La noi în sat, la şezătoare

La noi în sat , la şezătoare

Tradițiile, obiceiurile, portul şi folclorul sunt comori inestimabile ce definesc poporul român, fiind parte integrantă din cultura naţională. Tradiţiile şi obiceiurile românilor diferă de la o zonă geografică la alta şi se regăsesc în literatura populară, creată, păstrată prin viu grai, de la o generaţie la alta, de către rapsozi. A rânduit Bunul Dumnezeu să văd lumina zilei la sat, ''acolo unde s-a născut veşnicia'', cum spunea Lucian Blaga, într-o zonă binecuvântată, pe unde odinioară îşi purta paşi preotul Ioan Marina, devenit mare ierarh iar la 6 iunie 1948 a fost întronizat Patriarh al României.La noi în sat, tradiţiile şi obiceiurile se mai păstrează,şcoala şi biserica sunt încă universul comunităţi. Prin astfel de manifestari, oamenii încearcă să dea însemnătate anumitor momente sau întamplări din viaţa lor.În sufletul satului găsim obiceiuri unice, printre care și șezătoarea.Numite şi habă sau clacă, şezătorile se organizau în serile lungi de iarnă, cu excepţia zilelor de marţi şi vineri, când nu se torcea, a duminicilor și a zilelor de sărbătoare. Acestea, erau întâlniri ale femeilor din sat pentru a toarce lâna, cânepa, a curăța porumbul, a croșeta, a coase. Atmosfera șezătorilor nu se limita doar la munca în sine, în cadrul acestor reuni fetele erau integrate în colectivitatea femeilor, se cânta, se rosteau ghicitori sau zicale, precum și hore colective. Șezătorile aveau şi rolul de a implica tineretul în activități tradiționale și a le transmite mai departe generaţiilor viitoare.Pe lângă poveștile despre viața satului, despre oamenii și întâmplările din localitate, femeile ajungeau să hotărască cine cu cine se căsătorește, ce anume sărbători vor fi orgaizate în comunitate.
Gazda șezătorii era aleasă din timp ,camera unde se desfăşura întâlnirea trebuia să fie încăpătoare, iar musafirii erau serviți cu mâncăruri tradiționale, precum și cu vin sau țuică fiartă.
Din registrul special al șezătorii fac parte și urătorile:
“Mărita-m-aş mărita,
Cu suveica nu ştiu da,
Pâinea n-o ştiu frământa,
Dar de pită n-ar fi bai,
Că nu ştiu face mălai.
Nici de mălai n-ar fi hibă,
Nu ştiu face mămăligă!
Omul leneş de-ajutat?
Dacă lenea îl stăpâneşte
Singur este vinovat!
Cine ziua nu munceşte
Doarme noaptea nemâncat!
La mândruţă jucăuşă
Stă gunoiul după uşă
Şi podeaua-i nespălată
Şi-a rămas nemăritată!”

“Tradiția adevărată e singura merinde sufletească” spunea Liviu Rebreanu. Lumea din care face parte țăranul român a fost întotdeauna plină de obiceiuri și tradiții,sărbătorile de iarnă, implicit nașterea Domnului, au reprezentat dintotdeauna o perioadă importantă pentru creștinii ortodocși, o perioadă de liniște, propice pentru insuflarea dragostei pentru tradiții copiilor, sărbătorile pascale aveau o importanţă deosebită în viaţa tăranilor.
„Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. De aceea, destinul nostru ca neam, ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului – creatorul şi păstratorul culturii populare, centru generator, binecuvântat şi rodnic” , afirma Lucian Blaga.

Uneori, la şezători erau invitaţi şi muzicanţi din localitate.

Aceştia earau buni cunoscători ai obiceiurilor locale și interpretau melodii de joc. Atmosfera se relaxa iar veselie și bună dispoziție cuprindea toţi participanţi. Toată lumea ieșea la joc, copii alergau pe lângă părinţi sau se prindeau în horă.
“Când aud de şezătoare
Joc ţărâna sub picioare
Când aud de zi de lucru
Mi se-ngreunează trupul!
Bate pasul, măi băiete,
Nu mai sta lângă perete
Ia fata şi-o învârteşte
Şi o joacă româneşte!”
Feciorii strigau:
„Când mă prind cu mândra-n joc,
Din călcâie iese foc.
Iese foc şi sar scântei
Că eu joc de dragul ei.
E frumoasă şi voinică
Şi de lucru nu-i e frică
E fată de omenie
Aşa cum îmi place mie.
Fata care joacă bine
Ad-o Doamne lângă mine,
Fata care joacă rău
Du-o-n vale la pârău.”
Fetele răspundeau:
“Badea-i om de omenie,
Se cunoaşte dintr-o mie
Când vine în şezătoare
Cu cămaşa albă floare.”

Șezătoarea ,aceea tradiție unică păstrată de-a lungul anilor cu sfințenie de bătrânii satului, azi a început să se piardă în tumultul vieţii cotidiene.Pentru a împiedica dispariţia unor astfel de obiceiuri şi tradiţii valoroase, împreună cu colegii şi colegele de la Biblioteca Judeţeană ''Antim Ivireanul'' Vâlcea, scriitori din toată ţara am organizat pe parcursul anului 2019 şi vom continua în anul 2020, şezători literar- artistice în şcoli, biblioteci, muzee,cămine culturale.De la munte la mare, Vâlcea , Năvodari, de la nord la sud, Baia Mare,Hunedoara, Buzău, Reghin, Curtea de Argeş am reînviat portul şi tradiţiile străbunilor,organizând şezători pentru tinerii liceeni dar şi pentru iubitori meşteşugurilor de odinioară, unul dintre acestea fiind opincăritul.Ne-au fost alături oamenii de cultură :academician Gheorghe Păun, Nicolae Băciuţ, George Mitrache,Constanţa şi Constantin Triţă, Liliana Ghiţă Boian, Pandele Jianu, Tatiana Mărcoianu, Mihai Bodogan, Angela Dumitraşcu,Marin Mitroescu, tânărul instrumentist Viorel Papuc, Nastasica Popa, Rodica Râpan, Ligia Diaconescu, Marinela Capşa, Violeta Negrea,Ilinca Alexandru ultimul opincar, Viorel Adrian Cherăscu,Ion Rusu,şi mulţi alţi prieteni.Ne- au fost gazde: Roxana Man, Victoria Radu, Nicolae Muşat, Ioan Romeo Roşianu, Ioana Goran, Iuliana Radi, Maria Tiţu, Maria Catană, Mihaela Silvia Marinescu, Georgeta Elena Cîrstea,Ilie Fîrtat, Crina Popescu,Monica Gheorghiu,George Baciu, Laurenţiu Domnişoru elevi, profesori, preoţi şi primari.

"Un popor care nu-şi cunoaşte trecutul e condamnat sa-l repete"(Nicolae Iorga). Sau parafrazând un filosof ''Un popor care nu şi cunoaşte trecutul'' e ca un copil care nu- şi cunoaşte părinţi.Vom continua seria manifestărilor tradiţionale şi a obiceiurilor în rândul tinerilor de la sate şi oraşe pentru a- le insufla dragostea pentru valorile neamului românesc.

Zenovia Zamfir