Cultura şi dragostea de
aproapele nostru în vremuri de restrişte ( V )
suflet.Vor fi alături de tinerii şi adulţii din centrele vâlcene:Părintele Iov Pătraşcu de la Centru de îngrijire şi asistenţă Zătreni, Vâlcea, Popa Nastasica – Năvodari, Angella Dumitraşcu – Valea
Jiului, George Mitrache – Curtea de Argeş, Marinela Capşa- Vâlcea şi Maria Tiţu de la Biblioteca Publică Galicea.Darul pe care îl oferim celor din jurul nostru este în fapt bucuria pe care Dumnezeu o oferă celui care dorește să aducă în lume dragoste şi lumină.
„A
învinge tristețea și boala înseamnă în primul rând a o
înțelege și a nu te revolta contra ei. Sunt și boli care ni se
dau ca lecții. Dar în cele mai multe cazuri, bolile noastre au
cauze spirituale:invidia, răutatea,competiția acerbă, egoismul și
dorința de răzbunare la care se adugă frica și stresul care
înseamnă moartea celului” , pr.
Copăcianu Alexandru, ''Bucuria
şi dragostea
creştină în slujba aproapelui''Împreună
vom deveni biruitori!
Întru
iubire, credinţă şi lumină - Cultura şi dragostea de aproapele
nostru în vremuri de restrişte
Prieteni dragi, mă
alătur şi eu iniţiativei doamnei Zenovia Zamfir de la Biblioteca
Judeţeană ''Antim Ivireanul'' Vâlcea, de a- mi exprima iubirea şi
solidaritatea pentru semenii noştri de pretutindeni, pentru semenii
noștri galiceni care trebuie să cunoască originile locurilor
natale, personalitățile acestor meleaguri, încercând să
realizez acest lucru prin următoarea postare legată de evenimentul
cultural care se derula an de an în ultima sâmbătă din luna mai
și anume Simpozionul de cultură, istorie și spiritualitate ,,
Teodosie Rudeanu”, marele logofăt al domnitorului Mihai Viteazul,
ctitor al Mănăstirii Flămânda, astăzi biserica cu hramul
Sfinții Petru și Pavel, sat Valea Râului, comuna Galicea,
eveniment în care galicenii omagiau personalitatea marelui logofăt.
Anul acesta, la împlinirea a 399 de ani de la trecerea la cele veșnice, sărbătorim a XVIII-a ediție, a acestui eveniment, numai online, rememorând clipe de înaltă trăire spirituală pe care le-am simțit alături de oamenii de cultură din județ, de reprezentanții Administrației Publice Locale, de consilierii locali, de colegii bibliotecari și nu în ultimul rând, de utilizatorii Bibliotecii Publice Galicea.
În continuare o să vă prezint câteva date despre originile comunei Galicea și date despre marele logofăt Teodosie Rudeanu, culese din Monografia Comunei Galicea, autori Anton Ceaușescu, Mihaela-Marcela Pârvulescu, Emil Pârvulescu, din Dicționarul Literaturii Române de la origini până la 1900 și de pe site-ul historia.ro.
Prima atestare documentară a comunei Galicea este din anul 1477, luna iunie, apărută într-un act dat la Florești, când Basarab cel Bătrân, domnul Țării Românești, ,,îi intărește lui Badea și Ivan ocina din Nănășești”, astăzi satul Cocoru. Prin acest hrisov, domnul dă lui Badea și Ivan ocina lui Brătilă (proveniența numelui satului Bratia), din Nănășești. Anul 1489, Vlad Călugărul dăruiește mănăstirii Cozia partea din ocina Nănășeștilor, satul de la gura Topologului, (probabil băieșii de pe Topolog), partea lui Bilă pentru 1400 aspri, cât și cele două mori de la Gura Topologului.
Incepand cu secolul al XVI - lea documentele atestă satul Flămânda (care devine Valea Râului, din 1962) cu denumirea de Topolov și Mănăstirea ctitorită de Teodosie Rudeanu, logofătul marelui domnitor unificator de țară - Mihai Viteazul. Aici, în pronausul bisericii, se găsesc osemintele lui Teodosie Rudeanu și ale soției sale Stanca. În Biserica mănăstirii se află doua lespezi cu scrieri în slavona veche.
Satul Galicea este atestat la 2 noiembrie 1745, prin actul emis de Egumenul Nicodim al Mănăstirii Câmpulung, anterior purtând denumirea de Galiciu, înlocuind vechiul sat "Băieșii din Topolov". In documentele vremii mai sunt atestate ,,Obștea de Moșneni” la Cremenari și ,,Clăcășia” din satul Flămânda. În anul 1864, primul domn al României, Alexandru Ioan Cuza, emite legea privind organizarea administrativ-teritorială a României, conform căreia comuna noastră apare sub numele de Galicea-Flămânda. Vatra satului, după documentele studiate, a fost la început în actualul cătun Gelepu, adică pe drumul județean Galicea-Nicolae Bălcescu.
De viaţa şi activitatea cronicarului Teodosie Rudeanu s-au ocupat numeroşi istorici, istoriografi şi cronicari ai timpului. Îi putem aminti pe Nicolae Iorga; V. Haneş, S. Puşcariu; N. Cartojan; Dan Simonescu; Al. Piru; Şt. Ştefănescu; Dan Zamfirescu; Nicolae Stoicescu; I. C. Chiţimia; Oc. Ungureanu, Ioan Ciucă ş.a.
Aşadar în multe documente, cronici, istorii, istorii ale literaturii române ş.a., sunt relatate, poate nu suficient, viaţa şi activitatea marelui boier, logofăt, cronicar, diplomat, strateg, aşa cum îl menţionează şi Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1979, p. 757-758, de unde aflăm că era originar din Gorj, fără să se cunoască data nașterii, doar data înmormântării, 28 mai 1621. Bunicii sau străbunicii se pare că erau originari din acest județ.
Teodosie Rudeanu, fiind primul copil din cei nouă ai lui Gheorghe logofătul, era stabilit la Ruda, în stânga Oltului, pe Topolog. Era cunoscut ca boier influent, inteligent şi se bucura de o mare reputaţie, fiind înrudit cu familii de boieri olteni recunoscuţi. Se înrudea într-un grad destul de apropiat cu boierii Buzeşti şi mai vârtos prin căsătoria lui Stroe Buzescu cu Sima, sora lui Teodosie Rudeanu. De-a lungul timpului a urcat convingător în grade recunoscute, astfel că în anul 1584 era „mare spătar”. Mihai Viteazul, devenit domn al Ţării Româneşti, a văzut în Teodosie Rudeanu un bun cunoscător al treburilor ţării sale; aşa se face că va ajunge în anul 1594 „mare vistiernic”, ca mai apoi, în 1596 să devină „mare logofăt”.
De acum face parte din oamenii de încredere ai voievodului. Teodosie Rudeanu înţelege bine proiectele şi intenţiile lui Mihai Viteazul, punându-şi întreaga sa pricepere şi contribuţie în slujba domnitorului şi îl sprijină în campania antiotomană.
În scurtă vreme, voievodul Mihai Viteazul vede în Teodosie Rudeanu un sprijin real, bazându-se pe capacitatea lui intelectuală, lucru ce îl determină pe voievod să-l numească a face parte din „solia boierilor munteni”, sub conducerea mitropolitului Ţării Româneşti de atunci, pentru a încheia un tratat cu Sigismund Bathory, la Alba Iulia (1595).Tot mai des, marele logofăt Teodosie Rudeanu îşi lăsa semnătura pe documente importante emise de Cancelaria voievodului Mihai Viteazul: „Jurământul către împăratul Rudolf al II-lea” (1598); „Tratatul” încheiat cu Andrei Bathory (1599) şi ca o dovadă în plus, dacă mai era nevoie, Mihai Viteazul îl alătură pe Teodosie Rudeanu în campania sa din Transilvania, numindu-l „mare logofăt” şi pentru ţinutul Ardealului şi ca să fie şi mai convingătoare preţuirea acordată acestuia, îl numeşte în Divanul din Alba Iulia. Dacă până acum am văzut că Teodosie Rudeanu a îndeplinit sarcini diplomatice, îl vedem însărcinat şi cu misiuni militare, administrative şi financiare. În timp ce voievodul Mihai Viteazul porneşte campania împotriva lui Ieremia Movilă (domn al Moldovei), Teodosie Rudeanu a avut misiunea de a rămâne guvernator al Ardealului.
După alipirea Moldovei şi a Transilvaniei cu Ţara Românească, Mihai Viteazul îl trimite pe Teodosie Rudeanu ca sol la împăratul Rudolf al II-lea, la Praga, cu o misiune specială. Numai că marea izbândă a lui Mihai Viteazul de a alipi Moldova şi Transilvania cu Ţara Românească, sub acelaşi sceptru, în 1600 nu era privită cu ochi buni de cancelariile occidentale, fapt pentru care unirea, din păcate, a şi durat atât de puţin.
După înfrângerea marelui voievod Mihai Viteazul, Teodosie Rudeanu trece de partea Movileştilor, devenind „mare logofăt” al lui Simion Movilă (1602), ca în 1618 să aibă acelaşi rang, dar de data aceasta sub domnia lui Gavrilă Movilă.
Teodosie Rudeanu s-a remarcat nu numai prin diplomaţie, strategie militară şi acţiuni financiare, ci a lăsat urme şi în istoriografia Ţării Româneşti, prin ceea ce a scris în Cancelaria Domnească din Târgovişte, cronică adusă la zi până în anul 1597, document ce se referea la domnia şi faptele lui Mihai Viteazul; foarte probabil ca această cronică să fi fost scrisă în limba română. O interpretare a acestei cronici o dă şi diplomatul Silezian Baltazar Walther – care făcea parte din solia poloneză la cancelaria lui Mihai Viteazul – cronică ce este încorporată în descrierea acestuia referitoare la „faptele săvârşite de Ioan Mihai, domnul Ţării Româneşti”, scrisă în limba latină. Cronica lui Teodosie Rudeanu a fost continuată de Petre Grigorovici Armeanul, în limba latină. Petre Grigorovici făcea parte din oamenii apropiaţi ai voievodului Mihai Viteazul.
Teodosie Rudeanu a fost şi ctitor de lăcaşuri de cult, precum mănăstirea Flămânda, din satul Valea Râului, de pe teritoriul de azi al comunei Galicea (jud. Vâlcea), unde Teodosie Rudeanu îşi doarme somnul de veci de acum 399 de ani (28 mai 1621), alături de prima sa soție Stanca.
Numai împreună vom reuşi.
Bibliotecar,
Tițu Maria
Anul acesta, la împlinirea a 399 de ani de la trecerea la cele veșnice, sărbătorim a XVIII-a ediție, a acestui eveniment, numai online, rememorând clipe de înaltă trăire spirituală pe care le-am simțit alături de oamenii de cultură din județ, de reprezentanții Administrației Publice Locale, de consilierii locali, de colegii bibliotecari și nu în ultimul rând, de utilizatorii Bibliotecii Publice Galicea.
În continuare o să vă prezint câteva date despre originile comunei Galicea și date despre marele logofăt Teodosie Rudeanu, culese din Monografia Comunei Galicea, autori Anton Ceaușescu, Mihaela-Marcela Pârvulescu, Emil Pârvulescu, din Dicționarul Literaturii Române de la origini până la 1900 și de pe site-ul historia.ro.
Prima atestare documentară a comunei Galicea este din anul 1477, luna iunie, apărută într-un act dat la Florești, când Basarab cel Bătrân, domnul Țării Românești, ,,îi intărește lui Badea și Ivan ocina din Nănășești”, astăzi satul Cocoru. Prin acest hrisov, domnul dă lui Badea și Ivan ocina lui Brătilă (proveniența numelui satului Bratia), din Nănășești. Anul 1489, Vlad Călugărul dăruiește mănăstirii Cozia partea din ocina Nănășeștilor, satul de la gura Topologului, (probabil băieșii de pe Topolog), partea lui Bilă pentru 1400 aspri, cât și cele două mori de la Gura Topologului.
Incepand cu secolul al XVI - lea documentele atestă satul Flămânda (care devine Valea Râului, din 1962) cu denumirea de Topolov și Mănăstirea ctitorită de Teodosie Rudeanu, logofătul marelui domnitor unificator de țară - Mihai Viteazul. Aici, în pronausul bisericii, se găsesc osemintele lui Teodosie Rudeanu și ale soției sale Stanca. În Biserica mănăstirii se află doua lespezi cu scrieri în slavona veche.
