Maica Domnului , nădejdea noastră Pelerinaj cultural Vâlcea – Viena- Borås

 

Dor – acest cuvânt care nu se întâlnește la nici un popor, spune multe despre sensibilitatea sufletului românului, care nu îşi schimbă ţara fără să sufere, chiar dacă acolo unde merge îi e mai bine din punct de vedere financiar, el tânjește după locul în care s-a născut, unde a copilărit, unde a mers pentru prima dată în biserică. A rânduit Bunul Dumnezeu să ajung și eu într-o țară străină pentru o perioadă relativ scurtă de timp, atunci am văzut și am simțit la fel, că dorul țară , de cei dragi este foarte greu, uneori te seacă la inimă . Acolo, românii veniţi să muncească pentru o viaţă mai bună aveau nevoie să vorbească româneşte, își doreau întâlniri cu alţi români, vorbeau cu delicatețe de mâncare românească, de petrecerile româneşti, de portul lor tradiţional.  I-am înâlnit în jurul preoților, care săvârșeau Sfânta Liturghie în spații improvizate, închiriate, i-am văzut cum își priveau cu dragoste pruncii, cum îi învățau să -și facă semnul crucii, cum se mândreau cu costumele populare pe care le aduseseră de acasă. Acele momente mi-au rămas vii în memorie iar acum că lucrez la Biblioteca Județeană ’’Antim Ivireanul’’ Vâlcea și am posibilitatea să organizez proiecte culturale, sociale, m-am gândit cu drag la cei pe care i-am cunoscut în scurtul răgaz petrecut dincolo de hotare. Pentru ei și pentru mulți alți ca ei am inițiat proiectul ’’ Caravana iubirii fără frontiere’’ . La cea de a II a ediție, în anul 2022, am făcut popas în Viena, unde cu sprijinul domnului Ioan Godja, preşedintele Asociaţiei Cercul Cultural Româno-Austriac UNIREA din Wiener Neustadt (Viena), am ajuns la părintele Emanuel Nuțu. Maramureșan, get – beget, cu o familie frumoasă, domnul Ioan Godja a fost și este organizatorul unor evenimente culturale de mare avengură , de altfel cu domnia sa am colaborat chiar de la prima ediție a caravanei. L-am cunoscut în anul 2016, când împreună cu doamna Liliana Hinoveanu, o mare jurnalistă din Oltenia de sub munte, scriitorul și jurnalistul Nicolae Băciuț, scriitorul Puiu Răducan, doamna doctor Valentina Popescu  și un grup de oameni de cultură din mai multe zone ale țării, am participat la sărbătoarea Zilei Naționale a României, de 1 Decembrie chiar în inima Austriei, la Viena. Domnul Godja a organizat o gamă largă de evenimente la care să ne mândrim că suntem români și la care să nu uităm că suntem români. Este un mare patriot român, cu iubire de români, de acest popor și oferă sprijin necondiționat românilor din Austria pentru a se manifesta ca la ei acasă. Ioan Godja a demonstrat prin ceea ce a făcut că , „cultura n-o muritu”, așa cum spunea un prieten apropiat domniei sale, înființând postul RTV „Unirea” și Asociația „Cercul Cultural Româno-Austriac” păstrează vie flacăra românismului în afara granițelor. Întâlnirea cu familia Godja și părintele Emanuel Nuțu în Biserica cu hramurile Pogorârea Duhului Sfânt și Sfântul Ștefan cel Mare a fost foarte emoționantă. Sala de la subsolul bisericii unde se reunesc frații români din Viena și împrejurimi a răsunat de glasurile gingașe ale copiilor, de melodiile religioase interpretate de Maria Brădean. Comuniune, armonie, iubire, muzică și poezie, o seară de neuitat. Despre părintele Nuțu aveam să aflu că... https://www.antena3.ro/actualitate/romani-preot-biserica-micul-voronet-viena-672967.html Preot ca și tatăl său, acesta și-a dorit să aducă o bucățică din draga lui Bucovina pe meleagurile străine. "Îl însoțeam în mod deosebit seara, la slujbele de seară, și s-au așezat în sufletul și în mintea mea foarte multe amintiri, amintiri sfinte", povestește preotul Emanuel Nuțu. De la aceste amintiri, în urmă cu 12 ani s-a născut ideea de a construi "micul Voroneț". Șapte ani s-au scurs până când părintele Emanuel Nuțu a reușit să pună prima cărămidă la temelia bisericii.  https://jurnalul.ro/timp-liber/manastirea-voronet-viena-preotul-emanuel-nutu-biserica-ridicata-romani-patron-spiritual-stefan-cel-mare-952247.html. Mânăstirea Voroneț din Viena. Preotul Emanuel Nuțu: "Biserica ridicată de către români şi care îl are ca patron spiritual pe Sf. Voievod Ştefan cel Mare" . Lăcaşul de cult a fost ridicat cu nisip din Bucovina, după proiectul unor arhitecţi care au studiat detaliile celebrei mănăstiri. Biserica mai trebuie pictată şi "îmbrăcată" în albastru de Voroneţ. În jurul ei, părintele a construit o comunitate unită de credincioşi dar şi un loc căruia aproape 50 de familii îi spun acasă. Credincioşi: Noi ne bucurăm că îl avem în turn pe Hristos Pantocratul cel care ţine de toate, are grijă de tot şi toate... S-a descoperit acest albastru şi nădăjduim că vom putea să procuram acea culoare şi să fie aplicată ca fond pentru partea de exterior. Biserica ţine pasul cu timpurile actuale şi are inclusiv lift care duce la subsol. Acolo funcţioneaza şcoala parohială, unde peste 100 de copii învaţă limba română. Evenimentul s-a desfășurat sub genericul ''Caravana Iubirii fără frontiere'' , ''Armonii literar -muzicale, Maica Domnului , nădejdea noastră''. Din delegație au făcut parte : Liliana Ghiță Boian - scriitor- jurnalist, Maria Catană scriitor, Elena Hodoroagă - publicist, Mihai Ghebrea - jurnalist, Maria Brădean și Pandele Bebe Jianu - interpreți de muzică religioasă. Au participat au participat alături de românii veniți din toate colțurile Austriei, domnul Nicoară Mihali-scriitor, membru Uniunea Scriitorilor din România, Florica Zamfira -cantautor, Lazăr Năsui- scriitor, Adriana Weimer- poet, membru Uniunea Scriitorilor din România, reprezentant media Romania-Austria. Muzica și poezia românească au adus un strop de Românie tuturor participanților nevoiți să-și desfășoare activitatea profesională departe de locurile natale. Lacrimi de bucurie, emoții și trăire autentic românească au oferit oamenii de cultură veniți de la sute de kilometri distanță, cu dragoste frățească și iubire de Dumnezeu. De la Viena, delegația vâlceană alături de familia Jianu venită din Drăgănești – Olt a plecat spre Suedia. Drumul a fost lung, dar ’’Bucuria de a dărui... Bucurie ’’, a eliminat orice umbră de oboseală. În Suedia, la Biserica Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril din Borås , românii au venit de la distanțe apreciabile (200 km) pentru a trăit pentru o clipă în armonie și comuniune cu semenii de pretutindeni. După slujba de vecernie oficiată de preotul paroh Andrei Hoha a urmat un moment de muzică, poezie și rugăciune comună. La final s-a făcut un schimb de cărți, reviste, icoane, diplome, impresii, emoții. Au fost prezentate și donate cărțile : ''Oameni, Locuri, Istorii'', ediție îngrijită de Zenovia Zamfir, "Mărturii în lumina icoanei Maicii Domnului", ediţie îngrijită de Zenovia Zamfir, Iuliana Radi, Maria Catană și Alin Pavelescu. ''Amintiri ale măreţiei trecutului îngropat de veacuri- comuna Glăvile'', ediţie îngrijită de Adrian Constantin Catană, Zenovia Zamfir, Maria Lica Catană . Părintele Andrei Hoha, împreună cu familia sa, veghează ca frații noștri din aceea parte de lume să-și găsească liniștea și dorul de cei dragi la umbra icoanei Maicii Domnului cu pruncul cel sfânt în brațe. A fost emoționant să-i vedem îmbrăcați în costume populare și să ne trateze cu sarmale în foi de varză românească. În Anul Omagial al Rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigore Palama și Paisie de la Neamț, întânirea întru cuvânt și iubire de Dumnezeu a fost un dar oferit românilor de pretutindeni. La întoarcea spre casă, membrii delegației s-au revăzut în centrul istoric al Vienei cu domnul Adrian Fejzulahi – director la Filarmonica '' Royal Orchester Wiener'', pe care l-au cunoscut din întâmplare la prima ediție a caravanei. Originar din Albania, de o noblețe și o modestie specifică oamenilor valoroși, domnul Fejzulahi, i-a invitat pentru a doua oară consecutiv, la un concert al Filarmonicii '' Royal Orchester Wiener'' . Slavă Domnului că am putut oferi o clipă de bucurie românilor noștri dragi care şi l-au luat în valiză cu mare drag atunci când au plecat de acasă icoanele sfinte, tablourile cu părinți, pozele cu locurile dragi, care să le amintesc cine sunt, de unde vin şi încotro trebuie să meargă, atunci le este greu.

Patriarhul Justinian Marina slujitor harnic și înțelept al Bisericii Strămoșești

 

Primăvara, anotimpul renașterii, al iubirii, al bucuriei, este perioada în care natura începe să se transforme, să capete o altă culoare. Timid, cu capul plecat, de sub stratul de frunze moarte se ivește un ghiocel, vestind o primăvară frumoasă împodobită cu o mantie verde, cu parfum de flori și adieri diafane de vânt. Într-o zi de primăvară timpurie, la 22 februarie 1901, a văzut lumina zilei, Ioan Marina, fiul lui Marin și Elena Marina. Vorbind cu delicateţe şi cu duioşie despre mama sa, nu uita să facă legătura între dânsa şi slujirea lui preoţească. "Preoţia mea - mărturisea el - a fost visul sfânt al mamei mele şi primii paşi pe drumul înţelegerii slujirii lui Dumnezeu printre oameni i-am făcut sub călăuzirea ei curată şi evlavioasă. Am avut privilegiul să respir în casa părinţilor mei duhul unui creştinism autentic, întemeiat pe faptele iubirii lui Dumnezeu şi aproapele. Mireasma acestui duh din căminul copilăriei mele, moştenit de la bunicii, moşii şi strămoşii mei, vrednici slujitori ai Bisericii şi ai ţării, pomeniţi întotdeauna la mari praznice de credincioasa mea mamă, cu evocări despre trecutul lor religios şi patriotic, nu s-a dezlipit de mine niciodată".
Hărăzit de Bunul Dumnezeu, cum avea să spună Părintele Arsenie Papacioc, a urcat treptele ierarhiei Bisericii până la înalta demnitate de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Bucuria regăsirii şi trăirii credinţei strămoşeşti, a spiritualităţii şi a identităţii româneşti , a întăririi în comuniunea dătătoare de putere, mângâiere şi nădejde în Dumnezeu, se împleteşte cu nevoia cunoaşterii trecutului, a înaintaşilor, a strămoşilor.  Sfântului Apostol Pavel, îndeamnă zicând: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii (înaintaşii) voştri care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa!” (Evrei 13, 7). Un mare duhovnic contemporan spunea că drumul sau calea spre desăvârșire trece în mod obligatoriu prin proba ispitelor, a încercărilor sau necazurilor fără de voie, a suferințelor trupești și sufletești. Nu putem gusta din bucuriile raiului, fără a sorbi din cupa amară a încercărilor.

Istoria Bisericii Ortodoxe Române în timpul regimului comunist a fost profund marcată de personalitatea patriarhului Justinian Marina. A avut una dintre cele mai lungi cârmuiri ( 1948 – 1977 ), rezistând în scaunul patriarhal aproape trei decenii. A fost lăudat și criticat în egală măsură, fiind văzut atât drept Patriarhul Roșu, cât și salvatorul Bisericii Ortodoxe Române. Cu prilejul comemorării a 40 ani de la trecerea în veșnicie, în Biserica Mănăstirii Radu Vodă din Capitală, Patriarhul Daniel a evidențiat jertfelnicia părintelui Patriarh Justinian și a evocat virtuțile și eforturile sale care l-au transformat într-un model vrednic de urmat pentru toți slujitorii Bisericii lui Hristos.

Lucrarea sa pastorală, culturală, misionară, duhovnicească și socială pentru binele Bisericii Ortodoxe Române reprezintă pentru noi cei de astăzi, ierarhi, cler și credincioși, un model luminos și inspirator de fidelitate și slujire a Mântuitorului Iisus Hristos și a Bisericii Sale, a subliniat Preafericirea Sa.

Aducem prinos de recunoștință memoriei acestui vrednic arhipăstor al Ortodoxiei Românești care a iubit Biserica Lui Hristos din poporul român cu dragoste nețărmurită și a reușit cu înțelepciune și dăruire jertfelnică să apere, să păstreze și să transmită valorile eterne ale credinței noastre strămoșești, a spus Preafericirea Sa.... https://www.activenews.ro/stiri-social/40-de-ani-de-la-trecerea-la-cele-vesnice-a-Patriarhului-Justinian-Marina.-Cuvantul-Patriarhului-Daniel-la-slujba-de-pomenire-. 

A rânduit Bunul Dumnezeu șă văd lumina zilei într-un loc binecuvântat, în satul Cioponești de pe malul Cernei – cea frumos curgătoare, la câțiva kilometri de zona pe unde odinioară își purta pașii Vrednicul de pomenire Patriarhul Justinian Marina. Apoi, destinul m-a adus la Biblioteca Județeană  ’’Antim Ivireanul ’’ Vâlcea – Casa Cărții vâlcene. În acest Templu al Culturii, am descoperit că este datoria mea creștinească de a-m cinsti înaintași, pentru că dacă nu ne cunoaștem trecutul nu ne putem  construi frumos viitorul. Încet, încet, cu multă evlavie, am început să-l caut, să mă documentez, ,să cercetez, iar când l-am descoperit am înțeles ce mult trebuie să-i mulțumesc Bunului Dumnezeu că a îngăduit să scriu și să rostesc numele Patriarhului Justinian Marina. În vara anului 2009, pe 6 iunie, de Rusalii , dată la care în 1948 era înscăunat ca Patriarh al României am organizat prima manifestare cultural-spirituală în memoria sa, la tâmpla bisericii Cuvioasa Paraschiva, adusă pe cheltuială proprie și rectitorită în localitatea natală. Candela aprinsă atunci spre veșnica aducere aminte și cinstire a ars necontenit prin organizarea a numeroase simpozioane, manifestări culturale, editarea unor cărți despre viața și activitatea patriarhului pe ogorul Domnului. La două dintre aceste evenimente cultural – spirituale a participat și Înaltprea­sfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului. În toamna anului 2011, pe data de 18 septembrie 2011, Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului și Preasfințitul Părinte Emilian Lovișteanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului înconjurați de un sobor de preoți și diaconi, au oficiat Sfânta Liturghie la biserica cu hramul Cuvioasa Parascheva , din satul Suiești, cu ocazia aniversarii a 60 de ani de la rectitorire. La acest eveniment sărbătoresc a participat și Înaltpreasfințitul Părinte Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, care i-a binecuvântat pe credincioșii prezenți. Cu această ocazie, Înaltpreasfințitul Părinte Calinic a lansat ideea ca în aceea zonă șă fie ridicată o Mănăstire spre Slava lui Dumnezeu și spre aducerea aminte a celui ce a fost numit de domnul Gheorghe Vasilescu  Un Apostol al Bisericii și al Neamului Românesc. Eu care, inițiasem manifestarea , am spus – de ar fi punem fiecare câte o cărămidă și vom face mănăstire.

Înaltprea­sfinția Sa vorbea despre Patriarhul Justinian ca un autentic patriot român. „Ceea ce uimește este faptul că timpul lucrează în favoarea distinsului ierarh al Bisericii străbune. Mircea Eliade spunea despre orice operă care se macină în timp că doar după 30 de ani se vede ce mai rămâne din ea. Gândindu-ne la opera celebrului Patriarh Justinian, putem spune azi că, după patru decenii, lucrarea inimii sale – grija pentru Biserica lui Hristos – a fost una de excepție și ea a crescut în dinamică diamantină. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a pus și pune mare grijă în a se izvodi pentru toată lumea adevărata personalitate a patriarhilor Bisericii Ortodoxe Române, cei care au avut chemare de la Dumnezeu de a împlini binecuvântatele rosturi duhovnicești și administrative ale Bisericii lui Hristos din România pentru românii din lume. Desigur, anul acesta, specialiști, ierarhi și cei care au avut fericirea de a-l cunoaște personal pe Patriarhul Justinian au dragoste să evoce episoade emo­ționante, laturi ale personalității genialului pălmaș din via Domnului nostru Iisus Hristos”. În toamna anului 2014 Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului a decis înființarea unei mănăstiri în satul Suiești, din comuna Stănești, acolo unde s-a născut Patriarhul Justinian Marina. Piatra de temelie a Mănăstirii Sfântul Mare Mucenic Gheorghe-Suiești a fost așezată, în prezența ctitorilor și a obștii monahale, de către Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Varsanufie la 20 iunie 2015.

Locul acesta, binecuvântat de Dumnezeu prin nașterea celui de-al treilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, își primește astăzi prinosul de recunoștință din partea noastră, a Bisericii, și a autorităților, prin începerea lucrărilor de construcție a mănăstirii din satul în care s-a născut, în urmă cu mai bine de un secol, Patriarhul Justinian Marina. (…) De fel din locul acesta, Patriarhul Justinian a binecuvântat prin viața sa aleasă atât satul în care s-a născut, Biserica Ortodoxă din Vâlcea, unde a fost preot, la Băbeni și la Biserica Sfântul Gheorghe din Râmnicu Vâlcea, Mitropolia Moldovei și a Bucovinei, dar și întreaga Patriarhie, prin lucrarea providențială pe care a avut-o, fiind un patriarh care a dat un suflu nou Bisericii, care a apărat Biserica de puterea ciocanului și a secerii comuniste, a spus Înaltpreasfinția Sa în cuvântul rostit cu aceea ocazie. Munca Patriarhului Justinian Marina a fost impresionantă, iar pe piatra de mormânt de la Mănăstirea Radu Vodă, inscripționată în zid, cu un an înainte de a trece la cele veșnice, spunea … M-am luptat lupta cea bună. Credinţa am păzit. Am ajuns la capătul drumului vieţii. De acum încolo, mă aşteaptă răsplata dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, Judecătorul cel drept în ziua aceea”.     Autoarea  prezintă  în lucrarea sa  și părerea unor personalități ale Bisericii Ortodoxe Române ,  care l-au definit ca slujitor și apărător al Bisericii Ortodoxe Române .   Patriarhul Justinian Marina va rămâne în conștiința neamului românesc ca Un Apostol al Bisericii și al Neamului Românesc ,                                                  Un fiu al Vâlcii străbune !

 

Zenovia Zamfir

 

Împletim povești și poezie la Muzeul Satului din Bunești

 

Satul românesc a fost și este un fascinant univers care ne caracterizează pe noi ca popor milenar. Viața satului cu lumea lui în toate ipostazele sale, de la evenimente cu semnificaţie istorică , la aspecte şi trăiri de fiecare zi, boteze, nunți, ȋnmormântări, viaţa câmpenească a fost scrisă și descrisă de poeții neamului românesc.„Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei. / Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. / Aici orice gând e mai încet, / şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, / ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, / ci adânc în pământ undeva” (de Lucian Blaga), în „Sufletul satului românesc”. Poporul român putem spune, din binecuvântarea lui Dumnezeu, că este un popor de țărani cu știința de la Dumnezeu de lucrători ai pământului. Viaţa este trecătoare dar sufletul rămâne veșnic, atunci sufletul satului românesc nu a murit, el trăiește prin generaţii, din suflet în suflet de om, găsindu-şi sălaş în inima celor care îşi au rădăcinile în el. În lumea mirifică a satului vâlcean a văzut lumina zilei doamna Iuliana Radi, bibliotecar la Biblioteca Publică Bunești. Cunoscând valorile și tradițiile românești, a înțeles foarte bine nevoia de a conserva, de a îmbogăți zestrea culturală și a transmite mai departe generațiilor viitoare frumusețea patrimoniului românesc. La 1 Decembrie 2023, de Ziua Națională a României, în localitatea Bunești, visul doamnei Iuliana Radi de a avea un loc unde – să spună povești tinerilor despre vremurile de ieri și de astăzi ale localității, a devenit realitate. În prezența unui public numeros, alături de consilierii locali, elevi, cadre didactice, oameni de cultură, domnul primar Viorel Radi a inaugurat Muzeul Satului. Prezent la eveniment, domnul Ilinca Alexandru, cel mai vestit opincar din țară, spunea ...’’ A vorbi despre tradiție și istorie locală nu înseamnă a te întoarce în trecut, ci înseamnă ați asuma identitatea, a fi real, a aparține lumii. Trebuie să ne cunoaștem rădăcinile, trecutul, tradițiile pentru a ne construi viitorul’’. De altfel, Muzeul este locul unde oamenii dornici de cunoaștere vin pentru a admira obiecte de patrimoniu și a descoperi povești despre trecut. „Eu cred că mai întâi a fost satul şi după aceea au venit dealurile din jur, ca să păzească frumuseţea asta” (Octavian Goga). Buneștenii, cum le este drag să li se spună, se înscriu printre realizatorii de seamă ai artei populare românești, reușind să obțină adevărate valori artistice în diferite domenii, dar mai ales în  cusăturile cu acul, țesutul la război, ornamente în lemn, îmbinând armonios utilul cu plăcutul. În 1973 a luat ființă o secție de artizanat, frumoasele ii și obiecte fiind expune într-o sală a Căminului Cultural, care trezeau vizitatorilor admirația pentru frumusețea, gingășia și varietatea lor. Elementele vechiului port popular al buneștenilor îl făcea  asemănător cu acela al dacilor: căciula, cămașa și izmenele din cânepă, brâul și betele, înlocuite mai târziu cu chimirul. Costumul femeiesc era compus din cămașa, cusută uneori din două bucăți, una până la brâu cu râuri și alesături și alta de la brâu în jos peste care veneau doua zăvelci, în față și în spate, strînse cu bete peste mijloc. Pe cap purtau cârpă de borangic, iar în picioare opinci cu ciorapi sau obiele din lână. În zilele de sărbătoare zăvelcile erau înlocuite cu oregul, iar cârpa cu marama. Începutul noului an, 2024, ne aduce în prim plan Muzeul Satului din Bunești. Sub genericul ,,Împletim povești și poezie,, doamna Iuliana Radi ne-a oferit oportunitatea de a împărtăși povești, poezii și impresii literare, alături de Luci Trușcă- scriitoare, Marinela Capșa-scriitoare, Ana-Maria Cîrstea-jurnalist, dar și șansa de a descoperi tainele țesutului tradițional alături de doamna Cristina Niculescu - producător de mătase naturală. Născută în Stoenești, județul Vâlcea, iubitoare de tradiții, fascinată de poveștile despre „Drumul Mătăsii”, doamna Cristina Niculescu, în 2007 a înființat o plantație de dud și a adus larve pentru viermii de mătase de la Institutul de Sericicultură din București. Drumul spre succes a fost anevoios dar nu imposibil. Sprijinită și încurajată de familie, Doamna Niculescu, a îmbinat meșteșugul țesăturilor deprins în familie, în perioada copilăriei când lucra alături de mama la Colectivul Arta Populară cu informații și povești despre tehnica specifică de prelucrare a borangicului de la târgurile de meșteșugari și de la vecinii din sat. Povestea Cristinei Niculescu a fost dată ca exemplu într-o conferință dedicată „Apropierii culturale în modă” organizată de Universitatea pentru Arte Creative din Marea Britanie în cadrul proiectului de cooperare europeană „Give (Back) Credit to the Heritage Communities”, coordonat de Andreea Tănăsescu și Ondina Taut. La manifestarea ’’Împletim povești și poezie", tinerii prezenți au recitat versuri din creația poetului Ilorian Păunoiu, iar poveștile și poezia s-au împletit armonios cu firul de borangic al doamnei Cristina Niculescu, producător de mătase naturală și creator de artă populară. Prezent la eveniment , domnul Viorel Radi, primarul localității a evidențiat frumusețea, importanța tradiției și a meșteșugului popular în comunitate. Eu am avut onoarea de a fi moderator. La final, doamna Iuliana Radi ne-a oferit șansa de a degusta produse autentice din propria gospodărie, și de a ne bucura de versurile...

"Nu sunt ce par a fi

Nu sunt

Nimic din ce-aș fi vrut să fiu!...

Dar fiindcă m-am născut fără să știu,

Sau prea curând,

Sau poate prea târziu....

M-am resemnat, ca orice bun creștin,

Și n-am rămas decât...Cel care sunt!..."

 

Întoarcerea către rădăcini, autenticitate și elementele care au definit identitatea românească este un răspuns pentru viitorul incert care se profilează.

Întru credinţă şi dragoste de neamul strămoşesc

 Fiecare zonă a României are propriile sale locuri frumoase, binecuvântate de Dumnezeu, legende, tradiții, obiceiuri și datini străbune. Mi-a fost rânduit să colind țara în lung și în lat, mi-a fost dat să văd oameni și locuri minunate ! Am ascultat povești și am văzut cum fiecare palmă de pământ spune istoria locului. Când am ajuns pentru prima dată în Valea Jiului am fost fascinată de măreția munților și de peisajele care te copleșesc cu frumusețea lor. Înconjurată de munții Parâng, Șureanu, Retezat și Vâlcan, Valea Jiului oferă iubitorilor de călătorii locuri extrem de atractive. O mulțime de așezări pitorești împânzesc munții în jurul orașelor miniere din Valea Jiului, Hunedoara. Aici, locuiesc, din cele mai vechi timpuri, români care s-au ocupat cu creșterea animalelor numiți „momârlani“. Urmaşii dacilor, aşa cum sunt numiţi momârlanii, au păstrat tradiţii arhaice distincte, una dintre ele fiind îngroparea morților în grădinile caselor, pentru ca sufletele lor să aibă parte de linişte. Portul tradiţional le era asemănător cu cel al dacilor înfăţişaţi în scenele Columnei lui Traian. „Cine a văzut Columna lui Traian din Roma va avea puţine dubii că aceşti valahi, la fel ca şi cei din Moldo-Valahia, sunt descendenţii poporului lui Decebal. Ca şi o caracteristică, înfăţişarea şi îmbrăcămintea prizonierilor daci de pe columnă se păstrează şi astăzi”, informa „The Times”, în 1867, într-un articol dedicat românilor. Momârlanii îşi dedicau tot timpul îngrijirii turmelor, ducând o viaţă de păstor, îi descria în 1870, publicistul Robert Nelson Boyd, autor al unui amplu reportaj denumit „O vizită în Principatele dunărene”, pe care l-a publicat în „Ilustrated Travels” (Călătorii ilustrate), editată de Societatea Georgafică Regală din Mare Britanie. „Unii au cabane de buşteni pe înălţimi, unde locuiesc toată vara. Alţii caută un adăpost sub corturi făcute din ramuri şi frunze de copaci; foarte puţini coboară în văi în timpul sezonului cald şi nu îşi văd casele luni de zile. Nimeni nu rămâne jos, în afară de cei bătrâni şi infirmi. Chiar şi femeile şi fetele se alătură exodului general, iar satele sunt practic pustii. La mijlocul verii, turmele pasc chiar pe vârfurile munţilor, dar pe măsură ce vremea se răceşte, ele sunt coborâte, curăţând versanţii zonă cu zonă de iarbă şi lăsând frecvent petice de pământ goale”, scria Robert Nelson Boyd. Sunt multe supoziții în privința numelui de momârlan,  se spune că ar veni de la “maratvany” care în limba maghiară s-ar traduce prin rămășiță sau resturi, însemnând de fapt ca ei sunt descendenții dacilor. Dacă la început porecla i-a deranjat, mai târziu au convenit că momârlanii sunt urmașii dacilor. Deasemenea în publicațiile din secolul al XIX-lea  momârlanii erau numiți astfel pentru că purtau plete lungi. „Portul românilor din văile Jiiurilor ni se înfățișăză astfel: bărbații își lasă păr lung și pentru aceea se numesc în batjocură „momârlani“. Vara poartă pălării cu margini late, iarna căciuli, care se numesc clăbețe sau căițe, ca în Valea Hațegului. Pe acestea le fac ei înșiși din piei de miel albe sau negre și sunt forte mari și la fund mai late, ca la gură. Cămeșile le sunt lungi, până la genunchi și cu mâneci largi, românești; Peste cămașă se încing cu șerpare late, (pe cari le numesc brâie), apoi au ieptare înfundate, ori deasupra șube de pănură albă; iarna purtă și cojoace scurte. În picioare portă opinci, unii au și călțuni de pănură grasă”, informa Gazeta Transilvaniei, într-un articol despre momârlani, în 1897. Momârlanii mai erau numiți și “jieni” datorită râului Jiu care străbate zona. La ora actuală, urmașii momârlanilor par să fie mândri de originile lor și se străduiesc să le transmită generațiilor viitoare. Așa am cunoscut familia Lucreția și Petru Melinesc care ne-au impresionat cu munca depusă pentru păstrarea unor valori patrimoniale primite în dar de la o mătușă. Pe strada Slătioara unde locuiesc,  timpul devine istorie, una din cele mai vechi comunități rurale din România încă își duce veacul, urmele momârlanilor sunt păstrate într-o casă memorială din Petroşani, casă autentică, veche de peste 200 de ani. Pentru a nu se pierde obiceiurile și tradițiile locului, familia Mălinesc a decis să deschidă un muzeu al momârlanilor, într-un cadru cât se poate de pitoresc. Aici pot fi admirate sute de obiecte specifice zonei, de la îmbrăcăminte veche de zeci de ani, până la unelte tradiționale, unele rudimentare, folosite în ogrăzile familiilor momârlănești. Toate aceste obiecte au fost donate de-a lungul timpului de mai mulți momârlani din Slătinioara, Sălătruc, Dâlja Mare. Gazda muzeului are în jur de 100 de costume, toate strânse de-a lungul anilor, însă, din lipsă de spațiu nu sunt toate expuse aici. În cadrul muzeului pot fi admirate și zeci de păpuși, toate îmbrăcate în costume populare, realizate chiar de doamna Mălinesc. Volubilă, amabilă, primitoare, gazda noastră ne descrie amănunțit cele două camere ale muzeului. Una dintre încăperile muzeului a fost amenajată cu temă „nunta”, pentru că pentru momârlani, nunțile și înmormântările erau și sunt evenimente importante din comunitate. Aici pot fi admirate costume ale mirilor, nașilor, plosca ce era „plimbată” din poartă în poartă atunci când erau invitați oamenii la nuntă, fotografii vechi în care au fost surprinse diferite ipostaze ale celor două mari evenimente. De asemenea, mai sunt expuse și ștergare realizate de femei în trecut, chiar și zestrea tinerelor este expusă aici, adică o ladă, mai mică, sau mai mare, în funcție de cât de înstărită era respectiva familie, în care se puneau perne, plapume, ștergare, pături, și multe alte obiecte, cusute și țesute de femeile casei. În cea de-a doua cameră pot fi admirate mai multe unelte și obiecte ce erau folosite la munca din gosporărie. Aici este și un război de țesut, furcă de tors, dar și un fuior cu lână pe el. În aceeași cameră mai există și o sobă cu ajutorul căreia membrii familiei se încălzeau, dar pe care o foloseau și pentru gătit. Tot în această încăpere se pot vedea și multe obiecte ce erau folosite de femei în bucătărie. În aparență muzeul pare modest, însă este încărcat spiritual, având în vedere faptul că toate aceste obiecte sunt autentice, folosite de momârlani în urmă cu zeci, poate sute de ani. Am ajuns în zona momârlanilor chiar pe 1 Decembrie – De Ziua Națională și împreună cu Angella Dumitraşcu, Mihai Bodogan, Luciana Danciu, Cristina Mitrache şi Viorel Cherăscu, alături de membrii Ansamblului Jienii Petroşanilor coordonați de Fabian și Rafila Drăgănescu, am reconstituit o filă din istoria neamului românesc la Muzeul Momârlanilor din Petroşani , gazde fiind chiar întemeietori acestui muzeu, Lucreţia şi Petru Mălinesc. Cultura românească este caracterizată prin tradiții pline de însemnătate care oglindesc armonia cu care locuitorii țării trăiau în raport cu natura. Noi avem datoria morală faţă de înaintaşii noştri, să păstrăm cu grijă tradiţiile moştenite, să le îmbogățim și să le transmitem cu cinste, credință, dragoste și demnitate mai departe.