Razele blânde ale soarelui, vestind un început de
primăvară timid, mângâie diafan mugurii unui cais aflat în fața ferestrei.
Privesc cu melancolie gingășia primilor ghiocei albi și a florilor minunate
care împodobesc coroana unui copac tânăr. Câtă frumusețe! Vâlcea noastră
milenară se îmbracă în straie de primăvară iar spectacolul este fascinant. Pornesc
spre Cluj cu sufletul împovărat de complexitatea intervenției chirurgicale ce
mă așteaptă dar și cu grija că pierd momente importante din agenda culturală,
lansări de carte, întâlniri culturale...Când este vorba de spital, majoritatea
avem unele temeri legate fie de diagnosticul bolii, fie de felul în care
personalul medical se comportă. Povești despre spitale, medici, asistente,
serviciile primite sunt diverse, ele nu pot fi generalizate și nici ocolite.
Sunt și vor fi. Meseria de medic, comportă ani grei de studii, dar este una
nobilă și merită tot efortul. Devotament, pasiune, generozitate, compasiune și
profesionalism, acestea sunt calitățile care stau la baza profesiei de medic.
Fiecare dintre noi vom avea nevoie de medic la un moment dat și este important
să întâlnim Omul potrivit. La sfârșitul lunii ianuarie în timp ce mergeam spre
Cluj la un eveniment cultural am cunoscut-o pe Alina, care aflând că am o
problemă de sănătate s-a oferit să meargă cu mine la un medic specialist
vâlcean care avea un cabinet medical chiar în centrul orașului. Se spune că
Dumnezeu când îți dă o încercare dar îți scoate și oamenii potriviți în cale.
Eu pot confirma prin propria experiență că este adevărată această ,, legendă
’’. Domnul doctor Liviu Constantin te impresionează de la prima vedere prin
zâmbetul ștrengăresc din colțul gurii, prin blândețea graiului dar și printr-o
privire ageră. Domnia sa a înțeles de mult că pentru mulți dintre noi ,, cel
mai frumos dar de la Dumnezeu este viața ’’. Studiază atent problema mea, din
fericire aveam poze cu rezultatele de la ultimele investigați și cu multă
sinceritate îmi explică situația, care deși foarte gravă, avea și unele șanse
de reușită. Părăsesc cabinetul împreună cu Alina, copleșită de diagnostic dar
și cu multă speranță că voi scăpa de acel ,, diamant ’’ din mijlocul
rinichiului drept care exista acolo de ani de zile. Timpul rămas până la data
stabilită pentru intervenția chirurgicală s-a scurs foarte repede. La finele
lunii martie m-am prezentat la Institutul Clinic de Urologie și Transplant
Renal (ICUTR) Cluj-Napoca pentru internare. Alături de oameni veniți din toate
colțurile țări, unii mai curajoși, alții plini de teamă, am așteptat cuminte la
rând. Cadrele medicale treceau îngândurate dar cu zâmbetul pe buze de la un
pacient la altul. Cuvintele frumoase și alese, spuse pe un ton blând alinau
pentru moment durerile celor aflați în suferință. Privind în jur te simțeai ca
într-un stup de albine și fiecare muncea foarte atent pentru a soluționa cazul
cât mai bine posibil. Despre Institutul Clinic de Urologie și Transplant Renal
din Cluj-Napoca citisem că are cea mai mare experiență din țară în domeniul
transplantului renal. Aici s-au efectuat peste 2000 de astfel de operații cu un
volum actual de peste 130 de intervenții anual. Timp de două zile cât am
așteptat operația, am descoperit un colectiv de medici și un personal medical
care își exercitau ,, meseria ” cu mult profesionalism și responsabilitate .
Deși îngrijorat pentru complexitatea și gravitatea intervenției mele, domnul
doctor Liviu Constantin, venea la vizită cu zâmbetul pe buze. Reușea să-mi
transmită încredere și speranță iar eu eram foarte încântată că este un vâlcean
de -al nostru, că își petrecuse copilăria în localitatea Sinești, județul
Vâlcea, că nu-și uitasem neamul și locul de unde pornise, că era un medic bun,
apreciat. În secție, chiar în mijlocul holului principal era un mic altar de
rugăciune și închinăciune. Patriarhul Justinian Marina, tot vâlcean, spunea că
fiecare Om trebuie să aibă un doctor pentru trup – Medicul, și un doctor pentru
suflet - Preotul. Am fost plăcut surprinsă, când în timp ce mergeam spre zona
de unde luam apă, am descoperit un preot tânăr care se afla la căpătâiul unui
bolnav, era părintele Ovidiu Feldiorean, Lucrarea preotului în spital nu se
rezumă doar la restabilirea liniștii sufletești a bolnavului, ci are în vedere
restaurarea întregii firi umane bolnave. Când bolnavul suferă de o afecțiune
incurabilă, preotul are datoria de a-1 conștientiza că uneori boala capătă
valențele ascezei creștine, întrucât domolește pornirile trupești și gândurile
care provoacă patimi brutale. În ciuda tinereții sale, părintele Ovidiu
Feldiorean emană multă încredere și speranță celor aflați în suferință. Cu
ajutorul Bunului Dumnezeu, cu priceperea domnului doctor Liviu Constantin, a
domnului doctor rezident Emei , al doamnei Mihaela Huzum, cu îngrijirea
profesionistă a asistentelor medicale, infirmierelor, am trecut cu bine marea
încercare. De-a lungul timpului, medicii
de pretutindeni au demonstrat că lucrarea lor nu este o simplă meserie, ci o
vocație și un răspuns fidel la chemarea adresată lor de către Doctorul și
Tămăduitorul ultim al tuturor. Putem afirma că ei s-au făcut asemănători,
oarecum, lui Dumnezeu, Cel de la Care vine „toată darea cea bună și tot darul
desăvârșit”, Cel Ce este Stăpânul vieții și al morții. Pentru Sfântul Porfirie
(1906-1991) unul dintre sfinții contemporani nouă, medicii și asistentele
medicale, dar și toți ceilalți ostenitori erau îngeri în halate albe
care, în chip văzut sau tainic, lucrează și veghează la vindecarea aproapelui
și la tămăduirea lumii. Pentru Sfântul Porfirie, Spitalul era o
„biserică a iubirii lui Dumnezeu”; medicii și asistentele erau îngerii în
halate albe, iar surorile medicale sau infirmierele – „surori ale iubirii”,
surori ale milei”.
Zenovia
Zamfir
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu