Pentru cei mai mulți pelerini din România, județul
Vâlcea este considerat Athosul românesc,
aici, în Oltenia de sub munte, sunt aproximativ 29 de mănăstiri, parte
din ele de o valoare inestimabilă, recunoscute și dincolo de hotare, precum
Horezu, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu, care este pe lista UNESCO. Aici se
spune că ’’este o adevărată grădină a ortodoxiei românești și universale în
care semințele creștinismului ortodox, semințele credinței strămoșești încolțesc
cu vigoare încă din zorii formării nației române’’, după cum spunea Vartolomeu
Androni, de la mănăstirea Cozia. A rânduit Bunul Dumnezeu să văd lumina zilei
într-o zonă binecuvântată, pe unde odinioară își purta pașii Vrednicul de
pomenire Patriarhul Justinian Marina, în localitatea Stănești. Casa
copilăriei era așezată în fața bisericii iar în spate aveam cimitirul satului.
Nimic nu este întâmplător, bunica avea cheile bisericii, se ocupa de rânduiala
sărbătorilor, era ajutorul preotului în orice împrejurare iar noi copii mergeam
nestingheriți la slujbe fără a ști de interdicțiile comuniste. Îmi aduc aminte
cu nostalgie și bucurie cum am fost învățată de mama să merg în fiecare
duminică dis- de – dimineață în cimitir pentru ’’ a tămâia mormintele și a
aprinde lumânări la căpătâiul celor plecați dintre noi’’. Biserica a fost
construită în jurul anului 1917, cu sprijinul financiar al comunității iar
printre experții în construcții s-a numărat și tatăl Patriarhului Justinian
Marina. Mai mult, după spusele unora , însuși marele ierarh al Bisericii
Ortodoxe Române ar fi participat ca ’’salahor’’ în timpul lucrărilor.
Cărările vieții m-au purtat peste tot prin țară dar și dincolo de hotare. Șansa
de a lucra într-o instituție de cultură ’’Casa Cărții’’ , Biblioteca
Județeană ’’Antim Ivireanul’’ Vâlcea, de a scrie și publica, de a face
parte din mai multe asociații culturale și de a fi membră a Uniunii
Jurnaliștilor Profesioniști din România, m-a determinat să caut, să mă
documentez despre – Oameni, Locuri, Istorii. „Un popor care nu-și cunoaște
istoria este ca un copil care nu-și cunoaște părinții ’’, spunea marele
Nicolae Iorga. Prin România ’’Grădina Maicii Domnului’’, prin zonele
binecuvântate cu frumuseți și oameni minunați ai județului Vâlcea, am fost de
mai multe ori. Obișnuiesc să rămân peste noapte la câte o mănăstirea pentru a
mă bucura de liniștea și duhul locului, de a mă ruga împreună cu monahii și
monahiile, de a mă împărtăși cu pildele și povețele marilor duhovnici. Am scris
și am realizat unele filme la mănăstirile din Eparhia Râmnicului. În vara
anului 2023, la hramul „bisericuţei călătoare“ plimbată prin trei
regiuni istorice pentru a fi salvată de la pieire, din Băile Olănești, am
cunoscut-o pe maica Sevastiani, stareța Mănăstirii Bradu. La tâmpla „Bisericii din Albac” după
locul din care provine, care de-a lungul celor aproximativ trei secole de
existență, nume mari precum revoluționarul Horea, marele istoric Nicolae Iorga,
marele liberal și ministru I. C Brătianu sau Patriarhul României, Justinian
Marina, și-au împletit destinele cu cel al acestui simbol al istoriei poporului
român, am avut ocazia să cunosc câteva repere despre bijuteria din inima
munților, mănăstirea Bradu. Dorința de a vizita locul unde visul maicii
Arsenia, cea care a readus la viață schitul în anul 1996, a devenit o
certitudine zilele acestea. Cu sprijinul fetelor, colegelor de la Liga Femeilor
Creștin Ortodoxe Vâlcea, Rodica si Eufrosina, cu pricepere și dexteritatea de a
conduce o mașină de teren pe cele mai grele ’’hule’’, a Larisei, în zi
de vară fierbinte am venit să ne adăpăm setea de cunoaștere și de tihnă
creștinească la mănăstirea Bradu. Revederea cu maica stareță Sevastiani a fost
emoționată, iar colțul de rai în care monahiile înalță rugăciuni și aduc Slavă