Satul Galicea este atestat la 2 noiembrie 1745, prin actul emis de Egumenul Nicodim al Mănăstirii Câmpulung, anterior purtând denumirea de Galiciu, înlocuind vechiul sat "Băieșii din Topolov". In documentele vremii mai sunt atestate ,,Obștea de Moșneni” la Cremenari și ,,Clăcășia” din satul Flămânda. În anul 1864, primul domn al României, Alexandru Ioan Cuza, emite legea privind organizarea administrativ-teritorială a României, conform căreia comuna noastră apare sub numele de Galicea-Flămânda. Vatra satului, după documentele studiate, a fost la început în actualul cătun Gelepu, adică pe drumul județean Galicea-Nicolae Bălcescu.
De viaţa şi activitatea cronicarului Teodosie Rudeanu s-au ocupat numeroşi istorici, istoriografi şi cronicari ai timpului. Îi putem aminti pe Nicolae Iorga; V. Haneş, S. Puşcariu; N. Cartojan; Dan Simonescu; Al. Piru; Şt. Ştefănescu; Dan Zamfirescu; Nicolae Stoicescu; I. C. Chiţimia; Oc. Ungureanu, Ioan Ciucă ş.a.
Aşadar în multe documente, cronici, istorii, istorii ale literaturii române ş.a., sunt relatate, poate nu suficient, viaţa şi activitatea marelui boier, logofăt, cronicar, diplomat, strateg, aşa cum îl menţionează şi Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1979, p. 757-758, de unde aflăm că era originar din Gorj, fără să se cunoască data nașterii, doar data înmormântării, 28 mai 1621. Bunicii sau străbunicii se pare că erau originari din acest județ.
Teodosie Rudeanu, fiind primul copil din cei nouă ai lui Gheorghe logofătul, era stabilit la Ruda, în stânga Oltului, pe Topolog. Era cunoscut ca boier influent, inteligent şi se bucura de o mare reputaţie, fiind înrudit cu familii de boieri olteni recunoscuţi. Se înrudea într-un grad destul de apropiat cu boierii Buzeşti şi mai vârtos prin căsătoria lui Stroe Buzescu cu Sima, sora lui Teodosie Rudeanu. De-a lungul timpului a urcat convingător în grade recunoscute, astfel că în anul 1584 era „mare spătar”. Mihai Viteazul, devenit domn al Ţării Româneşti, a văzut în Teodosie Rudeanu un bun cunoscător al treburilor ţării sale; aşa se face că va ajunge în anul 1594 „mare vistiernic”, ca mai apoi, în 1596 să devină „mare logofăt”.
De acum face parte din oamenii de încredere ai voievodului. Teodosie Rudeanu înţelege bine proiectele şi intenţiile lui Mihai Viteazul, punându-şi întreaga sa pricepere şi contribuţie în slujba domnitorului şi îl sprijină în campania antiotomană.
În scurtă vreme, voievodul Mihai Viteazul vede în Teodosie Rudeanu un sprijin real, bazându-se pe capacitatea lui intelectuală, lucru ce îl determină pe voievod să-l numească a face parte din „solia boierilor munteni”, sub conducerea mitropolitului Ţării Româneşti de atunci, pentru a încheia un tratat cu Sigismund Bathory, la Alba Iulia (1595).Tot mai des, marele logofăt Teodosie Rudeanu îşi lăsa semnătura pe documente importante emise de Cancelaria voievodului Mihai Viteazul: „Jurământul către împăratul Rudolf al II-lea” (1598); „Tratatul” încheiat cu Andrei Bathory (1599) şi ca o dovadă în plus, dacă mai era nevoie, Mihai Viteazul îl alătură pe Teodosie Rudeanu în campania sa din Transilvania, numindu-l „mare logofăt” şi pentru ţinutul Ardealului şi ca să fie şi mai convingătoare preţuirea acordată acestuia, îl numeşte în Divanul din Alba Iulia. Dacă până acum am văzut că Teodosie Rudeanu a îndeplinit sarcini diplomatice, îl vedem însărcinat şi cu misiuni militare, administrative şi financiare. În timp ce voievodul Mihai Viteazul porneşte campania împotriva lui Ieremia Movilă (domn al Moldovei), Teodosie Rudeanu a avut misiunea de a rămâne guvernator al Ardealului.
După alipirea Moldovei şi a Transilvaniei cu Ţara Românească, Mihai Viteazul îl trimite pe Teodosie Rudeanu ca sol la împăratul Rudolf al II-lea, la Praga, cu o misiune specială. Numai că marea izbândă a lui Mihai Viteazul de a alipi Moldova şi Transilvania cu Ţara Românească, sub acelaşi sceptru, în 1600 nu era privită cu ochi buni de cancelariile occidentale, fapt pentru care unirea, din păcate, a şi durat atât de puţin.
După înfrângerea marelui voievod Mihai Viteazul, Teodosie Rudeanu trece de partea Movileştilor, devenind „mare logofăt” al lui Simion Movilă (1602), ca în 1618 să aibă acelaşi rang, dar de data aceasta sub domnia lui Gavrilă Movilă.
Teodosie Rudeanu s-a remarcat nu numai prin diplomaţie, strategie militară şi acţiuni financiare, ci a lăsat urme şi în istoriografia Ţării Româneşti, prin ceea ce a scris în Cancelaria Domnească din Târgovişte, cronică adusă la zi până în anul 1597, document ce se referea la domnia şi faptele lui Mihai Viteazul; foarte probabil ca această cronică să fi fost scrisă în limba română. O interpretare a acestei cronici o dă şi diplomatul Silezian Baltazar Walther – care făcea parte din solia poloneză la cancelaria lui Mihai Viteazul – cronică ce este încorporată în descrierea acestuia referitoare la „faptele săvârşite de Ioan Mihai, domnul Ţării Româneşti”, scrisă în limba latină. Cronica lui Teodosie Rudeanu a fost continuată de Petre Grigorovici Armeanul, în limba latină. Petre Grigorovici făcea parte din oamenii apropiaţi ai voievodului Mihai Viteazul.
Teodosie Rudeanu a fost şi ctitor de lăcaşuri de cult, precum mănăstirea Flămânda, din satul Valea Râului, de pe teritoriul de azi al comunei Galicea (jud. Vâlcea), unde Teodosie Rudeanu îşi doarme somnul de veci de acum 399 de ani (28 mai 1621), alături de prima sa soție Stanca.
Numai împreună vom reuşi.
Bibliotecar,
Tițu Maria
Omul
de Marinela Belu-Capșa
de Marinela Belu-Capșa
ghemuit la umbră
în sfântă așteptare
omul
se contopește cu rădăcinile
ascultând tainele adâncului
în sfântă așteptare
omul
se contopește cu rădăcinile
ascultând tainele adâncului
fruntea brăzdată de
griji
mângâiată-i de jasminul în floare
mângâiată-i de jasminul în floare
prin brațele-ramuri
curge seva vieții înfiorând
râul Lethe cu o frunză obol
curge seva vieții înfiorând
râul Lethe cu o frunză obol
înlănțuind de nouă
ori trunchiul
pomului cununat cu soarele
omul
trăiește și dincolo de timp
doar credință să aibă
pomului cununat cu soarele
omul
trăiește și dincolo de timp
doar credință să aibă
George Bacovia
"Poezia este ceea ce
rămâne pe obrazul unui copil după ce i s au uscat
lacrimile."
-Laurențiu Ulici-
-Laurențiu Ulici-
"Întru
iubire,credinţă şi lumină-Cultura şi dragostea de aproapele
nostru în vremuri de restrişte "
Prieteni dragi,mă
alătur şi eu iniţiativei doamnei Zenovia
Zamfir de la Biblioteca Judeţeană ''Antim Ivireanul'' Vâlcea
de a- mi exprima iubirea şi solidaritatea pentru semenii noştri
de pretutindeni următoarea poezie din creaţia proprie.Numai
împreună vom reuşi.
Ia-mi păcatul... și
povara
Nastasica Popa
De mai e păcatu-n
lume...
Când va da iar colțul ierbii,
Să-l strivească sub copite
Când ies în poiană cerbii!
Să nu știm de al său nume.
Când va da iar colțul ierbii,
Să-l strivească sub copite
Când ies în poiană cerbii!
Să nu știm de al său nume.
Și de-o fi pe-un mal de
apă...
Când vin caii să se-adape,
Tu fă-i Doamne să vorbească!
Frâiele să nu le scape,
Când păcatu-n maluri sapă.
Când vin caii să se-adape,
Tu fă-i Doamne să vorbească!
Frâiele să nu le scape,
Când păcatu-n maluri sapă.
Iar de timpul e
securea...
Când nechează în tăcere,
Lasă din păcate , dorul
Și dă-i omului ce-ți cere
Căci
va-ntineri pădurea.Când nechează în tăcere,
Lasă din păcate , dorul
Și dă-i omului ce-ți cere
Într-o brumă de
răcoare,
Dezgolite lângă râuri,
Din lut vor ieși păcate,
Vor sta omului ca brâuri,
Dorului să le strecoare.
Dezgolite lângă râuri,
Din lut vor ieși păcate,
Vor sta omului ca brâuri,
Dorului să le strecoare.
Ca să zburde mânjii
vara,
Petale de Crin în floare
Și pe rana scorburoasă
Să prindă dorul culoare,
Ia-mi păcatul... și povara!
Popa
Nastasica
Petale de Crin în floare
Și pe rana scorburoasă
Să prindă dorul culoare,
Ia-mi păcatul... și povara!
''DRAGI PRIETENI IN ACESTE VREMURI DE RESTRISTE PENTRU CIVILIZATIA NOASTRA CRESTINA SI UMANISTA VA INDEMN PE TOTI SA NU UITATI CELE TREI VALORI ALE LUMI CRESTINE SI CIVILZATE CREDINTA NADEJDE SI DRAGOSTE DECI SA AVEM CREDINTA PUTERNITA PUTERNBCA IN DUMNEZEU CACI FARA DUMNEZEU NIMIC NU SE POATE NADEJDE CA EL NE VA SCOATE DIN TOATE GREUTATILE SI NECAZURILE NOASTRE SI SA AVEM DRAGOSTE JERTFELNICA ASA CUM A AVUT EL PENTRU TOTI OAMENI AFLATI IN SUFERINTA LEPROSI PARALIZATI POSEDATI SAU CU BOLI PSIHICE ASA CUM EL NU A FUGIT DE NICI UNUL CA ACESTIA ASA SI NOI SA NU FUGIM DE SUFERITELE SEMENILOR NOSTRI NUMAI ASA ARATAM CA SUNTEM OAMENI SI BUNI CRESTINI AVAND CREDINTA NADEJDE SI DRAGOSTE DUMNEZEU SA VA BINECUVINTEZE ''
Iov Pătraşcu, monahul care scrie cu degetele de la picioare
Lacrimile, sunt părți din sufletul nostru
Lacrimile, sunt părți din sufletul nostru, care se scurg în exterior sub formă unor picături de rouă. Sunt bucăți din suflet, care se desprind și cad, apoi sunt purtate de ”stropii de rouă ”, afară în această lume imperfectă în care conviețuim.
Bucăți de suflet, în mici stropi cristalini. Din diferite motive le dăm drumul să plece la vale pe obrajii brăzdați de timp și arşi de soarele nemilos.
Când suntem bucuroși plângem, când suntem întristați plângem, când ne-ntâlnim cu cineva drag după mult timp, plângem, când pierdem pe cineva drag, plângem.
Plângeam la întâlnire și plângem la despărțire.
De drag, din dragoste plângem, de ciudă, la fel.
Sunt stări diametral opuse care au același rezultat: lacrimi pe obraz..
Există o sacralitate în lacrimi.
Nu sunt semnul slăbiciunii, ci al puterii.
Vorbesc mai elocvent decât zece mii de limbi.
Sunt mesagerii durerii copleşitoare şi ai dragostei nerostite.
Plângi. Iartă. Învaţă. Mergi mai departe.
Lasă că lacrimile tale să ude seminţele fericirilor viitoare.
Oamenii nu plâng fiindcă sunt slabi, ci pentru că au fost puternici pentru prea mult timp.
Angella Dumitraşcu, preşedinte Clubul de presa Valea Jiului''
Atunci când într-o ședință a "Junimii" de la Iași a fost atacată religia creștină, Mihai EMINESCU a intervenit promt, spunând :"Religia are în favorul ei forma gata și foarte pozitivă, pe când curentul opus nu are nimic gata, nimic format încă. Încercările de speculațiune metafizică, care culminează în ipoteze, fiind tot atât de deosebite ca și scriitorii lor, sunt foarte departe de a constitui convingeri pozitive pentru omenire...Nu uitați :Biserica Ortodoxă este Maica neamului românesc!" Tot poetul nostru de geniu, compară "fruntea senină" cu gândirea lui DUMNEZEU. Dacă citim atent "Rugăciunea unui dac", descoperim limpede mărturisită credința în veșnicul și atotputernicul DUMNEZEU. Ca o mustrare adresată veacului nostru materialist stă, alături de Eminescu, un alt mare geniu al neamului românesc :George ENESCU. Chestionat asupra credinței și convingerilor sale, marele nostru compozitor a răspuns:"Niciodată nu mă voi simți bine într-o lume în care se înlătură credința creștină, armonia și eleganța morală, simțul omeniei și al blândeții, al politeței și al respectului pentru SPIRIT!" Eminamente superb!
George Mitrache
La fereastra sufletului, lacrima
iubirii nu va seca niciodată
Veronica
Tamaş
Sub
falnicul copac care ne învăluie în fiecare primăvară cu parfumul
înmiresmat al florilor de tei, poveștile spuse au un farmec aparte
și rămân în memoria tinerilor prezenţi la
lecţia de istorie predată în mijlocul naturii. Da, dragii mei, în
urmă cu 60 de ani doi tineri studenţi la istorie şi-au legat
definitiv destinul încă de pe băncile facultăţi şi au promis că
vor pune în slujba culturii toată ştiinţa şi priceperea lor.Nu a
fost elanul tinereţi, timpul a demonstrat că responsabilitatea
afirmaţiilor a fost una reală şi profundă.Doamna Veronica Tamaş
a devenit profesoară parcurgând toată gama de specializări, până
la cea de doctor în istorie iar la rândul său,domnul Corneliu
Tamaş, a ajuns profesor doctor,istoric, cercetător, scriitor și
publicist .Cercetările lor, cărţile publicate, sunt astăzi texte
valoaroase pentru cei ce studiează istoria şi trecutul glorios al
poporului român.Fiică de învăţători, Veronica-Mioara Tamaş
născută la 1 iulie, 1935, la Pleniţa, judeţul Dolj, a studiat
Istoria la Facultatea Universităţii “C.I. Parhon” din
Bucureşti. În anul 1958, după absolvire, împreună cu soţul,
Corneliu Tamaş, a fost repartizată în judeţul Argeş. A lucrat la
Piteşti ca profesoară de istorie la diverse şcoli şi licee.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la Vâlcea, după transferul
soţului .
Din 1992, Veronica-Mioara
Tamaş este membru al Uniunii Scriitorilor
din România. Într-
un interviu intitulat ''Veronica
Tamaş se inspiră din istorie pentru romanele sale'',
publicat în anul 2010 în cotidianul ''Adevărul'',
Veronica Tamaş mărturisea că s-a apucat de literatură
foarte târziu, preferând ca, o viaţă întreagă să se dedice
cititului dar şi elevilor săi. „Până în 1992 am fost profesor
de istorie. Am trecut pri mai multe şcoli şi licee ale Râmnicului,
dar activitatea mi-am încheiat-o la Liceul ''Alexandru
Lahovari''. M-am apucat de scris la 57 de
ani, atunci când am ieşit la pensie. Toată viaţa am fost o
cititoare dedicată, lecturând sute de romane. Pot spune că eram
pasionată de literatură încă din tinereţe. Faptul că am urmat
Facultatea de Istorie e tot o consecinţă a faptului că citeam
romanele Agathei Cristie. În multe din cărţile ei Aghata descria
peisaje din Mesopotamia, acolo unde, împreună cu soţul ei, un mare
arheolog au vizitat toate sit-urile istorice Îşi aminteşte că era
îndrăgostită de arheologie, dar, pentru că era mai îndrăgostită
de viitorul ei soţ - Corneliu Tamaş (devenit ulterior un renumit
arhivist şi scriitor) a decis să urmeze secţia de Istorie a
românilor." Doream să fim cât mai aproape unul de celălalt
pentru că ne iubeam. Arheologia m-ar fi dus prin colţuri prea
îndepărtate de lume".Profesoara Veronica Tamaş
a fost severă dar corectă cu elevi săi, mulţi îşi amintesc cu
emoţie şi nostalgie de orele în care vitejia înaintaşilor se
împletea armonios cu frumuseţea ţinuturilor româneşti din
descrierile doamnei de istorie.A fost profesoara care le-a dezvăluit
o lume mult mai vastă decât sfera lor restrânsă, le-a
arătat că praful şi mirosul filelor au farmecul lor,i-a învăţat
să viseze. A încercat
să fie model,
mentor, prieten, colaborator, confident, sfătuitor atât de necesar
în actul de zidire a unei identităţi spiritual-culturale.
În perioada 1975-
1979 a condus destinele Şcoali Gimnaziale nr. 5 din Râmnicu Vâlcea
unde au învăţat sute de vâlceni. Pasiunea pentru istorie a
determinat- o să
studieze şi cerceteze neâncetat, chiar şi lucrările sale sunt
inspirate din istoria poporului român, de exemplu,romanul „Inimi
Rănite” reprezintă saga Mavrocordaţilor în câteva fresce din
trecut , altfel decât fad şi sever , cum apar în manualele
şcolare, reci şi sobre , sau în studiile de specialitate.Despre
scrierile domniei sale se poate spune că ne ofere o lectură
plăcută, erudită, cu multe amănunte istorice. Informaţia,
frumuseţea stilului, maniera autoarei de a evoca locuri, oameni,
toate acestea te fac să le citeşti pe nerăsuflate. Opera: Inimi
rănite (1995); Mic
dicţionar pentru interpretarea viselor
(1995); Mesaje nocturne
(1993); Fereastra sufletului
(1999); Glosar de cuvinte rare şi
ieşite din uz (1999);Vara
fetelor bătrâne (2001);
Iataganul însângerat
(2003);
Lexicon de cuvinte rare şi ieşite din
uz (2005); Lacrima
iubirii (2006).A
rânduit Bunul Dumnezeu să fiu aproape de Omul
, Veronica
Tamaş în ultimi zece ani de viaţă, astfel am descoperit că în
spatele unei profesoare exigente, dornică de a-
şi educa elevi în spiritul conştiinţei de neam şi de ţară, se
ascundea o doamnă sensibilă şi foarte inteligentă. În casa plină
cu cărţi din toate domeniile dar cu preponderenţă istorice,
străjuite de chipul domnului Corneliu Tamaş care zâmbea din
tabloul de pe perete am petrecute multe clipe frumoase. Cu glas dulce
şi suav îmi povestea despre copilărie, despre mama sa care a
crescut-o
singură dar cu multă dragoste, despre satul natal iar nu în
ultimul rând despre famile şi copii de care era tare mândră,
fiica medic, băiatul farmacist, nepoata elevă la un colegiu de
prestigiu din Bucureşti.Cu o personalitate puternică dar şi cu o
modestie specifică oamenilor de valoare, doamna Veronica Tamaş a
îmbinat armonios viaţa personală cu pasiunea pentru ştiinţă,
artă şi cultură.Autoare a numeroase cărţii, iubită şi
apreciată de foşti elevi, de mulţi intelectuali, după plecarea
soţului la viaţa veşnică, doamna romanului istoric vâlcean şi-
a petrecut ultimii ani de viaţă într un con de umbră.Citea foarte
mult,iubea călătoriile, adora liniştea, singurătatea, natura, îşi
aranjase un mic altar la capătul patului pentru a fi mereu aproape
de Dumnezeu, icoana Maicii Domnului o veghea zi şi noapte.Cât timp
sănătatea i-
a permis a vizitat ţările şi capitalele europene, ţara de la un
capăt la altul, avea un dar frumos de a povesti şi a descrie oameni
şi locuri.Chipul său emana prestanţă, avea un surâs fin şi un
zâmbet seducător, părea rece şi distantă dar era sinceră în
aprecieri şi prietenie.Multe şi frumoase sunt amintirile mele
despre domna Veronica Tamaş al cărei nume poate fi înţeles ca
“Adevărata icoană” sau “Adevăratul chip”. Este greu să
vorbeşti despre un Om drag la trecut însă este şi mai dureros să
afli că a plecat spre o lume mai bună fără a-şi
putea lua rămas bun de la tine pentru că erai într-o
altă ţară .Poate aşa a vrut Bunul Dumnezeu, aşa a fost să fie!
Am rămas doar cu amintirile şi speranţa că a plecat liniştită
şi împăcată cu sine şi cei din jur.Drum bun în ţara de peste
veacuri, Doamna Profesoară Veronica Tamaş!
Zenovia
Zamfir
