Satul, străveche vatră de cultură şi civilizaţie
Lumea
satului românesc a fost mereu o sursă de inspiraţie pentru scriitorii
neamului nostru, o lume mirifică, o lume în toate ipostazele sale, de la
evenimente cu semnificaţie istorică (răscoală, război) la aspecte şi
trăiri de zi cu zi (freamăt de copii, iubirea fericită sau nefericită,
nuntă, înmormântare, viaţa câmpenească). În lumea satului românesc,
oamenii au trăit şi trăiec frumos, liniştit, cea mai mare avere a lor a
fost şi este pământul şi credinţa în Dumnezeu.În universul satului
românesc strălucirea vine din doinele sătenilor, câmpiile, pădurile,
vântul, ploaia, zăpada, soarele,holdele de grâu încolţit, dealurile,
munţii şi văile, inocenţa copiilor.Satul de astăzi numai este cel descris de Rebreanu, Blaga, Coşbuc, Creangă, Goga, Duiliu Zamfirescu, nici locuitorii lui nu mai sunt ţăranii de odinioară, cei care îşi amestecau munca, sărbătorile, bucuriile și lacrimile cu lutul care plămădește veşnicia dar el este încă păstrător de tradiţii şi obiceiuri, este parte din comoara neamului românesc.
„Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. De aceea, destinul nostru ca neam, ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului – creatorul şi păstratorul culturii populare, centru generator, binecuvântat şi rodnic” (Lucian Blaga).
Patriarhia Română a declarat anul 2019 ,''An omagial al satului românesc (al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari) şi An comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărţi bisericeşti ''.Tradițiile, obiceiurile, portul şi folclorul sunt comori inestimabile ce definesc poporul român, fiind parte integrantă din cultura naţională. Tradiţiile şi obiceiurile românilor diferă de la o zonă geografică la alta şi se regăsesc în literatura populară, creată, păstrată prin viu grai, de la o generaţie la alta, de către rapsozi.
Literatura populară cuprinde poezia obiceiurilor: obiceiuri de Crăciun şi de Anul Nou (colinde, Pluguşorul, Capra,), obiceiuri de primavară (, Junii, Sâmbra oilor), rituri de invocare a ploii(Paparudele), obiceiuri de seceriş (Cununa, Drăgaica),poezia ceremonialurilor de trecere: obiceiuri legate de momente importante din viaţa omului: naşterea, nunta, moartea(oraţiile de nuntă, cântecul miresei, cântecul bradului, bocetele) poezia descântecelor:de deochi, de dragoste, de boala ,creaţia lirică în versuri:doina(de dor, de jale, de haiducie,de cătănie),cântecul propriu-zis(cântece despre cântec,despre relaţiile de familie,de iubire,de dor,cu temă socială,)şi strigătură (uratură,strigătura la jocul popular) creaţia epică în versuri: balada populara (fantastică, vitejească, pastorală,) creatia epică în proză: basmul, legenda, snoava.
A rânduit Bunul Dumnezeu să văd lumina zilei la sat, acolo unde s-a născut veşnicia, cum spunea Lucian Blaga, într-o zonă binecuvântată, pe unde odinioară îşi purta paşi preotul Ioan Marina, cel ce, la 6 iunie 1948 avea să fie întronizat Patriarh al României.La noi în sat, tradiţiile şi obiceiurile se mai păstrează,şcoala şi biserica sunt încă universul comunităţi. Prin astfel de manifestari, oamenii au încercat să dea însemnătate anumitor momente sau întamplări din viaţa lor: naşterea, căsătoria şi moartea. Obiceiurile şi tradiţiile în legatură cu naşterea:când copilul trecea printr-o boală grea sau printr-o primejdie, există obiceiul ca, copilului să i se schimbe numele în Ursu sau Lupu. Se evita astfel ca pe viitor copilul să mai fie „recunoscut” de respectiva primejdie. Prin acest obicei apărea ideea „morţii şi a reânvierii” copilului.Urmând firul vieţii omului, cele mai importante rituri sunt cele prin care se trece la starea de flăcău de însurat şi fată de măritat care implicau dreptul de a merge la târg, la hora, la bal, la cârciumă, să facă parte din ceata de colindători.Obiceiurile şi tradiţiile în legătură cu căsătoria sunt diferite şi complexe de la o regiune la alta, cum spuneau bunicii '' câte bordeie atâtea obicee''. Ele se bazau în principal pe logodnă, nuntă şi obiceiurile de după nuntă.După ce tineri se hotărau să-ţi unească destinele cereau acordul părinţilor şi începeau pregătirile de nuntă. Odată stabilită ziua evenimentului începeau ritualurile: chemarea la nuntă se făcea sâmbătă de către unul sau mai mulţi flăcăi, rude sau prieteni ai mirelui, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare cu o ploscă de vin sau de ţuică .Ei colindau satul însotiţi de lăutari care cântau cântecul chemării, intrau în casele celor pe care doreau să-i invite, cinsteau cu ei şi le făceau cuvenita invitaţie, poftire.Unul dintre momentele cele mai speciale în ceremonialul nunţii era sosirea alaiului mirelui la casa miresei. Ei erau întâmpinaţi cu diferite „ostilităţi” sau probe pe care mirele trebuia să le treacă pentru a ajunge la mireasă.Apoi urma despărţirea miresei de casa părintească,în odaia curată se aşternea jos un covor pe care se aşeza o pernă. Cei doi tineri îngenuncheau pe pernă cu faţa spre răsărit. La plecare spre casa mirelui urmau alte piedici care trebuiau să dovedească, faptul că este apt să poată îngriji viitoarea familie. Primirea miresei în noua familie era un act solemn,nuntaşii erau întîmpinaţi cu pâine şi sare sau boabe de grâu sau orez care se aruncau asupra lor în semn de belşug. În casă se stropea cu apă în cele patru zări, pentru a feri nunta de forţele răufăcătoare. Îmi amintesc cu drag de aceste obiceiuri practicate în satul meu natal, împreună cu fetele de vârsta mea alergam în spatele carului cu boi pentru a admira zestrea miresei, se obişnuia ca spre seară să se facă hora miresei iar părinţi acesteia ofereau daruri naşilor, rudelor apropiate din lucrurile aduse de la casa socrilor mici.În obiceiurile legate de moarte, întâlnim :despărţirea de categoria celor vii,pregătirea trecerii în lumea cealaltă,integrarea în lumea morţilor şi restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui mort.Moartea era anunţată neamurilor şi vecinilor, cu ajutorul clopotelor care se trăgeau înr-un anumit fel iar în regiunile de munte se suna din bucium.Mortul era pus pe lavită în sicriu deschis, pentru ca lumea să poată veni să-ţi ia rămas-bun.„Despărtirea” mortului de familie şi de casă, dura, de obicei, trei zile.
Urma apoi perioada de doliu,timp de patruzeci de zile,de şase săptămîni sau şase luni. Abia după trecerea acestui răstimp, familia reintra în viaţa normală.Priveghiul – durează, de obicei, două nopti şi mortul nu trebuie lăsat singur. Există, în mediile folclorice tradiţionale, credinţa că prin faţa lui, pe sub el sau peste el să nu treacă vreun animal, câine, pisicî, găina, deoarece se preface în strigoi. La priveghi se petrece,rostul petrecerii este să alunge somnul celor veniţi să privegheze şi să marcheze, în cadrul ceremonialului de trecere, momentul despărţirii de cel mort. Transformarea societăţii rurale , schimbările demografice fac ca obiceiurile să se piardă sau să nu se mai practice,multe dintre ele mai pot fi întâlnite doar în spectacole sau festivităţi.Cele mai frumoase datini şi obiceiuri sunt însă cele de sărbători: de Paşti şi de Crăciun. Iarna, satul românesc devine un colţ de rai şi sărbătorile la români încep odată cu Sf. Nicolae, la 6 decembrie şi se încheie în 24 februarie, cu Dragobetele, care marchează începutul primăverii şi al anului agricol. La ora actuală,petrecerea sărbătorile de iarnă în mijlocul satului românesc reprezintă o experiență unică, deopotrivă încărcată de veselie, dramatism, ironie şi poezie.
Sărbătoarea Sfântului Nicolae este una dintre cele mai îndrăgite sărbători ale iernii , aduce în sufletele copiilor multă bucurie, conform tradiţiei aceştia în seara de ajun îşi spală şi pregătesc ghetuţele pentru a le găsi dimineaţa pline cu multe daruri .Se spune că Sfântul Nicolae este al doilea sfânt facut de Dumnezeu, care stă alături de Părintele ceresc.Sfântul Nicolae este milostiv faţă de săraci, ajută văduvele, orfanii,dăruieşte bani tuturor oropsiţilor, este protector al copiilor, fiind primul moş darnic care le face acestora cadouri odată cu venirea iernii.
Există tradiţia la sate, ca în ziua de Sfântul Nicolae feciorii să se organizeze în cete şi să-şi aleagă gazda unde vor merge pentru repetiţiile colindelor de Crăciun şi de Anul Nou.
Tradiţiile româneşti vorbesc şi despre ritualuri magice, farmece şi prognosticuri meteorologice.
Se mai spune că iarna începe la Sfântul Niculai, când, acesta, trebuie să-şi scuture braba cea albă, dacă totuşi se întâmplă să nu ningă , atunci se zice că ar fi întinerit Sfântul Niculai.
Cea mai aşteptată şi importantă sărbătoare a iernii este Naşterea Domnului, care se sărbătoreşte în perioada 25- 27 decembrie, iar seara de 24 decembrie este cunoscută şi sub denumirea de Ajunul Crăciunului. În lumea satelor, venirea Crăciunului înseamnă prilej de bucurie dar şi de milostenie, pînă la ziua binecuvântată a Naşterii Domnului se ţine post, sâmbăta sunt pomeniţi cei decedaţi, fiecare se străduieşte să facă fapte bune.
Tradiţiile Crăciunului sunt transmise din generaţie în generaţie , cei mici îl aşteaptă an de an pe Moş Crăciun cu plete dalbe, care vine cu tolba încărcată de cadouri pentru copiii cuminţi, şi le aşează sub bradul împodobit în seara de ajun. În majoritatea satelor,în prima zi de Crăciun, tinerii merg din casă în casă cu steaua în mână şi le vestesc oamenilor naşterea lui Iisus prin cântece şi poezii. Tradiţia spune că acela care nu deschide poarta colindătorilor va avea parte de un an neroditor şi de ghinioane în casă.În Maramure, colindătorii sunt primiţi de gazde şi cinstiţi cu cozonac, sărmăluţe, preparate din carne de porc, colaci şi vin. Anul Nou, denumit şi Sânvasâiu este pentru români o sărbătoare laică, cu mai puţine conotaţii religioase, care marchează noul an civil – fiindcă anul nou bisericesc începe la 1 septembrie.Celebrarea începutului unui nou an este cea mai veche dintre sărbătorile cunoscute astăzi şi coincide cu sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare. Cele mai cunoscute tradiţii şi obiceiuri de anul nou sunt : pluguşorul, sorcova, buhaiul, vasilca, jocurile mimice cu măşti de animale sau personaje ţărăneşti, Vergelul, Capra, Ursul.Toate acestea creează o atmosferă incredibilă, unică, legând punţi nevăzute între om şi Dumnezeu, între om şi cosmos sau mediul înconjurător, dar mai ales între oameni.Multe dintre aceste tradiţii par să fie uitate în zonele urbane dar în lumea satului românesc , ele se pastrează cu sfinţenie, mai mult sunt zone unde săteni au înfiinţat mici muzee pe lângă bibliotecile comunale, case memoriale destinate marilor înainaşi cum este cazul Patriarhului Justinian Marina în localitatea sa natală. Despre cel care a fost numit în unele scrieri ale domnului Gheorghe Vasilescu ''Un Apostol al neamului românesc'', se poate spune că :...,,S-a născut la 22 februarie 1901, în satul Suieşti, comuna Cermegeşti, din judeţul Vâlcea, în familia unor agricultori harnici şi buni creştini şi a primit la botez numele Ioan. A moştenit de la părinţii săi, Elena şi Marin Ilie Marina, unele însuşiri care s-au vădit în împlinirile de mai târziu ale vieţii sale. De la tatăl său, ţăran ştiutor de carte şi cu minte sănătoasă, a luat spiritul gospodăresc şi voinţa de a înfăptui binele obştesc, iar de la mama sa, care se trăgea dintr-o veche familie de preoţi, pe lângă cele dintâi cunoştinţe religioase, a primit şi a păstrat în suflet deprinderea de a trăi cu evlavie şi îndemnul de a nu se abate niciodată de la omenie şi dreptate.
Vorbind cu delicateţe şi cu duioşie despre mama sa, nu uita să facă legătura între dânsa şi slujirea lui preoţească. "Preoţia mea - mărturisea el - a fost visul sfânt al mamei mele şi primii paşi pe drumul înţelegerii slujirii lui Dumnezeu printre oameni i-am făcut sub călăuzirea ei curată şi evlavioasă. Am avut privilegiul să respir în casa părinţilor mei duhul unui creştinism autentic, întemeiat pe faptele iubirii lui Dumnezeu şi aproapele. Mireasma acestui duh din căminul copilăriei mele, moştenit de la bunicii, moşii şi strămoşii mei, vrednici slujitori ai Bisericii şi ai ţării, pomeniţi întotdeauna la mari praznice de credincioasa mea mamă, cu evocări despre trecutul lor religios şi patriotic, nu s-a dezlipit de mine niciodată".La 24 mai 1948 a fost ales Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, înscăunat la 6 iunie 1948. Justinian Marina, “...s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credinţă, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului şi al Bisericii, printr-o blândeţe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor şi vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare faţă de Sfântul Sinod şi de supunere faţă de legile ţării” (din Gramata Sinodală de instalare). În ciuda tuturor dificultăţilor, în cei 29 de ani de patriarhat, au avut loc o seamă de evenimente şi schimbări care au ridicat mult prestigiul Ortodoxiei româneşti în lumea creştină şi l-au făcut o figură reprezentativă a întregii Ortodoxii. La ora actuală, satul natal al Patriarhului Justinian Marina este împodobit cu mănăstirea „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Sueşti”, sfinţită în anul 2017.
Matcă de tradiţie şi valori, satul constituie din îndepărtatele timpuri ale istoriei, vatra cea mai autentică de vieţuire ale neamului nostru.