Domnului este mirific. În curtea mănăstirii, la umbra unui copac falnic, cu un
pahar de apă rece și unul plin cu colivă, timpul nu ne permite să rămânem și la
un renumit borș mănăstiresc , detaliem. ’’Pentru mine, mănăstirea Bradu a
fost primul și până la această dată singurul loc unde mi-am dorit să-l slujesc
pe Bunul Dumnezeu, să viețuiesc, să fiu în fiecare clipă în pace, armonie,
comuniune’’, ne mărturisește maica. Despre istoria locului, aflăm
că....<< Istoria schitului vine din urmă cu câteva sute de ani. În 1784,
un oarecare ieromonah Sava, sosit tot de la Iezer, cu sprijinul localnicilor
din satul Cheia și al boierilor donatori, construiește o biserică din piatră,
pe temeliile altui lăcaș din lemn, edificat prin 1737. Aceasta va fi închinată
Sf. Ioan Botezătorul. A fost zugrăvită de „popa Dimitrie zograf“; acea
pictură se păstrează și astăzi în aproximativ tot interiorul bisericii, dar și
pe pereții și bolta pridvorului. Frumusețea extraordinară este dată, în afară
de picturile cu patina timpului, de dimensiunile mici ale lăcașului, de
simplitatea sa. Biserica nu are pronaos, nici turle, ci doar un pridvor, cu
două ferestre mici. Ai zice că e desprinsă din pagini de poveste. Clopotnița
este mult mai înaltă decât biserica, având două etaje, fiecare cu câte o
chilioară, deasupra cărora sunt așezate clopotele vechi. De la ctitorire și
până prin 1850 aici au locuit câțiva călugări. Însă, cu vremea, neexistând
chilii, nevoitorii locuind prin colibe și peșteri, schitul a fost părăsit și
trecut cumva în grija altor călugări de la Sărăcinești, din Valea Cheii (comuna
Păușești-Măglași). Dar pentru că viața monahală se desfășura în condiții foarte
grele, ambele lăcașuri au fost abandonate, fiind la un pas de ruinare. Despre
Bradul se știe că a fost complet părăsit prin anul 1905, dar neîngrijit n-a mai
fost de prin 1855. După 101 ani a fost să i se arate maicii Arsenia voia de a
pune pe picioare schitul din inima pădurii și a munților. Și a făcut-o, cu
sprijinul de început al altor două maici, în chip absolut temerar. O vreme au
locuit într-o chilie prin acoperișul căreia ploua, au găsit bisericuța și
clopotnița ruinate, nu exista curent electric, drumul era necirculabil pentru
orice fel de mașini. Încet-încet, cu sprijin de la pelerini, de la duhovnicul
schitului, cărând materialele cu spinarea și o muncă titanică, au renovat
bijuteria locului – am numit biserica – o parte din clopotniță, au construit
câteva chilioare, au turnat ziduri de sprijin, au construit pavimentul din
curte etc. Astăzi, lăcașul e plin de viață. În obște locuiesc 11 maici, iar în
afară, în chilii separate sau în munți, nevoiesc 8 pustnice. Fiecare are câte o
poveste de viață absolut fascinantă. Chiar și duhovnicul de azi al schitului
este un fost atlet de performanță, antrenor și profesor de sport, care a simțit
apoi nevoia să caute altceva pentru viața sa. Și așa a luat drumul altei
facultăți, iar calea spre Dumnezeu l-a adus în cele din urmă la Bradul
>>...Maria BOGDAN – ‚’’Schitul Bradul, bijuteria din inima munților’’
, noiembrie 2020, ’’Lumea satului’’. Cu glas duios, cu chip senin și
zâmbetul pe buze, maica Sevastiani ne povestește despre greutățile întâmpinate,
despre puterea credinței și a rugăciunii, despre nevoia de Dumnezeu pe care cu
toți o resimțim din plin dar nu toți avem curajul să o mărturisim. Privim
fascinate frumusețea locului, prospețimea florilor, verdele pădurilor,
piscurile semețe ale munților. Timpul parcă s-a oprit în loc ! Scot din geantă
cea mai recentă lucrare a mea ’’Oameni, Locuri, Istorii ’’ , o mică
incursiune în viața și activitatea marelui ierarh vâlcean pe ’’Ogorul
Domnului’’ iar o măicuță din apropiere văzând chipul Patriarhului Justinian
Marina, se închină și sărută cartea. Da, mai sunt maici care l-au cunoscut, ne
lămurește maica Sevastiani.
-
Of ! Ce mult aș dori să vorbesc cu ele,
îmi rostesc gândul cu glas tare.
-
Da, imediat, aud răspunsul maicii starețe.
Nu după mult timp se apropie de noi o măicuță cu chip
blând și luminos. Maica Varvara la cei 87 de ani, te impresionează prin
simplitatea și luciditatea cu care vorbește.
-
Eram la mănăstirea Iezer, încă nu se
dăduse Decretul 410 / 1959 , prin care
mii de monahi și monahii au fost nevoiți să părăsească mănăstirile, noi știam
că Patriarhul Justinian Marina obișnuia să vină la Băile Olănești și când era
câte o problemă, maica stareță îl căuta. În aceea vară însă așteptam ca
Preafericitul să ne viziteze, așa se auzise în zonă. Timpul trecea iar noi
începeam să ne pierdem speranța că va mai veni. Totuși, într-o după – amiază ,
în timp ce intram în mănăstire zăresc în fața altarului un bărbat îmbrăcat în
alb. Eram prea tânără, nu -l cunoșteam, dar știind discuțiile, un gând mi-a
trecut prin minte.
-
Dacă este Preafericirea Sa ?
Am fugit repede la maica
stareță Irina și i-am relatat gâfâind ce am văzut în biserică. Nedumerită, m-a
luat de mână și am mers împreună să vedem cum stau lucrurile. Marea emoție și
bucurie s-a transformat imediat în deznădejde. Era zi de post iar la bucătărie
nu se pregătiseră multe mâncăruri. Văzând disperarea maicii starețe, Părintele
Patriarh a liniștit-o cu blândețe.
-
Nu vă faceți griji, voi servi și eu tot
ceea ce mâncați voi !
-
Era de o smerenie și o modestie aleasă !
Totdeauna avea o vorbă frumoasă pentru cei aflați în suferință, ajuta și
încerca să rezolve toate problemele celor din jur. Mult a mai suferit atunci
când pentru moment nu a putut să se împotrivească aplicării Decretului 410 /
1959, el însuși a fost forțat să se retragă la Schitul Dragoslavele și să nu
aibă contact semenii săi. Despre durerea și suferința Patriarhului Justinian
Marina în acele vremuri tulburi mi-a vorbit și maica Magdalena de la Mănăstirea
Horezu. În perioada 2016 – 2022. Ansamblul monahal a trecut printr-un amplu
proces de restaurare și consolidare. Pe data de 22 octombrie 2022,
Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, a sfințit biserica istorică a Mănăstirii Bradu din
județul Vâlcea. Ne desprindem cu greu din zona binecuvântată de Dumnezeu
cu liniște și multă smerenie , privim cu drag turn-clopotniță mai neobișnuit,
sub formă de culă, care adăpostește acum o colecție micuță de vechi obiecte
tradiționale adunate din gospodăriile din zonă și ne promitem în gând că vom
mai reveni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu