Cultura şi dragostea de aproapele nostru în vremuri de restrişte ( IV )

Cultura şi dragostea de aproapele nostru în vremuri de restrişte ( IV )

La întâlniriea de astăzi 20 mai 2020 ''întru iubire, credinţă şi lumină'', ne vom bucura de '' gânduri frumoase'' şi ''cuvinte alese'', poezii ale poeţilor români de pretutindeni, daruri culturale, daruri de

suflet.Vor fi alături de tinerii şi adulţii din centrele vâlcene: Rodica Ţugui -Craiova, Rozalia Rodica Jianu- Craiova, Emilian Mirea - Craiova, Mihai Bodogan - Petroşani, Cornelia Moţ- Deva, Dumitru

Zamfira – Vâlcea.Părintele Nicolae Steinhardt, afirma că nu contează cât de mult dăruim, ci câtă iubire punem în dăruire, îndemnându-ne să oferim un zâmbet, o floare, compasiune pentru cei

năpăstuiţi, mângâiere pentru cei necăjiţi, pentru că orice gest de dragoste venită din inimă este bine-plăcut lui Dumnezeu.“Dăruind vei dobândi!” Adevărat! Paradoxal, dăruind nu sărăceşti, cum cred

majoritatea, ci, culmea, te îmbogăţeşti. Acesta este marele mister al iubirii creştine, în Iisus Hristos. “Adevăratele temeiuri ale concepţiei creştine sunt: absurdul şi paradoxul”, ne destăinue Părintele

nostru Nicolae Steinhardt. Nu trebuie să ai bogaţii ca să fii generos. Tocmai, Dumnezeu ne îndeamnă să dăruim din puţinul nostru, din ceea ce avem şi din ceea ce nu avem. De pildă, vrei să

înaintezi pe calea cunoaşterii, dăruieşte o carte, vrei să primeşti lumină, dăruieşte o candelă unui creştin, vrei să ai libertate, cumpară un porumbel din piaţă şi dă-i libertate să zboare spre cer şi, multe altele. În aceste vremuri de grea încercare, prin iubire, credinţă şi cultură vom deveni biruitori!

Întru iubire, credință și lumină-Cultura şi dragostea de aproapele nostru în vremuri de restriște.
Prieteni dragi,mă alătur și eu doamnei Zenovia Zamfir de la Biblioteca Județeană Antim Ivireanul din Vâlcea exprimându-mi iubirea și solidaritatea pentru semenii noștri de pretutindeni, oferind în dar următoarea postare. Numai împreună vom reuşi! 



Cucerirea-i ca şi-un credit.
În lumea cuceririi,
Domneşte bucuria,
Dar să nu o crezi,
Ea, este egală cu trufia.
A triumfa în viaţă,
Este egal cu-n merit,
A cuceri o dată,
Este ca si un credit.
Un credit ce-l primesti,

Si cand il dai inapoi,
Doresti a triumfa.
Degeaba tu ai vrea,
Sa ai ce ai pierdut,
Te-ntrebi, mai pot?
Sa fiu un om văzut.
Mihai Bodogan

Tristeţea şi însingurarea

Tristeţea şi Însingurarea nu vin dintr-odată, ele îşi pregătesc terenul, încetul cu încetul, şi vin pâş-pâş, ca o pisică, silenţios şi catastrofal. Tristeţea şi Însingurarea sunt surori bune, născute de aceeaşi mamă, ele nu se ceartă niciodată, ele colaborează perfect pentru a-şi duce victima pe marginea prăpastiei, iar după ce aceasta se aruncă în gol, exultă şi socializează, înconjurate de fumul lumânărilor parfumate care se aduc la morţi, în memoria celui care nu mai este. Tristeţea şi Însingurarea sunt două concepte teoretice care, oricând pot deveni realitate atunci când condiţiile sunt propice, atunci când oamenii ajung să se ignore unii pe alţii şi fiecare începe să trăiască numai pentru el, uitând de semenii care, de fapt, le asigură mediul de dezvoltare şi confort. Tristeţea şi Însingurarea sunt două entităţi nepalpabile, nu sunt fizice şi, ca atare, nu le poţi atinge niciodată, dar ele te ating de câte ori vor, sau de câte ori tu deschizi fereastra melancoliei, fără să ştii ce ravagii lasă în urma lor, ca după o explozie. Tristeţea şi Însingurarea sunt nişte femei uşoare care dorm lângă tine, în pat, care te dezmiardă orgasmic, peste noapte, apoi îţi fac cafeaua de dimineaţă şi se uită, pe furiş, la tine, în baie, când, pentru a-ţi evalua existenţa, poate te priveşti în oglindă, ca să constaţi ce imagine mai arăţi semenilor tăi, dar în loc să te încurajeze, îţi suflă în ureche că eşti tot mai bătrân şi că lumea nu prea te mai iubeşte, ca în tinereţe, aşa că, mai bine, ar trebui să te izolezi, să stai în casă şi să-i priveşti pe cei care trec pe stradă ca pe nişte duşmani. Tristeţea şi Însingurarea – s-ar putea să constaţi că au chiar chipul tău. Dacă te uiţi în buletin, s-ar putea să le vezi aşezate, confortabil, peste fotografia ta şi să înţelegi că ele au fost emise odată cu actul tău de identitate – la data la care autorităţile au constatat, ultima oară, că exişti, ceea ce înseamnă că ele au fost legalizate chiar în actele tale, semnate de primar şi de subalternii de la Starea Civilă, ca într-o conspiraţie locală şi mondială în care autorităţile, de peste tot, eliberează Tristeţi şi Însingurări înscrise în Codul Numeric Personal al fiecăruia şi în Codul de Bare, despre care mulţi spun că ar cuprinde numărul Diavolului – 666. Tristeţea şi Însingurarea pot ţine şi de Dumnezeu, şi de Diavol – totul depinde de cum îţi mobilezi viaţa fizică în care te afli şi important este să nu-ţi uiţi Sufletul undeva, în vreo răspântie vremelnică, pe care, la un moment dat, ar trebui să o conştientizezi şi să o recunoşti ca greşeală. Dacă nu o faci, Tristeţea şi Însingurarea te vor urmări şi dincolo de Moarte şi, atunci, te vei găsi în pericolul să nu găseşti calea spre Lumină.

Tabletă literară, publicată de domnul Emilian Mirea în ziarul Ediţie Specială, anul 2019.

Recviem pentru o amintire
Bunicii mei au murit demult. Îi caut și acum când îmi este greu, când îmi este frică, când mă bucur sau când plâng.
Aș vrea să vină ori de câte ori am nevoie de ei. Să mă ocrotească cu mâinile lor catifelate, să mă îmbărbăteze cu o vorbă bună spusă cu blânețe, să râdă la glumele mele neroade și să-mi șteargă lacrimile văzute și nevăzute.
După care să plece și să lase în urmă un miros de curăţenie care să mă liniștească.
Dar nu vin, Și atunci mă duc să îi caut în casa bătrână de la țară, de la Nenciulești.
Îîi găsesc în fiecare fir de praf sau plasă de păianjen. Le aud pașii pe treptele tocite șși respirația în vântul care bate în geamuri.
Plec mulțumit, închizând poarta de la drum cu un lacăt mare, ruginit, ca amintirile mele.
Dumitru Zamfira

Doamna Cornelia Moţ de la Deva, a trimis în dar poezia lui Adrian Păunescu:

Bolnavi unanim

Si ce-ar fi daca,
Intr-o zi blestemata
Ne-am îmbolnăvi cu toții
Deodată?
Si medici, si pacienți,
Si părinți, si copii?
Ce-ar fi, ce-ar fi
Daca, brusc,
Ne-am îmbolnăvi,
Daca n-ar avea
Cine pe cine sa mai trateze,
Bandaje si paranteze?
Ce-ar fi daca,
In urma dreptului legitim
De a ne îmbolnăvi,
Chiar ne-am trezi,
Ca ne-am îmbolnăvit
Si n-avem cui ne adresa,
N-avem pe cine chema?
Ce-ar fi daca,
Intr-o zi blestemata
Ne-am îmbolnăvi
Cu toții
Deodată?

Întru iubire, credință și lumină-Cultura şi dragostea de aproapele nostru în vremuri de restriște.

Prieteni dragi,mă alătur și eu doamnei Zenovia Zamfir de la Biblioteca Județeană Antim Ivireanul din Vâlcea exprimându-mi iubirea și solidaritatea pentru semenii noștri de pretutindeni, oferind în dar următoarea postare. Numai împreună vom reuşi!

• IA - IERI ŞI AZI Din dragoste pentru bunici, o profesoară din Craiova şi-a cusut ia care să o reprezinte

Profesoară de educaţie plastică-vizuală la Colegiul Naţional Pedagogic "Ştefan Velovan" din Craiova, Rodica Jianu şi-a cusut propria ie după ce s-a documentat temeinic în bibliotecă, dar şi îndrumată de câteva persoane cu experienţă.

Modelul şi l-a compus tot ea, pentru a o reprezenta, inspirându-se din motivele populare şi pentru a aduce un omagiu celor două bunici ale sale.

A făcut mai multe greşeli de lucrătoare de ie începătoare, pe care a fost nevoită să le corecteze, dar nu s-a dat bătută, iar după aproape un an de lucru şi de căutări se poate mândri că şi-a cusut propria ie.

Momentele le-a imortalizat într-un album cu câteva sute de poze, pe care l-a denumit simplu "Ia mea".

"Modelul mi l-am compus singură, cu gândul la cele două bunici ale mele - Dumnezeu să le odihnească! Bunica din partea mamei, care era din Romanaţi, din Caracal (ea nu zicea niciodată Olt), era din neam de popi şi era blondă cu ochii albaştri-verzi. Culoarea specifică zonei este albastrul, iar ea era blondă, motiv pentru care am ales nuanţele de albastru pentru bunica mea de la Caracal, care s-a măritat în Craiova, unde a şi trăit, şi care m-a învăţat să cos înainte să învăţ să scriu şi să citesc. Am şi acum şervetele cusute de mine de pe vremea când nu ştiam să citesc. Simbolul 'laleaua' este pentru bunica mea de la Cluj, mama tatălui, care era unguroaică, dar s-a măritat cu un român, iar pe toată ceramica ungurească apare laleaua albastră ca simbol. Şi atunci laleaua este pentru bunica mea de la Cluj, care m-a învăţat să tricotez, ea fiind maistru-tricotor la fabrica Someşeana din Cluj", a povestit, pentru AGERPRES, Rodica Jianu.

Din dragoste şi admiraţie pentru cele două bunici ale sale a creat modelul iei îmbinând laleaua cu albastrul. A folosit şi culoarea roz pentru ea, pentru că o cheamă şi Rozalia, iar toată copilăria mama ei a îmbrăcat-o în roz "de parcă nu mai exista altă culoare pe faţa pământului".

"Şi am zis că, dacă sunt şi Rozalia, să folosesc şi rozul, mai ales că am moştenit de la sora mamei mele care cosea o cutie cu jurubiţe în care am găsit o jurubiţă roz de mătase, iar una albastră, pe care am folosit-o, este tot din acea cutie. Pentru că, după ce am căutat de am spart pământul prin tot oraşul după culori, mi-am dat seama că eu am culorile respective şi că de fapt este ia mea şi pot să pun ce culori vreau pe ea. În afară de acest albastru pe care l-am cumpărat, restul este din cutia mătuşii mele", spune Rodica Jianu.

Pentru a-şi îmbogăţi ia, a folosit şi paiete, pe care bunica ei le numea "fluturaşi", iar de jur împrejurul lalelelor a făcut şi nişte clopoţei, care semnifică locul în care s-a născut: Clopodia din Banat.

Şi pentru că ia spune ceva despre cea care o îmbracă, la fel vorbeşte şi ia Rodicăi Jianu.

"Romburile sunt semnul fertilităţii, iar dacă cineva se uită la o ie şi vede romburi ştie că este vorba despre o femeie care e măritată. Iar pentru că romburile mele au sămânţă în interior înseamnă că am născut, am copii. Şi eu am doi băieţi şi despre ei vorbesc aceste romburi. Pe faţă am pus două rânduri de romburi, pentru cei doi băieţi. Pe spate am pus o coloană, aşa cum se pune în zona Banatului", explică Rodica Jianu.

Chiar dacă pânza folosită nu este ţesută de mână, ci lucrată de maşină, iar ia a fost lucrată după propriile standarde, Rodica Jianu a respectat toate rigorile după care se lucrează un astfel de element vestimentar.

Şi pentru că nu avea experienţă, modelul de "încreţ" a fost mai întâi desenat, pentru că este profesoară de desen şi asta ştie să facă cel mai bine, şi l-a lucrat cu şablon.

"La gât am făcut un încreţ cu "puişori în cuib", iar când am încheiat-o am folosit ideea tradiţională, adică am folosit un lat de pânză pentru spate, adaptând pânza pe care o aveam ca să fie cum scrie la carte. Ia nu se croieşte, ia se taie, mai exact se rupe pe fir. Nu se fac răscroiri. Are mai multe greşeli de începătoare, dar iile nu sunt făcute perfect, intenţionat. Chiar dacă o ie nu avea nicio greşeală, cea care o crea greşea ceva intenţionat, pentru că numai Dumnezeu este perfect", afirmă Rodica Jianu.

Pentru această ie s-a documentat temeinic, s-a inspirat, dar a personalizat-o pentru că nu suportă banala uniformitate şi pentru că iile pot semăna între ele, dar nu sunt identice.

Poartă ia de câte ori are ocazia - de Ziua Universală a Iei sau la diverse expoziţii la care este invitată în calitate de artist plastic. Şi este foarte apreciată de cei care o văd astfel îmbrăcată.

După ce a terminat ia, Rodica Jianu s-a apucat să îşi lucreze o cămaşă ţărănească. AGERPRES/(A - autor: Maria Mitrică, editor: Andreea Rotaru)

Întru bucurie şi comuniune

Justinian Patriarhul şi Bartolomeu Mitropolitul

Bucuria regăsiri şi trăiri credinţei strămoşeşti, a spiritualităţi şi a identităţi româneşti , a întăriri în comuniunea dătătoare de putere, mângâiere şi nădejde în Dumnezeu, se împleteşte cu nevoia cunoaşteri trecutului, a înaintaşilor, a strămoşilor. Sfântul Apostol Pavel, îndeamnă zicând: "Aduceţi-vă aminte de mai-marii (înaintaşii) voştri care v-au grăit vouă cuvâtul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa!" (Evrei 13, 7).A rânduit Bunul Dumnezeu să văd lumina zilei la sat, acolo unde s-a născut veşnicia cum frumos spunea Lucian Blaga, pe Valea Cernei cu apă limpede şi cristalină, pe acele meleaguri de vis, pe unde odinioară îşi purta paşii Vrednicul de pomenire Patriarhul Justinian Marina, iar mai la deal şi peste deal, la Glăvile şi-a potolit setea de cunoaştere în apa tumultoasă a râului Pesceana, Valeriu Anania. O zonă binecuvântată unde astăzi aducem Slavă Bunului Dumnezeu la Mănăstirea Sfântul Mare Mucenic Gheorghe şi Binecredinciosul Împărat Justinian cel Mare.Cei doi Mari Ierarhi Vâlceni au lăsat o moştenire cultural-spirituală importantă generaţiilor actuale şi viitoare. Întânirea,prietenia, respectul, dintre cei doi ierahi vâlceni, Justinian Patriarhul şi Bartolomeu Mitropolitul a stat sub semnul unei tainice lucrări a lui Dumnezeu.În ''Memoriile'' sale, părintele Bartolomeu descrie foarte frumos perioada petrecută sub ocrotirea părintească a Patriarhului Justinian.În luna iunie 2017, împreună cu o delegaţie de vâlceni: Duicu Justin -primarul comunei Glăvile, Maria Catană-Biblioteca Publică Glăvile, preot Dumitru Popa, Viezure Elena – nepoata mitropolitului,Ioana Amza – invăţătoare, Nicolae Catană- consilier local, fam. Constantin şi Maria Turcu am pornit ''Pe urmele marilor ierarhi vâlceni la Cluj -Justinian Patriarhul şi Bartolomeu Mitropolitul''. După vizitarea criptei ierarhilor din Catedrala Mitropolitană unde îşi doarme somnul de veci mitropolitul Bartolomeu Anania şi un moment de reculegere , la ora 13,30 grupul însoţit de Mădălin Gheorghe Trohonel a primit binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Andrei Andreicuţ Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului la reşedinţa Mitropolitană din Cluj-Napoca .În timpul întâlniri a fost evocată viaţa şi activitatea ierarhilor vâlceni ''pe ogorul Domnului''.Delegaţia a continuat pelerinajul cu o vizită la Muzeul Mitropoliei.În prezentarea sa,maica Gabriela subliniează '' ...Iniţiativa Mitropoliei Clujului de reorganizare a muzeului de artă religioasă într-o formulă modernă, profund ştiinţifică, de tezaurizare a unor valori artistice şi istorice, sau de valoare documentară, o datorăm vrednicului de pomenire, Mitropolitul Bartolomeu, preluată cu entuziasm de I.P.S. Andrei, Arhiepiscop şi Mitropolit Ortodox al Clujului, care s-a angajat cu fermitate şi dăruire, sporind şi împlinind moştenirea iluştrilor săi înaintaşi''. A urmat vizita la Mănăstirea ''Acoperământul Maicii Domnului'' de la Florești. Vrednicul de pomenire, IPS Bartolomeu, în data de 19 noiembrie 1994 a sfințit aceast loc cu Hramul Acoperământul Maicii Domnului, să fie mănăstire de maici, atunci a început totul . Împreună cu obştea, maica stareţă Teodora a realizat aici ''o scânteiere de lumină, răsărită într-o vale mărginită la un capăt de toamnă şi la celălalt de o rugăciune suspinată în spuza de stele a cerului''. Spre seară, membri delegaţiei au poposit la mănăstirea Nicula, un loc, devenit cel mai mare centru de pelerinaj al ortodocşilor din Transilvania, un loc unde Bartolomeu Anania,şi-a găsit a doua casă.''Locuinţa are o arhitectură asemănătoare cu cea din Oltenia.Şi-a construit o reşedinţă unde şi-a lăsat toate lucrurile pe care le considera de valoare: biblioteca, obiectele personale, arhiva literară şi arhiva biblică. Mănăstirea Nicula este locul unde a petrecut mult timp. Aici a scris, aici a predicat''...spune într-un inerviu Bogdan Ivanov. Tot aici se află icoana făcătoare de minuni a Fecioarei Maria care a fost pictată în 1681 de preotul ortodox Luca din Iclod. Potrivit unui proces-verbal, scris de câțiva militari austrieci din acea perioadă, icoana Maicii Domnului a lăcrimat în mod continuu, între 15 februarie și 12 martie 1699, iar Mănăstirea Nicula a devenit, ulterior, loc de pelerinaj. Icoana este apreciată și în lumea romano-catolică. O descriere frumoasă şi detaliată a locuinţei mitropolitului Bartolomeu este realizată de doamna Florina Pop în cotidianul clujan Adevărul ...'' Cum intri în casă, primul lucru care- ţi ia ochii este peretele din faţă: mare, parcă aurit, plin de cruci. Zidul leagă parterul de etaj şi, când te aştepţi mai puţin, partea din centru se deschide spre o mică încăpere transformată în altar...În acea capelă pitită în perete au rămas, aşa cum le-a lăsat Anania, cărţi de rugăciuni bine frunzărite, potire care nici n-au fost folosite, haine de slujbă, dar şi macheta unei biserici făcute doar din chibrituri de fratele său, Dumitru Anania. Este macheta bisericii din satul lor natal, Glăvile, din judeţul Vâlcea''. Întâlnirea cu maica Galineea '' Îngerul păzitor'' al mitropolitului ,este o mare bucurie pentru grupul de vâlceni, împreună vizitează Casa Înaltului. Cu voce dulce şi suavă, maica povesteşte amintiri despre vrednicul de pomenire Mitropolitul Barolomeu Anania. La mănăstirea Văratec, l -a întâlnit prima dată pe arhimandritul Anania şi nu i-a plăcut. Cu timpul, a înţeles că, deşi părea aspru din fire, avea un suflet bun şi blând. „Înaltu’“ o aprecia pentru discreţia sa, pentru artă culinară dar mai ales pentru râsul cristalin şi veselia molipsitoare în prezenţa oaspeţilor.
Era un om gânditor,citea mult,scria,asculta muzică, se plimba. Era o fire singuratică. Îi plăcea liniştea. Aici la Nicula în biroul imens din Bibliotecă a terminat Biblia, apoi memoriile. Era foarte matinal, se trezea câteodată şi la 4 dimineaţa, lucra până la micul dejun pe care îl lua pe la vreo 8, apoi se apuca de scris.Când făcea pauze, fie se plimba pe cerdac sau în împrejurimi cu Bârsan,câinele său, fie asculta muzică cu sonorul dat la maxim, îi plăcea Bach, deşi avea şi integrala Mozart.În Bibliotecă, locul cel mai drag mitropolitului, admirăm cărţile,multe cu valoare sentimentală, biroul pe care se găsesc obiectele personale , tablourile de familie, canapeaua de piele neagră pe care adeseori se odihnea, câteva poze din care chipul său impunător ne priveşte bucuros că i- am călcat pragul casei.Vorbea adesea de locurile natale pe care le purta cu drag în suflet, nu uita de părinţi şi fratele Dumitru, de preotul satului, de vecini şi consăteni. Nicăieri pe acest pământ nu există un loc mai sfânt, mai frumos, ca locul în care te-ai născut.De câte ori se ivea o ocazie îşi vizita satul,nepoţii,mergea la biserică să apridă o lumânare la mormântul părinţilor, al neamurilor, nu a trăit o emoţie mai mare ca aceea din ziua când a fost declarat Cetăţen de Onoare al comunei Glăvile,mereu îşi aducea aminte de acel moment important din viaţa sa. Prin bunăvoinţa părintelui stareţ, Nicolae Moldoveanu am petrecut noaptea la mănăstire , am colindat pădurea din spatele Casei Înaltului, am participat la slujbă, ne- am bucurat de duhul locului şi am adus Slavă Bunului Dumnezeu pentru clipa de bucurie şi trăire întru comuniune.

A doua zi, însoţiţi de părintele Pantelimon, delegaţia vâlceană vizitează noua biserică a Manastirii Nicula , a cărei piatră de temelie a fost pusă la 20 aprilie 2001, în prezenţa I.P.S. Bartolomeu Anania şi a numeroase oficialităţi.Călătoria s-a încheiat la mănăstirea Râmeţ considerată Grădina raiului în Apuseni, a cărei istorie se pierde în negura vremurilor. Cuvine-se cu adevărat să mulţumim Bunului Dumnezeu că suntem urmaşi unor mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, că putem păşi cu mare evlavie pe urmele unui Patriarh la Stăneşti şi ale unui Mitropolit la Glăvile.

Zenovia Zamfir