Cultura şi dragostea de aproapele nostru în vremuri de restrişte

Cultura şi dragostea de aproapele nostru în vremuri de restrişte 

 

În această săptămână(29 aprilie 2020), întâlnirea '' întru iubire, credinţă şi lumină'' , ne oferă posibilitatea 

de a vă aduce în dar ''cuvinte alese'' , '' gânduri frumoase'',poezi ale poeţilor români de pretutindeni, daruri 

culturale, daruri de suflet pentru toţi cei aflaţi în suferinţă precum şi pentru cei ce trudesc la însănătoşirea 

oamenilor dragi de pe întreaga Planetă Pământ.Astăzi ne vor fi alături:Lidia Grosu- Republica Moldova, 

Alexandru Florin Ţene- Cluj, Titina Nica Ţene – Cluj, Gabriela Roşca – Năvodari, Sandu Radu – Năvodari,

  Luminiţa Postolache- Vrancea, Nadia Urian – Bistriţa Năsăud, Cornelia Diţă – Drobeta Turnu – Severin,

Carmen Pinte – Petroşani, Kessy Ellys Nycollas- Petroşani,Daniela Forcoş – Italia, Adela Radu – sef la 

Centrul de Recuperare şi Reabilitare Govora

 .

Cultura reprezintă esența unui popor, valorile care definesc identitatea acestuia , cultura poate fi un liant

puternic și profund în relațiile internaţionale deoarece comunică exclusiv la nivelul sufletului omenesc. ''Iu

birea este o taină pe care Dumnezeu a pus-o în sufletul omului, care are la baza ei jertfa.Nu există jertfă fără 

iubire şi iubire fără jertfă'', spune Sfânta Scriptură

.

Iubirea înseamnă lacrimi, suferinţă, părere de rău, a te implica, a trăi, a colabora, a ajuta, a sprijini, a mângâia

Astăzi voi răspunde provocării Omului Cărții Zenovia Zamfir, inițiatoare a mai multor proiecte interesante de anvergură, inclusiv cel cu genericul ”Întru iubire, credință și lumină – Cultura și dragostea de aproapele nostru în vremuri de restriște”, 'mărturisindu-i că Râmnicu Vâlcea, Biblioteca Județeană Antim Ivireanu sunt pagini duioase ale sufletului meu. Iubesc acest oraș pentru că el semnifică pentru mine primul meu pas spiritual în Țară, la propriu și figurat, pe care m-a ajutat să-l fac marele cărturar român Io
Dedicându-mi un eseu și prezentându-mi umila mea creație de pe atunci în ziarul ”Curierul de Vâlcea” (era în anul 2011 și aveam doar 3 cărți de autor), unul dintre primele cotidiene particulare din România, scriitorul Ioan Barbu, la rubrica ”Colțul liric”, nu a ezitat să-mi acorde toată încrederea cu ”verdictul” de poetă talentată, sintagmă pe care o va rosti de fiecare data, mai mulți ani la rând, în cadrul manifestărilor de anvergură ”Rotonda plopilor aprinși”, la care eram invitată să patricip cu lansări de carte alături de personalități notorii ale literaturii. Nu cred că încă am justifica acest calificativ, mult stimate domnule Ioan Barbu, dar mă strădui și vă mulțumesc – acum și întotdeauna – pentru aceste ecouri ale clipelor de neuitat din sufletul meu pe care mi le-a lăsat pitoresul oraș Rămnicu Vâlcea și oamenii lui( solistul de romanțe George Cărbunescu, poetul Ion Drăghici, poeta Emilia Dănescu și mama ei , jurnalistul Nicolae Dinescu etc.), pentru marea bucurie de a o cunoaște pe tandra și sincera Silvia Barbu, întreaga dvs. familie bazată pe reciprocitatea sentimentelor înălțătoare.
Respect, prețuire și admirație și pentru materialele mele publicate ulterior și constant în revista ”Rotonda Valahă”, dar și în antologia RÂMNICU DOMNIEI MELE, copertă pe care o găsiți printre aceste foto selectate din arhiva mea și pe care este indicat numele celor antologați, foarte dragi mie.
Te iubesc Râmnicu Vâlcea și-ți dăruiesc aceste gânduri poetice din inima mea, incluse în una din cărțile lansate la Biblioteca Județeană ”Antim Ivireanu” – ”De Țară port o cruce”( Chișinău, Ed. ”Labirint”, 2015)
RÂMNICU VÂLCEA
Acrostih
Restart... Şi-o imagine vie
Îmi cere doi ochi peste-o glie
Mur carismatic – trăirea –
Ne-ndoaie, de dor, reîntregirea.
I-auzi, cum o inimă bate
Cu Ţara – în Râmnicu-Vâlcea!
Un cer de mătase se zbate –
Vis blând în voinţa lui Mircea...
...Înclin peste poate gând limpede:
Lirism plin de confesiune,
Cinstite de zorii din zâmbete...
E lumea în care, imună,
Aud zvâcnetu-mi numai clinchete
17 mai 2014, Zilele Râmnicului Vâlcea, –
„Pe aripi de Arminden”, ora 18-30

EL, SCRIITORUL...
Distinsului Scriitor şi Marelui Patriot Român,
Ion Barbu de la Râmnicu Vâlcea
El, scriitorul, nu cunoaşte moartea
Şi din adânc, străfulgerat de dor,
Desface aripile visului spre poarta
Neordinarului, din el, Cuvântător.
Măria sa în timpuri grâu coseşte
Şi taurul de coarne-l ia mereu
Cu mielul blând din suflet, - creştineşte,
Păstrând în el pe Bunul Dumnezeu.
Strămoşi între coperţile-i se zbat
Şi ne povăţuiesc de cele sfinte:
Un neam nu poate fi îngenuncheat
Decât de Absolutul ce nu minte.
De sub pupila clipei se desface
Atoatevăzător în anotimpuri,
Lumina aşternând-o prag de pace
În Cartea ce-l sculptează-n mii de rânduri.
El, absorbit de pagina iubirii,
Trăieşte clipa de intensitate
Şi e fior pe valul mistuirii,
Şi zori de zi în miez nebun de noapte.

El, scriitorul, nu cunoaşte moartea

Şi din adânc, străfulgerat de dor,
Desface aripile visului spre poarta
Din el – Neordinar Cuvântător.

Lidia Grosu
20
Post-scriptum:
… expresia “a lua taurul de coarne” provine din mitul grecesc în care Hercule este personaj principal. Se spune că acesta a salvat Creta de un taur furios, ce îi aparținea lui Poseidon, pe care l-a luat de coarne și l-a îmblânzit. De fapt, Hercule avea o putere ieșită din comun și era neîntrecut în forță și vitejie. Pentru acesta, taurul nu a părut a fi un obstacol.(Claudiu Petrișor)https://www.shtiu.ro/de-unde-vine-expresia-a-lua-taurul-de-…

CASA DE CULTURĂ NĂVODARI

Întru iubire, credințăși lumina – Cultura și dragostea de aproapele nostru în vreme de restriște
Prieteni dragi, mă alătur și eu inițiativei doamnei Zenovia Zamfir de la Biblioteca Județeana „Antim Ivireanul” Vâlcea, de a-mi exprima iubirea și solidaritatea pentru voi semenii noștrii de pretutindeni, pe care vă iubesc și vă stimez, prin gânduri, eseuri, povești, poezii, etc.
Scrisul devine dialog cu Dumnezeu, actul scrisului este credință este întâlnirea cu terestru și cu divinul, este trambulina spre tandrețe și dragoste.
Acest elan religios, această putere creatoare este legată de bunătate, dragoste, în ochii ei viața merită trăită cu ochi deschiși. Viața – bilanț a ceea ce vă este drag, vital, indispensabil: maternitate, părinți, rădăcinile, arborele, floarea, lumină din ceruri. Viața e nimic. Moartea e nimic. Ambele sunt mistere, sunt lumi pe care poeta a decis să le asume acordându-le un loc important. Avem aici un spirit de calitate care AFIRMĂ, care nu neagă, nu este o credincioasă superficială.
Poeta SILVIA BITERE
„PENTRU CĂ EXISTASE CÂNDVA UN OM”
la sărbătoarea durerii nu se plânge
toți se țin de mână
vorbesc despre viețile sfinților
ca și cum ar fi ale lor
să bem în cinstea sfinților
nimeni nu a putut să-i vadă vreodată – Amin!
însă eu i-am văzut
curgeau din fluierul osului meu
veseli împerecheați
cu obișnuitul cerc deasupra capului
Ehei
și mirosea a smirnă îngerul meu
pe care-l tot certam că râde.
Bibliotecarii Bibliotecii Pontus Euxinus Năvodari
Sandu Radu
Roșca Ica Gabriela
28 aprilie 2020

Întru iubire, credință și lumină-Cultura şi dragostea de aproapele în vremuri de restriște

.
Prieteni dragi,mă alătur și eu doamnei Zenovia Zamfir de la Biblioteca Județeană Antim Ivireanul din Vâlcea

 exprimându-mi iubirea și solidaritatea pentru semenii noștri de pretutindeni, oferind în dar următoarea

 poezie. Numai împreună vom reuşi!

Rugăciune
Suspină planeta de-atâta durere
În zile de marte geros,
Iar noi înecați în suflet de fiere
Mai tragem speranță, la cerul noros.
-Îndură-Te Doamne de noi, amărâții
Și iartă-ne nouă tot ce-am greșit,
Dându-ne iarăși vreo două soluții
Spre a ieși... din iadul pornit!
-Îndură-Te Doamne și chinul oprește
În aste zile de post,
Şi fă să răsară din umbră , poveste,
Dându-ne iarăși pe lume un rost!
-Îndură-Te Doamne și iată-ne iar
Așa cum mereu ai făcut,
Și dă-ne o zi, o lună ... în dar
Să facem durerea, trecut!
-Îndură-Te Doamne și fă să sclipească
Pe cerul ce astăzi e gri,
Un soare puternic, menit sa oprească
Râuri de lacrimi, din ochi de copii!
Luminiţa Postolache
Întru iubire, credință și lumină-Cultura şi dragostea de aproapele în vremuri de restriște. Prieteni dragi,mă alătur și eu doamnei Zenovia Zamfir de la Biblioteca Județeană Antim Ivireanul din Vâlcea exprimându-mi iubirea și solidaritatea pentru semenii noștri de pretutindeni, oferind în dar următoarea poezie. Numai împreună vom reuşi!
Taticule,
N-am ajuns, tată, la mormânt,
O floare să sădesc si-o rugăciune
Să spun, să plăng și să jelesc
Plecarea-ți
Din această lume!
Tu ai plecat, te odihnești,
N-ai stat să vezi minunea asta
Ce-a străbatut întreaga lume,
Nu răsplatire, ci pedeapsa!
N-am reușit să vin la tine,
Căci drumurile-s pustiite,
Iar lumânarea am aprins -o
Acasă-n candela fierbinte.
Să știi că esti în gândul nostru,
Nu te lasăm din rugăciune,
O spunem tare, cu credință
Căci ea străbate și pătrunde.
A mamei grijă, n-o purta,
Stam imprejurul ei, cu totii,
Si rugaciunea ei fierbinte
Iti ocrotește stranepotii...
Știm ca de acolo, de-unde ești,
Asupra noastra, tu veghezi
Ca niciun rău sa nu ne-atingă,
Necazul lumii sa se stinga.
La cruce-ți, iar să ne-adunăm
O rugăciune să-nalțăm,
Tăticule...
@Nadia Linul Urian
Ferește-te de Iuda!
Ferește-te de Iuda,
De cel care te vinde
Și pune pe deasupra și vorbe-adăușag!
Iși vinde ieftin crezul,
Iși dă pe-arginti credința.
E-n stare, pe-a ta soartă
Să pună rămășag!
De n-ai să crezi, tu poartă-l alăturea de tine
Hrănește-l , miluiește-l,
Dă-i tot ce ai mai bun!
N-ai cum să pierzi, fă-i bine,
Căci el iși dă arginții
Pe un ciocan și-un cui!
Cu el iși face crucea
Și iși înfinge fierul
Cel ruginit
Tot mai adânc,în sufletu-i murdar.
Nu are bucurie și nici folos nu are
De tot ce-a câștigat...
Vânzându -și sufletul
Mușcând din mâna celui care
De la necaz, și-amare lacrimi
Cu milă,
L-a salvat!
@Nadia Urian
O rugăciune
O rugăciune către Ceruri zboară,
O rugăciune, către Dumnezeu,
Sperănd ca să ne scape de povară
Păcatelor, ce ne-au târât in hău.
Caci am schimbat păcatul în virtute,
Si-acuma încercăm să ne căim.
Soluția este-n răbdare și nădejde,
Cu toții ne dorim să mai trăim!
Cu mâinile impreunate-n rugaciune,
Noi incercăm să înfruntăm urgia.
Am face-orice să nu ne prăbușim
Luând drept scut, credința și tăria!
Făr' ca să punem stavilă ispitei,
Ne-am dus,
Uitând ca mai există pocăința.
Nădejdea, izbăvirea de păcate,
Le cerem, făr-a lepăda credința!
@Nadia Urian

Întru iubire, credință și lumină-Cultura şi dragostea de aproapele în vremuri de restriște.


Prieteni dragi,mă alătur și eu doamnei Zenovia Zamfir de la Biblioteca Județeană Antim Ivireanul din Vâlcea

 exprimându-mi iubirea și solidaritatea pentru semenii noștri de pretutindeni, oferind în dar următoarea

 poezie. Numai împreună vom reuşi!

 

Balada Oltului
Hășmașul Mare îmbrățișează izvorul
Oltul vălurește în limba română,
Când printre stânci își cântă dorul
Și pădurea îl îngână.
Coboară râul măcinând stânci
De dor venit de departe,
Iar apa cântă din izvoare adânci
Scriind povești într-o carte.
Morile de lumină scapără valuri în palete
În hora lor s-a prins și pădurea,
Iar când obosite le este sete
Sorb lumină și gânduri plecate aiurea.
O, Doamne, de Olt mi-e dor
Ca la o icoană la el mă-nchin,
Departe sunt și ași vrea să zbor
La malul lui să-l sorb și să mă înclin.
La Cozia Mircea tânăr în vis
Bătrân în înțelepciune și vână
Îmi luminează drumul întins
Cu-n gând bun și sabia în mână.
Sunt dor de ducă și de iubire
Și port râul prin lume ca pe-o cruce
Chiar dacă Oltul precum un mire,
În Dunăre se varsă și se tot duce…
Frații Mureș și Oltul unesc țărișoare
în Țara cea Mare, România bogată,
Muguri pe un arbore înălțat spre soare
din pădurea Litovoilor armată.
În Marea cea Mare Oltul vorbește
Limba învățată la izvoare,
Capodoperă din cuvinte ce unește
Românii din Carpați, Dunăre și zare…
Oltule, Oltuțule, vin românii să te vadă
Intrând cu Doina în veșnicia din baladă.
Al.Florin Țene

Să uit definitiv

Ce mic e tată dealul copilăriei mele!
Mi se părea un munte când eram în sat
tu mă priveşti de-acolo dintre stele
mustrându-mă duios că am plecat.
Dar m-am întors acum la bătrâneţe
să construiesc o casă spre izvor
să regăsesc trecuta-mi tinereţe
sădind muşcate în pridvor.

Cînd vălureşte grâul ca o mare
o să mă plimb prin el ca altădată
când pomii se vor umple iar de floare
să uit definitiv c-am fost plecată.
Titina Nica Ţene

Întru iubire,credință și lumină-Cultura și dragostea de aproapele tău în vremuri de restriște.

Prieteni dragi,mă alătur și eu  Doamnei Zenovia Zamfir de la Biblioteca județeană Antim Ivireanul din 

Vâlcea,  exprimându-mi iubirea și solidaritatea pentru semenii noștri




de pretutindeni, oferind în dar următoarele două poezii.


Numai împreună vom reuși !

ÎNTINDE MÂNA !
Întinde mâna cu iubire spre iubire,
un strop de suflet mai presus de fire,
așa cum Ziditorul ș-a încheiat zidirea
doar dăruind iubire, ți-ai împlinit menirea !
Numai atunci zâmbești ca îngerii în somn,
când mai presus de toate în orice zi ești OM,
și înțelegi ce-nseamnă balanța dintre rău și bine,
întinde mâna !Iubirea are casă-n tine !
O mângâiere e punct de sprijin și cuvânt,
e semn că inima nu ți-e împietrită aicea pe pământ,
iar darul tău se face Rai mereu
și-ți răsplătește înmiit, doar Dumnezeu !Cornelia Dita
CÂND IUBEȘTI...
Când iubești, ești bun cu fiecare,
ierți greșelile lor, le-nțelegi,
vezi rănile din suflet și simți ce îi doare,
rupi franjuri de iubire și îi legi...!
Când iubești,amesteci orele din zi și din noapte,
de nu iubești, nimic nu s-o întâmpla
că doar iubirea acestea toate poate,
de nu iubești, rămâne vina ta !
Doar când iubești ascunzi în suflet amintiri,
viața-o prețuiești și ți-este dragă,
n-au existat vreodată legi pentru iubiri,
doar ea te va-nsoți viața-ntreagă !Cornelia Dita

Prieteni dragi, mă alătur şi eu iniţiativei doamnei Zenovia Zamfir de la Biblioteca Judeţeană ''Antim Ivireanul'


' Vâlcea de a-mi exprima iubirea şi solidaritatea pentru semenii noştri de pretutindeni prin următoarele versuri:

clipe în așteptare
gândurile mele răzlețe,
învie,
într-o camera albă și rece,
încremenesc în ecouri,
în suspine,
oare când ne va fi bine?
gust tacerea inimii,
mă tulbură licăriri,
din izvorul de lumini,
până-ntr-o zi,
când zidurile vor cădea,
vom îmbrățișa,
libertatea,
de a alerga,
nestingheriți,
prin lanurile pline de maci,
prin ierburi,
cu soarele în amurguri.
clipa de strălucire,
clipa de mântuire,
a sosit,
în sfârși!
29 Aprilie 2020, Carmen Pinte
Multumesc pentru invitație!

Prieteni dragi,mă alătur şi eu iniţiativei doamnei Zenovia Zamfir de la Biblioteca Judeţeană ''Antim Ivireanul'' 

Vâlcea  de a- mi exprima iubirea şi solidaritatea pentru semenii noştri de pretutindeni prin următoarea proză 

scurtă.

Numai împreună vom reuşi.

Frământări
Mă apasă pe suflet, de câteva zile, o postare! Da! O postare de pe Facebook, în care, cineva, povestea atât de frumos despre un prieten care, în fiecare dimineață îi trimite un mesaj de ,,Bună dimineața’’!
Ce frumos, mi-am spus eu, în mintea mea, pentru că oricum nu aveam cu cine vorbi. Eram singură în toată casa…Ce frumos este atunci când ai pe cineva care se gândește la tine ! Ce frumos este să primești mesaje din partea oamenilor care te iubesc!
Eu am renunțat să mai am astfel de așteptări. Am renunțat să cred că cineva, undeva, se mai gândește la mine, chiar dacă știu sigur că se gândește.
Am învățat să mă hrănesc cu energiile pozitive emanate de sufletul lor! Știu sigur că exist acolo undeva numai că, în fața mea s-au așezat alte suflete mai importante.
Au trecut zile în șir, săptămâni de-a rândul în care am așteptat să apară și pe telefonul meu un mesaj! Unul scurt: Ce faci? Cum ești? Cum îți merge? Ești sănătoasă? Ai ce îți trebuie? …etc.
Unul! Doar unul din toate cele enumerate mai sus. Doar două cuvinte!
Nu a fost să fie și m-am resemnat. Am început să îmi șterg din minte toate scenele care îmi audceau aminte de sacrificiile făcute, de nopțile nedormite, de renunțările la mine pentru a putea vedea bucuria pe chipul altora!
Am construit în jurul meu un zid de protecție! Mi-am închis sufletul, din nou, într-o colivie iar colivia am așezat-o într-o fereastră cu deschiderea către lume!
Privesc din interiorul ei, forfota de pe acest GLOB PĂMÂNTESC și mă întreb: încotro se grăbește acest furnicar de oameni? Oare au timp să se mai găndească la faptul că, încă de la primul pas făcut pe acest pământ, și-au început călătoria către moarte?
Cu siguranță că unii dintre ei nici măcar nu stiu pe unde trec și pe lângă cine trec, sau pe cine lasă în urmă,mereu! Mulți au uitat de sacrificiile făcute de părinți, pentru care în loc să fie recunoscători, îi critică, îi judecă, îi vorbesc de rău față de prieteni lor!
De ce oare? Mai ales atunci când și ei sunt părinți, când și ei fac sacrificii? Chiar nu pot înțelege că într-o bună zi vor fi răsplătiți la fel?
Am ajuns să punem mai mult preț pe partea material. Să iubim lucrurile și să folosim sufletele fără să fim conștenți căt rău plantăm în acele suflete, părăsite, ignorate, uitate…
Toate acestea atrag stări ale căror proveniență, habar nu avem de unde vin, ne îmbolnăvesc trupul și ne otrăvesc sufletul .
Meditez pentru a putea oferi iubire necondiționată! Medițez pentru a uita trecutul! Vreau să cred că niciodată nu am fost abandonată, trădată, bărfită, invidiată, IUBITĂ! Vreau să cred că în jurul meu pot să îmi creez o lume nouă! O lume mai bună, mai iubitoare, mai respecuoasă. O Lume care să poată oferi o îmbrățișare necondiționată!
O îmbrățițare nu costă nimic însă am ajuns atăt de săraci încăt nu o mai putem oferi, mici măcar acelora care ne-au dat viață.
Kessy Ellys Nycollas ,
Director fondator și redactor șef
al Revistei „Luceafărul din vale”,
16.01.2020/
Iată-ne acum distanțați obligatoriu! Oare dece? Oare chiar nu a fost înțeleasă ideea că îmbrățișările pot vindeca, ori se dorește să fim din ce în ce și mai mulți bolnavi?
Aveam suficiente măști și totuși, oricât de mare ar fi fost numărul lor, aveam posibilitatea să citim în mimica feței ceea ce vorbele încercau să ascundă! Acum purtăm măști la propriu! Ce ne-a mai rămas oare? Să deslușim sentimentele numai din timbrul vocal? Oare pentru voce vom fi obligați să achiziționăm aparate care să o distorsioneze?
Pentru ochi nu este atat de complicat. Cu o pereche de ochelari de soare am rezolvat problema.
Pandemie sau ură, indiferență, trădare, ignoranță, ascunse sub masca izolării?
Sufletul omului funcționează asemeni unei baterii, fie ea de telefon , de mașină sau oricare alt acumulator. Diferența o face doar modul de reâncărcare. Daca toate celelalte se pot reîncărca cu ajutorul curentului elecrtic, sufletul, indiferent în ce fel de trup trâiește ( om, animal, insectă...vietate) îl poate reîncărca doar iubirea și îmbrâțișările.
Pâna și plantele cresc și se dezvoltă mult mai frumos, atunci când, grădinarul le îngrijește și le vorbește cu iubiri.
În lipsa iubirii sufletul moare! Natura moare!
După această distanțare socială ce va fi oare? Vom fi mai buni, mai iubitori sau ne vom trezi doar niște ,,obiecte lipsite de sentimente’’!
Eu personal vreau să cred că ne vom trezi mult mai buni, mai iubitori, mai atenți față de tot ceea ce ne înconjoară ( animale, plante, oamni) înțelegând că lucrurile se foloses iar oamenii se iubesc, nicidecum invers!
Kessy Ellys Nycollas
29.04.2020/ Petroșani

Întru iubire, credință și lumină-Cultura şi dragostea de aproapele în vremuri de restriște.

Prieteni dragi,mă alătur și eu doamnei Zenovia Zamfir de la Biblioteca Județeană Antim Ivireanul din Vâlcea

 exprimându-mi iubirea și solidaritatea pentru semenii noștri de pretutindeni, oferind în dar următoarea

 poezie. Numai împreună vom reuşi!

AJUTA-MĂ SĂ TE IUBESC
Nu ştiu câte zile
mai am de trăit
şi nici cât timp va trebui să rămân
în rugă
mai am încă puterea
să-mi înfrunt destinul
chiar dacă durerea aidoma unui pumnal
îmi sfâşie inima.
Ajută-mă să te iubesc
înainte ca stelele să moară.
Ştii, încetişor vocea-mi se stinge
lăcrimi de sare urcă în ochi-mi...
de departe mă urmareşte
o înfrigurată umbră
şi poate că nu mai timp să te iubesc.
Măcar, ajuta-mă, să visez
şi dă-mi aripi să zbor.
Speranţa o pierd
de fiece dată ce te gândesc,
ce gândesc la noi,
şi nu mai am nevoie
de ochi pentru a te vedea
şi nici de cerneală
pentru a scrie poeme.
Dintotdeauna mi-ai fost hărăzit
înainte de a te cunoaşte.
Acum suntem desfrunziţi
de timp şi de soare
cum doi arbori bătrâni
de frunzele lor.
Duiosu-mi cânt este o rugăciune
şi scara cerului
îmi e tot mai aproape,
şi aripile-mi frânte nu mai pot
zbura spre tine.
Înainte de a pleca ajută-mă să te iubesc.
Ochii tăi vreau să îi simt înlăuntru-mi.
©Daniela Forcoş
Traducere din limba italiana în română Alexandra Firita

Întru iubire, credinţă şi lumină--Cultura şi dragostea de aproapele nostru în vremuri de restriște.

În aceste clipe de grea încercare, ne- am gândit că trebuie să ne arătăm încă odată iubirea şi solidaritatea 

pentru cei ce ne trimit în dar creaţiile literare, urările de sănătate, asigurându- i că ne bucurăm şi le mulţumim.

 La Centrul Social Govora suntem cu toţi sănătoşi, avem condiţi bune, o atmosferă familiară, suntem în 

armonie şi comuniune cu Bunul Dumnezeu şi semenii noştri de pretutindeni.Vă trimitem în dar cîteva imagini 

cu preocupările noastre. Domnul şi Maica Domnului să vă binecuvânteze şi să vă ocrotească,Adela Radu - 

șef serviciu.

Întru iubire,credinţă şi lumină-Cultura şi dragostea de aproapele în vremurile noastre

Întru iubire,credinţă şi lumină-Cultura şi dragostea de aproapele în vremurile noastre

În săptămâna luminată, întâlnirea '' întru iubire, credinţă şi lumină'' , ne oferă posibilitatea de a vă aduce în

 dar ''cuvinte alese'' , '' gânduri frumoase'',poezi ale poeţilor români de pretutindeni, daruri culturale, daruri de 

suflet pentru toţi cei aflaţi în suferinţă precum şi pentru cei ce trudesc la însănătoşirea oamenilor dragi de pe

întreaga Planetă Pământ.Astăzi ne vor fi alături:Elisaveta Novac- Piteşti,Lidia Grosu- Republica Moldova,

 Roxana Man- manager Muzeul Etnografic'' Anton Badea'' Reghin, Ion Nălbitoru -Brezoi, Mirela Minuţă -

 Arad, Daniela Vilău- bibliotecar, Filiala Traian a Bibliotecii Judeţene ''Antim Ivireanul'' Vâlcea, Cristian Dima 
– şef Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică nr.2 Băbeni , Zenovia Zamfir -Biblioteca 

 Judeţeană ''Antim Ivireanul'' Vâlcea. În fiecare an, pe data de 23 aprilie, sunt marcate două evenime

nte care au în centru cartea şi cititorii: este vorba despre Ziua Internațională a cărții și a drepturilor de autor

 şi Ziua Bibliotecarilor şi a Bibliotecilor PubliceZiua Internațională a cărții și a drepturilor de autor este

 organizată de UNESCO în scopul promovării lecturii, publicării și a drepturilor de autor, prima manifestare

 de acest fel desfăşurându-se în anul 1995.Profesia de bibliotecar are tradiţii grandioase. Mulţi bibliotecari

 celebri şi-au adus contribuţia la dezvoltarea filosofiei, ştiinţei şi literaturii. Mulţi demnitari, oameni de ştiinţă,

 teologi, scriitori, într-un fel sau altul, s-au implicat în activitatea bibliotecii şi au contribuit la dezvoltarea

 biblioteconomiei ca ştiinţă. De remarcat, până în sec. XIX bibliotecari erau doar bărbați. Prima femeie

 bibliotecară a fost Du Melville (1851-1931).''Fie ca Lumina Cărţii pe care o răspândim pretutindeni să

 lumineze sufletele şi cugetele cititorilor,să-şi dovedească valoarea pentru generațiile de azi și de mâine

. Inimile noastre au fost şi sunt alături de iubitori de cultură în marea operă de edificare spirituală a neamului 

românesc''.

Dragi prieteni! Susțin demersul cultural „Întru iubire, credință și lumină” inițiat de scriitoarea Zenovia Zamfir, de la Biblioteca Județeană ”Antim Ivireanu” din Râmnicu Vâlcea, și mă alătur semenilor nostril de pretutindeni, exprimându-mi sentimentele de iubire prin gânduri senine ce ne unesc… Doamne,-ajută!

ÎMPRIMĂVĂRARE, de Lidia GROSU

Încerc să ies

din închisoarea propriei minți

spre primăvara gândului rătăcit

ce-mi zâmbește loial

dincolo de pragul acesteia,

îmi zic, să ajung,

dar peste el

alte nepoliticoase

în față îmi sar.

să-mi sorb cafeaua aș vrea...

e pustie terasa

pretind

împrimăvărarea gândului meu,

și strigătul tăcerii devine acut,

mă obligă

să supun transparenței

cele ce ar urma...

„STAI ACASĂ!”, aud...

STAU...

Ce aș mai avea de făcut...

îmi măsor pasul stâng și cel drept

trag aer în piept...,

respir libertatea

în spațiul strâmtorat al minții

n-aș fi obiect,

merit acest elixir: respir

nu mă mai tulbură întârzierea

la trenul

ce pleacă în nicăieri...

vântul zbuciumului meu mai adie...

stau pe-acest prag...

mi-l ascult

total diferită e melodia de ieri

prind la puteri...

Dealul vieții mi-l cercetez îndelung,

mă autoconsolez:

nu i-am pretins vârful vreodată,

dar... urc..

mă conectez la o împrimăvărare

a gândului închistat...

„STAU ACASĂ...

nu mă certați...cu nimeni nu concurez...

pe mine doar vreau să m-ajung...

© Lidia Grosu

VOM INSPECTA O CUMPĂNĂ A FLORII, de Lidia GROSU

Vom inspecta o cumpănă a florii

Coborâtoare în a dorului speranță

Și ne vom prinde-ntr-un arcan cu zorii,

Absenței dăruindu-i o vacanță.

Și ne vom raporta tenta pudorii

În definirea sacrificiului minim

De-a fi prezenți la orele splendorii

Care ne-ar săruta sacrul pe inimi

Vom aresta spectacolul furtunii

Cu toată bucuria de instanță,

Ce-ar domina doi poli vitregi ai lumii,

Iar între ei n-am recunoaște vreo distanță…

Vom inspecta o cumpănă a florii

Și îi vom tălmăci limbajul serii

În care, însetați de-a noastră oră,

Vom cuceri a dorului imperii…

Biblioteca – spaţiul de unire şi comuniune

Zenovia Zamfir

Biblioteca a fost şi este un izvor nesecat de cunoaştere,o poartă deschisă către lume, visare,imaginaţie,aventură şi lectură.

Biblioteca poate fi considerată un templu al cărții, al discursului în compania celor mai de seamă spirite ale culturii universale, un univers magic în care, marii visători şi gânditori ai umanității, au transmis generațiilor următoare zestrea lor de gânduri și sentimente.

În Vâlcea începuturile bibliotecilor publice, aceste utile instituţii - niciodată îndeajuns preţuite, asemenea aerului fără de care nu ar fi posibilă viaţa - sunt legate de numele lui Petrache Poenaru, personalitate reprezentativă a culturii romane , vâlcean născut în fosta comună Beneşti (azi, oraşul Bălceşti) din judeţul Vâlcea, cărturar de seamă al întregului neam românesc, omul care şi-a adus o contribuţie marcantă la dezvoltarea învăţământului, ştiinţei şi culturii naţionale din secolul al XIX-lea. A fost un adevărat savant, cu pregătire multilaterală în politehnică şi filosofie (a învăţat – sistematic şi organizat - timp de peste 27 ani, în diferite şcoli din ţară şi străinătate, caz unic în cultura română!), întemeietor al unor instituţii naţionale fundamentale de învăţământ şi cultură (Şcoala de Agricultură a României, Seminarul Central din Bucureşti etc.). „Patriot luminat, animat de idei progresiste, cărturarul vâlcean a pledat pentru o educaţie şi cultură în spirit democratic”¹⁶. Manualele şi cărţile tipărite la tipografia achiziţionată de statul român din Franţa, la propunerea şi insistenţele lui, vor ajunge şi în localităţile vâlcene. Una din publicaţiile importante care au contribuit la cultivarea populaţiei, inclusiv a celei din Vâlcea, a fost revista „Învăţătorul satului”, editată de el în perioada cât a fost director al Logofeţiei, în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu – prieten de seamă al său^{17 .-}Nu numai şcolile publice înfiinţate în judeţ între anii 1831-1840, ci şi alte aşezăminte culturale şi instituţii - bibliotecile şcolare, de pildă (aspect căruia trebuie să-i acordăm o atenţie sporită, întrucât, aşa cum vom vedea mai jos, bibliotecile câtorva dintre principalele şcoli vâlcene vor sta la baza alcătuirii instituţiei judeţene de profil) vor avea ca bază Regulamentul şcoalelor alcătuit de Petrache Poenaru şi activitatea sa ca director în cadrul Eforiei Şcoalelor ( Isorie Locala ).

Prima bibliotecă publică de la Râmnicu-Vâlcea a fost înfiinţată (ca şi în alte judeţe şi localităţi ale ţării), ca urmare a unei circulare emise la 1 iulie 1840 de către Vornicia din Lăuntru, prin care magistratele (viitoarele primării) de la oraşe, care erau obligate să prevadă în bugetele lor, fonduri atât pentru confecţionarea mobilierului adecvat, cât şi pentru procurarea cărţilor necesare, biblioteca urmând să se amenajeze – obligatoriu – în incinta şcolilor; ea servea astfel ca bibliotecă şcolară, dar era şi publică, cititorii ei fiind şcolarii, învăţătorii şi diverşi locuitori ai oraşului, doritori de lectură şi cultură. În 1845, biblioteca Şcolii Normale din oraş număra „95 de volume”, titlurile fiind, în general, aceleaşi pentru toate bibliotecile şcolare: scriitorii români ai timpului (Petru Maior, Ion Eliade Rădulescu, Cezar Bolliac, I. Genilie, Dinicu Golescu etc.), ca şi operele lui V. Hugo, Byron, Molière, Cervantes, traduceri din Montesqieu, J. J. Rousseau, Voltaire, Homer ş. a.. Catalogul bibliotecii a fost întocmit de profesorul Costache Codreanu”. În acelaşi an, se primea „dezlegare” de la „Centru” „a să face dulapuri de bibliotecă în şcoalele naţionale ale târgurilor Drăgăşani şi Horezul, cu preţ de lei 200” pentru fiecare dintre cele două biblioteci; la scurt timp, cărţile s-au şi achiziţionat, dându-se în primire „domnului Eliad”. (Andrei-Părnuţă, 1977, 449).

În urma aplicării concepţiei haretiene privind ridicarea morală şi intelectuală a populaţiei de la sate, pe lângă unele şcoli rurale au fost înfiinţate biblioteci de lectură pentru săteni. În octombrie 1898, cu sprijinul învăţătorilor, s-au înfiinţat în fiecare judeţ câte 10 biblioteci, în Vâlcea acestea apărând în localităţile Bălceşti, Băbeni, Călimăneşti, Govora, Horezu, Măciuca, Păuşeşti-Otăsău, Păuşeşti-Măglaşi, Vaideeni şi Zătreni. În 1889, numărul acestor instituţii va ajunge la 20, iar în 1903 – la 29 ^{24 .} Biblioteca Episcopiei Râmnicului se îmbogăţise, de-a lungul timpului, cu o serie de cărţi importante, din moment ce în 1885, Grigore Tocilescu ridica de aici 134 cărţi şi 28 manuscrise, pentru a le duce la Bucureşti. În biblioteca secularului aşezămnt religios vâlcean, vor mai fi rămas, desigur, destule alte cărţi care să servească preoţilor şi cărturarilor de aici, precum şi ucenicilor care vor învăţa carte la şcolile care au funcţionat, pînă tâziu, în mănăstiri (Olteanu, 1992, 50).

Pe lângă impulsionarea învăţământului public într-un spirit democratic, profesorul Constantin Codreanu şi fostul revoluţionar paşoptist a hotărât, în epoca reformatoare a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, să întemeieze, în anul 1865, o asociaţie de cuget iar la 13 noiembrie al acelaşi an să-şi exprime adeziunea pentru înfiinţarea la Râmnic, printre primele din ţară, a secţiunii judeţene a Societăţii pentru Învăţătura Poporului apărută la Bucureşti cu puţin timp înainte (Dumitraşcu, 1972, 43). La 1 martie 1891, în cancelaria seminarului la iniţiativa preotului Meletie Răuţu, s-a luat hotărârea înfiinţării la Râmnicu-Vâlcea, a uneia dintre primele secţiuni din Ţară a Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Româmnilor, avându-l ca preşedinte pe dr. I. Suciu, iar ca secretar general pe G. I. Gibescu. Pe lângă scopul politic declarat, filiala râmniceană va avea, ca şi asociaţia centrală, o activitate socio-culturală intensă, desfăşurată prin intermediul conferinţelor pe diverse teme, al organizării de şezători culturale şi al activităţii bibliotecii proprii, la a cărei înfiinţare şi dezvoltare îşi va aduce o contribuţie susţinută institutorul C. Daniilescu secretarul de mai târziu şi bibliotecar al Ligii) (V. Tamaş, 1971, 35-38; C. Tamaş, 1994, 173).

În anul 1904, la iniţiativa lui Eliodor Constantinescu, eminentul profesor de latină şi română de la gimnaziul (viitorul liceu) Alexandru Lahovari din Râmnicu-Vâlcea, în cadrul şcolii a luat fiinţă Societatea de lectură a elevilor Vasile Alecsandri. Pe lângă lărgirea orizontului cultural al elevilor şi apropierea lor de literatură şi artă, societatea organiza, cu concursul membrilor săi, conferinţe şi serbări publice  (Apostol, 1898, 167).

Un important rol în viaţa culturală a Râmnicului şi a judeţului, va juca Societatea Preoţească Renaşterea înfiinţată în anul 1910, în cadrul Eparhiei Râmnicului şi Noul Severin, unul dintre centrele puterii executive ale asociaţiei aflâdu-se la Biserica Toţi Sfinţii, printre obiectivele principale cuprinse în statutul acesteia, se număra acela referitor la Publicaţiuni de tot felul, cu caracter cultural şi educativ şi presă bisericească. (Costea, Căpătaru, 2007, 189-190).

În fiecare an, pe data de 23 aprilie, sunt marcate două evenimente care au în centru cartea şi cititorii: este vorba despre Ziua Internațională a cărții și a drepturilor de autor şi Ziua Bibliotecarilor şi a Bibliotecilor Publice.

Ziua Internațională a cărții și a drepturilor de autor este organizată de UNESCO în scopul promovării lecturii, publicării și a drepturilor de autor, prima manifestare de acest fel desfăşurându-se în anul 1995.Profesia de bibliotecar are tradiţii grandioase. Mulţi bibliotecari celebri şi-au adus contribuţia la dezvoltarea filosofiei, ştiinţei şi literaturii. Mulţi demnitari, oameni de ştiinţă, teologi, scriitori, într-un fel sau altul, s-au implicat în activitatea bibliotecii şi au contribuit la dezvoltarea biblioteconomiei ca ştiinţă. De remarcat, până în sec. XIX bibliotecari erau doar bărbați. Prima femeie bibliotecară a fost Du Melville (1851-1931).
Din cele mai vechi timpuri cei mai înţelepţi șefi de stat se considerau bibliotecarii, care personal controlau dezvoltarea bibliotecilor regale, cei mai reprezentanți fiind Assurbanibal (rege asirian), Iaroslav cel Înțelept (marele cneaz al Kievului). Mai nou au lucrat și bibliotecari Benjamin Franklin, Mao Zedung. Matematicienii care au lucrat în biblioteci s-au axat pe sistematizarea documentelor: Ptolomeu – adnotarea și catalogarea, Gottfried Leibniz – catalogul alfabetic, Lobacevschi – catalogarea, regulile de bibliotecă, Melvill Diuo – clasificarea zecimală. Stima față de această profesie este demonstrată pe o frescă din Vatican, în care bibliotecarul nimerește direct în ceruri. Catalogați ca sfinți sunt bibliotecarii Timofei, Chiril, Maxim Grecul. Teologi vestiți ca Lessing, Nicolai Steinhard au fost și ei bibliotecari. Richard de Bury (1287-1345), teolog, a scris cel mai vechi studiu în domeniul biblioteconomiei. Au lucrat bibliotecari laureații Premiului Nobel pentru Literatură Ivan Bunin, Anatole France, Amos Oz, A. Soljenițân.
Marele bibliotecar al universului I. L. Borges a lucrat 27 de ani în acest domeniu (după romanele sale s-au produs 30 de filme).
Mari personalități ale culturii române au fost bibliotecari, primul fiind B. P. Hasdeu. Această meserie a mai fost practicată de M. Eminescu, L. Blaga, C. Noica, Ș. Iosif, G. Călinescu, T .Vianu, G. Bacovia, I. Bianu., N. Manolescu, I. Bradu. Cel mai inspirat de profesie a fost Mihai Eminescu, care a alcătuit și jurământul bibliotecarului și a îndeplinit de patru ori atribuțiile de bibliotecar. „Sunt fericit că mi-am ales un loc potrivit cu firea mea singuratică și dornică de cercetare”, afirma dânsul.
Au contribuit la dezvoltarea biblioteconomiei ca știință G. Asachi, I. E. Rădulescu, M. Eliade, D. Simonescu. N. Iorga și Spiru Haret au depus multe eforturi pentru deschiderea noilor biblioteci .Colegii bibliotecari – Petre Petria, Felix Sima...



Întru iubire, credință și lumină-Cultura și dragostea de aproapele în vremuri de restriște.
Prieteni dragi,mă alătur și eu doamnei Zenovia Zamfir de la Biblioteca Județeană Antim Ivireanul din Vâlcea exprimându-mi iubirea și solidaritatea pentru semenii noștri de pretutideni.oferind în dar o poveste.
Numai împreună vom reuși!
Sărbătoarea din Săptămâna Luminată- Izvorul Tămăduirii sărbătoare dedicată Maicii Domnului amintește de o minune petrecută în apropierea Constantinopolului.Conform tradiției,Maica Domnului i-a descoperit împăratului Leon cel mare (457-474), înainte de urcarea sa pe tron,un izvor cu apă vindecătoare.
La noi în țară Mănăstirea Ghighiu este cunoscută nu doar prin icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului,adusă aici în anul 1958,ci și prin izvorul tămăduitor,cu apă rece și bogată,care a țâșnit chiar pe locul unde s-ar fi arătat Maica Domnului,poruncind logofătului Coresi să ridice mănăstirea.De la acest izvor și-a luat mănăstirea hramul Izvorul Tămăduirii.

Vilau Daniela

Întru iubire, credință și lumină-Cultura şi dragostea de aproapele în vremuri de restriște.
Prieteni dragi, mă alătur și eu doamnei Zenovia Zamfir de la Biblioteca Județeană Antim Ivireanul din Vâlcea exprimându-mi iubirea și solidaritatea pentru semenii noștri de pretutindeni, oferind în dar o poezie. Numai împreună vom reuşi!

Tu să ştii, nu eşti singur pe cărare!
Glossă
De suferinţi şi lacrimi biruită,
Când crucea ţi s-o înclina prea tare,
Sub tălpi de-o geme ţărna-ngălbenită,
Tu, să ştii, nu eşti singur pe cărare!
De-ţi simţi inima strană-ndoliată
Ce-şi bate-n piept prohodul osândită...
Iubirea-i arma ce n-a fost vreodată
De suferinţi şi lacrimi biruită!
Pe rănile ce-ţi sângerează-n spate
Vor creşte aripi tămăduitoare,
Sub grei talanţi, plăţi marilor păcate,
Când crucea ţi s-o înclina prea tare...
Că orice nod îşi află dezlegare,
Să nu te îndoieşti nicio clipită!
Credinţa-ţi va fi unica salvare,
Sub tălpi de-o geme ţărna-ngălbenită;
Iar de te-ai crede părăsit de lume,
Simţind povara vieţii mult prea mare...
De-ai semănat iubire, îţi pot spune,
Tu, să ştii, nu eşti singur pe cărare!
Tu, să ştii, nu eşti singur pe cărare,
Sub tălpi de-o geme ţărna-ngălbenită,
Când crucea ţi s-o înclina prea tare,
De suferinţi şi lacrimi biruită!
Mirela Minuța Alexa

Umbra

Cerul umed la hotarele abisurilor

Moşnegi sleiţi de suferinţă

Duioase chipuri brăzdate de lacrimi

''Vin dintru nenoroc'' şi jale mi-e soarele

Care stă ascuns de multe zile

Şi viaţa s-a ascuns în crăpături de vid.

Tu, cu pletele vinete, bătrânul meu tată,

Orb ca un păianjen, pentru ce te-au vândut?

Ce preţ puseră pe capul tău?

Şi luna ce gheare nepotolite răsucise

În miriade de zări?

Somn stins.

Somn umbrit.

Somn în voia valurilor lângă asfinţit.

Că nu e muma umbra de pe treptele haosului.

Nu e chipul ei de copac foşnitor.

De grinzile cerului atârnă îngeri slăviţi

Care coboară odată cu roua.

Nu e acesta drumul de lângă merii-nfloriţi.

Teme-te de Dumnezeu şi de stupiditatea prostimii

zice Ezra Pound într-un discurs omagial.

Aceasta e statuia ce supravieţuieşte pe malul

Celor două râuri

Unde muzica e un tropot de cai

Unde murmurul e un cârâit de ciori

Unde viaţa purcede din oul sticlos al unei şopârle.

Păstor de stele se cheamă cel care a crescut patru copii

În văzul soarelui

În invazia lăcustelor

În înecuri

În incendii

Călare pe un cal

Peste munţi

Peste nori

Şi a fost judecat pentru cinste.

La proces a venit doar ploaia

Cu o poală de fragi

Şi el s-a judecat singur

Luându-şi drept deplin asupra vieţii sale

De-aici înainte.

Unde e victima?

Se auzi o voce stinsă ca o lumânare.

Dar procesul nu se mai ţinu.

În curând începe secerişul

Şi a doua coasă.

Roata timpului nu unelteşte

Cei patru copii respirau sacadat

El făcu apel la forţele Binelui

I-ar fi luat în braţe să fugă cu ei spre alte ţinuturi

Dar unde?

Pe care ţărm ar putea să-şi regăsească pământul?

Numai aici!

Se auzi din nou vocea

Altundeva niciunde!

Umbra se furişă prin curte ca un şuier de şarpe.

Luă puşca din cui

Aerul blând al dimineţii îi răvăşi aripile

Se simţi puternic şi tânăr.

Şi puternic şi tânăr

Pe dealuri se auzea coborând cu strai argintiu dimineaţa.

Şi nu e muma umbra de pe treptele haosului.

(Elisaveta Novac ”Grădina salamandrei” - antologie poetică

Departe de ţară

(fragment din romanul cu același nume, de Ion Nălbitoru)
Angelica, după ce îşi vărsase nervii pe Florica, jucându-şi rolul de stăpână în faţa slugii, ca într-o piesă de teatru, se linişti, apoi, după câteva minute adormi. După ce femeia se convinse că bătrâna nu se prefăcea, se întinse în patul său de alături şi, cu privirea în tavan, încercă să-şi facă ordine în gânduri. Poate va reuşi să aţipească măcar o jumătate de oră?!
Florica era badantă (însoţitoare de bătrâni). Sosise în Italia prin intermediul unei „Agenţii” româneşti din peninsulă. La Napoli îi ţinuse calea „doamna de la Agenţie”, aşa cum se recomandase, și o conduse undeva la marginea orașului. Românca rămăsese uimită de străduţele înguste prin care se strecura maşina, apoi pătrunse printr-un gang într-o curte înconjurată de clădiri vechi. Peisajul jalnic era oarecum înviorat de cei câţiva palmieri şi portocali care ornau curtea.
Aici i-a fost prezentată Viorica, badanta pe care trebuia s-o înlocuiască, deoarece aceasta se întorcea definitiv în ţară, fiindcă sănătatea îi era cam şubredă, după mulţi ani de slugărnicie în casa acestei familii.
O săptămână, Viorica o învăţă câteva expresii uzuale în italiană, cum să pregătească mâncarea şi s-o servească la ore fixe şi cum s-o spele pe Angelica. Aceasta nu se putea deplasa singură şi trebuia scoasă la plimbare într-un cărucior. Ca mai toate italiencele, era grasă şi cu un fund mare. Trebuia să ai forţă, ca să te lupţi cu ea la baie. Cu tot handicapul fizic, italianca nu făcea economie de cuvinte şi-i turuia gura de te înnebunea. Totuşi, fusese educată ca o săptămână să-şi abţină ieşirile nervoase, ca să n-o sperie pe nou-venită.
După ce Viorica a plecat, s-a dezlănţuit furtuna pe capul româncei. Dar ce putea să mai facă singură printre străini? Acasă, soţul era în şomaj, iar cei trei copii mergeau la şcoală. Cineva trebuia ca să-i întreţină. Aşa că alesese să-şi sacrifice tinereţea câţiva ani, ca să iasă din impas. Negociase prin „doamna de la Agenţie” un salariu de 600 de euro pe lună, din care trei luni la rând trebuia să dea dreptul agenţiei 200 de euro, apoi până se împlinea anul câte 100 de euro pe lună. După un an, dacă „patronii” erau mulţumiţi de ea, puteau s-o mai ţină şi să renegocieze salariul, dar agenţia îşi lua mâna de pe ea.
Treptat, cu zâmbetul pe buze, trecu în lumea viselor. Era undeva, la ţară, pe un plai alături de copiii săi, adunând flori.
- Flory! Flory! - strigă puternic Angelica.
Florica tresări speriată, uitând pentru moment unde se află. Sări din pat şi privi în jur buimăcită.
- Flory, tu sei stronza? (Flory, tu eşti proastă?) - ţipă baba, ridicându-se nervoasă în fund.
- Si, signora! (Da, doamnă!) - rosti cu inocenţă Florica.
La reacţia româncei, italianca izbucni într-un râs isteric.
Florica nu ştia ce criză o apucase, aşa dintr-o dată, pe Angelica, de la isteria nervoasă la cea de amuzament. Naivă, începu să zâmbească şi se apropie de pat. Dar, ca la comandă, bătrâna se opri brusc din râs şi, privind-o aprig, rosti aspru:
- Eu voglio andare al bagno! (Vreau să merg la baie!)
Floricăi îi îngheţă zâmbetul pe faţă. Nu se dezmeticise din puţinele minute de somn şi, privind-o nedumerită, şopti:
- Scuza signora, io non ho capito... (Scuzaţi doamnă, eu n-am înţeles)
- Cosa non hai capito? Zingara roumena! (Ce n-ai înţeles? Ţigancă româncă!)
- Signora, io non sono zingara... (Doamnă, eu nu sunt ţigancă...)
În cele din urmă, înţelese că voia la baie, să-şi facă nevoile.
Florica încă nu stăpânea toate expresiile uzuale, mai ales când era abordată în dialectul napolitan.
Cele mai frumoase momente erau când „stăpâna” mergea la plimbare. O urca în căruciorul pe care îl împingea pe străduţă, până la parcul din apropiere. Acolo, italianca îşi făcea de lucru cu suratele sale, iar ea mai schimba câte o vorbă cu câte o româncă, pe care o întâlnea tot la „passaggiare” (plimbare).
Avea prin negociere, patru ore libere în fiecare duminică după amiază, iar în fiecare zi de mercato (un târg unde se găsesc fructe, legume, alimente, îmbrăcăminte, un fel de bâlci de la noi) mergea cu „baba” să facă aprovizionarea cu legume şi fructe. Şi, acolo, avea ocazia să mai întâlnească câte o concetăţeană.
Deşi trecuseră doar două luni, slăbise câteva kilograme. Nu era obişnuită cu mâncarea lor, spaghetti, la fiecare masă. Apoi i se da cu raţia, iar noaptea era pentru ea un adevărat calvar. Angelica dormea mai mult ziua, iar noaptea o sâcâia pe Florica, mai mult în bătaie de joc, tocmai când aceasta aţipea. Aflase, de la celelalte badante românce, că nici ele nu aveau o viaţă mai bună.
Din când în când, Angelica era vizitată de Domenico, fiul „stăpânei”, un bărbat rotofei şi cam negricios şi mai rar de nora Rossa, o femeie nu prea atrăgătoare cu fundul mare şi rea ca o zgripţuroaică. Bărbatul părea mai cumsecade, o întreba dacă îi lipseşte ceva, îi zâmbea şi o alinta cu palma pe spate.
În ultima vreme Angelica parcă înnebunise. Ziua dormea, în schimb noaptea urla din diverse motive. De câte ori românca adormea, o auzea pe bătrână strigând, să-i schimbe programul la televizor, că nu-i place emisiunea la care se uita, sau îi cerea un pahar cu apă.
Într-una din zile, spre surprinderea Floricăi, apăru Domenico şi-i spuse să se îmbrace frumos, că vor merge împreună la mercato, în orăşelul vecin. Și-i făcu un semn discret mamei.
Urcă în maşină, bucuroasă că scăpase de ifosele Angelicăi la cumpărături şi de împingerea căruciorului. Autoturismul se strecură pe străzile înguste şi ieşi afară din oraş, pe un drum de ţară, printre culturile de tabac. Deodată, maşina pătrunse pe un alt drum colateral, de pământ și, după câteva sute de metri, opri în mijlocul câmpului. Domenico îi puse brațul pe după gât. Îi spuse că o place, că este un om pasional și i-ar plăcea să facă sex cu ea. Florica se sperie, sări din maşină şi o luă la fugă la întâmplare. Bărbatul coborî, alergă după ea şi o prinse.
- Lasciami! Lasciami in stare! (Lasă-mă! Lasă-mă în pace!) - ţipă ea.
Dar Domenico o puse la pământ, îşi afundă chipul între sânii săi, iar cu mâna îi dezveli coapsele.
- Aiuto! Aiuto! (Ajutor!) - ţipa Florica şi se zbătea neputincioasă, fiindcă italianul era vânjos.
În disperarea sa, femeia îl trase de păr şi-l apucă cu dinţii de ureche. Bărbatul tresări de durere şi o slăbi din strânsoare. Femeia, ţărancă zdravănă, se eliberă şi sări în picioare.
- Sei un animale, mi volevi violentare! (Eşti un animal, voiai să mă violezi!) - şi-i dădu o palmă.
Italianul rămase câteva clipe buimac. Nu ştia cum să reacţioneze la furia româncei. În cele din urmă, îi făcu semn Floricăi să urce în maşină, că totul va fi în regulă. Dar aceasta nu se lăsă uşor convinsă. Bărbatul urcă şi aşteptă ca românca să se calmeze.
Din acel moment, Florica realiză că, dacă nu luptă pentru drepturile sale, riscă să devină batjocura nu numai a „babei” de care are grijă mai ceva ca de propria mamă, ci şi a fiului său.
De ciudă, Domenico puse, peste câteva zile, o cameră video în casa mamei sale, prin care să urmărească orice mişcare a Floricăi, cât şi când doarme, când, cum şi ce îi dă să mănânce Angelicăi, ce şi cât de mult mănâncă ea. Astfel, aroganţa ei faţă de stăpân era scump plătită. Din zi în zi, slăbea şi nu ştia ce să mai facă. S-ar fi întors în ţară, dar acolo era prăpăd. Cu ce-şi va întreţine familia?
Tristă, privea din când în când la camera video care o supraveghea.
- Tu sei una zingara roumena ladra! (Tu eşti ţigancă româncă hoaţă!) - îi striga bătrâna, cu răutate.
Atunci, parcă şi mai tare i se înfigea un cuţit în inimă. Dar îndura. Nu putea să întindă prea mult coarda, fiindcă risca să fie aruncată în stradă.
În ziua când trebuia să-şi primească plata, Domenico îi înmână banii şi schimbară câteva cuvinte. Florica îi arătă camera video şi-l întrebă calmă cât mai are de gând s-o mai ţină acolo? Nu s-a convins că nu fură?
Bărbatul medită câteva clipe, apoi îi răspunse că va vorbi cu mama sa şi soţia s-o scoată de acolo, că are încredere în ea. Mai mult, îi zise că maică-sa a propus acest lucru, iar el a fost nevoit să se conformeze. Florica nu dădu crezare celor zise. Ştia că ideea îi aparţinuse, ca s-o sperie, iar acum făcea pe blândul, ca să şi-o apropie. „Te înşeli amarnic, macaronarule, nu-ţi acord nici o şansă. Poate într-o bună zi vrei să te întorci la nevastă-ta cu capul spart!” îşi zise în gând. Totuşi era mai bine să nu se pună rău cu el, fiindcă voia să trimită nişte bani acasă, în România, şi nu ştia cum să procedeze. Domenico o ajută a doua zi să-i expedieze de la o agenţie din apropiere. Era fericită că soţul şi copiii vor avea din ce trăi, până luna următoare. Amabil, italianul îi încărcă telefonul cu zece euro ca să-şi sune soţul şi copiii în ţară.
Ştia că fiul babei o plăcea şi încerca să profite cât mai mult de el, dându-i, în schimb, doar speranţe. Totuşi, era conştientă că nu te poţi juca prea mult cu focul, aşa că hotărî ca treptat să nu-i mai acorde atenţie.
Peste câteva zile, se trezi, într-o dimineaţă, cu doamna de la agenţie, ca să-şi încaseze banii.
- Ar trebui să nu-ţi dau nici un euro! - se revoltă Florica.
- Poftim? - se încruntă doamna
- Italienii se poartă urât cu mine! Astea nu-s condiţii de trai! Domenico a vrut să mă violeze, iar baba e o nebună!
- Proastă mai eşti! Profită şi tu cât poţi de el!
- Asta s-o faci tu! Eu sunt femeie cinstită!
- Eşti o proastă! Eu mi-am lăsat „omul” din România, pentru un macaronar cu care o duc bine, atâta timp cât îl „jupoi” de bani, zise, făcând un gest de lehamite. Haide, scoate 200 de euroi!
- Pentru ce? Pentru că sunt tratată ca un animal? Nici acte nu mi-au făcut ca să am şi eu o vechime, iar salariul îl împart cu tine.
- Aşa am negociat!
- N-am semnat nici un contract cu tine! - se înfurie Florica. Eşti o escroacă!
- Dacă nu plăteşti, vei avea necazuri! Voi trimite camorezii să te omoare!
Florica tresări înspăimântată:
- Faci parte din mafie?
Tocmai atunci pătrunse Rossa, nora Angelicăi. Aceasta rămase stupefiată de scenă.
- Am să chem carabinierii! și Florica smulse telefonul de pe măsuţă.
- Che succede? Che succede? (Ce se întâmplă?) - întrebă disperată signora Rossa, când auzi numele de „carabinieri.”
Florica ieşi val vârtej în curte şi se îndreptă spre gangul de ieşire. Doamna de la agenţie trecu, aproape în fugă, pe lângă ea şi se pierdu printre trecătorii de pe trotuar. Rossa veni îngrozită după badantă şi o rugă să intre în casă. Acolo, Florica îi explică cele întâmplate, iar Rossa o asigură că lucrurile se vor schimba, fiindcă a reuşit să le capete încrederea, ba îi va mai pune şi ceva la salariu...
La orizont, se întrezărea un nou răsărit de soare în viaţa sa. Era hotărâtă să-şi înfrunte destinul, aici, departe de ţară, şi să lupte pentru existenţa familiei sale...

Ion Nălbitoru

Muzeul Etnografic "Anton Badea" Reghin

22 aprilie la 08:57 ·

Cu iubire, credință şi compasiune pentru aproapele nostru în vremuri neobișnuite ❤️
Prieteni dragi,mă alătur și eu doamnei Zenovia Zamfir, o draga colaboratoare, de la Biblioteca Județeană ”Antim Ivireanul” din Vâlcea, alături de care îmi exprim prețuirea și solidaritatea pentru semenii noștri de pretutindeni, oferind în dar o poveste. Numai împreună vom reuşi!

Sfântul Gheorghe (Sângeorzul)
Sfântul Gheorghe, în credința populară, este înverzitorul naturii, cel ce deține cheile vremii, deschide primăvara și anul pastoral, care începe la 23 aprilie și ține până la Sfântul Dumitru (Sânmedru, 26 octombrie).
De numele celor doi sfinți se leagă o serie de credințe și practici cu valențe magice, ce evidențiază rolul anotimpului (al vegetalului), ca generalizare a unui proces vital, înfrunzirea/desfrunzirea copacilor fiind un reper ce modelează comportamentul uman.
De Sângeorz se desfășoară o veche tradiție, pe care o mai întâlnim încă la sate, măsuratul oilor, legată de una din ocupațiile tradiționale principale, păstoritul. Obiceiul este o sărbătoare a ciobanilor, care urmează câteva etape, tocmitul sau înțelegerea privind constituirea stânelor, a celor implicați, măsuratul și ospățul.
În ziua măsuratului, ciobanii și proprietarii de oi se întâlnesc pentru a măsura cantitatea de lapte obținută, odată cu prima mulsoare și în funcție de care se stabilește cantitatea de brânză cuvenită fiecăruia de-a lungul anului. Procedura începe cu sfințirea oilor și a ciobanilor de către preot, trecerea prin strungă a oilor, realizarea primei mulsori și măsurarea laptelui. Activitatea este continuată, apoi, cu o petrecere, ospăț și joc.
Ca la orice sărbătoare, care anunță un început, și de Sângeorz pregătirile încep din ajun. În ajunul Sângeorzului oamenii pun ramuri de salcie, leuștean sau rug verde la poartă, uși, ferestre, ca semn de primăvară dar și pentru apărare. Legătura între vegetal și valorile calendarului se manifestă și în dihotomia timp favorabil-nefavorabil unor acțiuni.În această zi, când umblă spiritele rele, iar strigoii reprezintă o amenințare pentru viața și fertilitatea animalelor, protejarea lor trebuie asigurată. În satele de pe Valea Mureșului Superior femeile pregătesc, în seara de ajun, un amestec din usturoi, rostopască, leuștean și gunoi de grajd cu care ung ușa grajdului, dar și ferestrele și ușa casei.
În același context de apărare se aprinde focul viu și se afumă atât animalele cât și ocoalele și grajdurile.
Există mai multe povești și întâmplări legate de ajunul Sângeorzului și de strigoi, una din acestea am ascultat-o si noi, de la tanti Emilia Sorlea din satul Pietriș, județul Mureș, care ne-a spus că: „odată un om s-a dus la moară, iar când s-a întors a întâlnit pe drum mai multe strigoaice, care jucau pe lângă vaci. Omul le-a urat ”spor la joc”, iar acestea i-au răspuns: ”spor la ce-ai în car, dar să nu spui nimănui”. Și așa a fost, ajuns acasă, omul a avut spor și belșug la făină, că aceasta se afla în carul lui, atunci. Cât timp nu a destăinuit nimănui taina lui, avea făină și pâine pe îndestulate. Văzând femeia sa că făina nu se mai termină, oricâtă ar consuma, i s-a părut că nu e lucru curat și a insistat să afle și ea ..., omul nu a vrut sa-i spună, după cum era înțelegerea, dar n-a avut prea mult de ales, și în cele din urmă a cedat și i-a spus neveste-si întâmplarea. De atunci, făina a început să se împuțineze”.

Roxana Man - manager Muzeul Reghin