Bisericuţa din Dealul Suieştilor - Făclia aprinsă de Patriarhul Justinian Marina

Bisericuţa din Dealul Suieştilor - Făclia aprinsă de Patriarhul Justinian Marina

Biserica, locul unde credincioşii merg pentru a se întâlni cu Dumnezeu, prin intermediul rugăciunii, este foarte importantă în viaţa omului, deoarece aici se petrec cele mai mari evenimente din viaţa sa: botezul, nunta şi moartea.

Acolo putem întâlni linişte sufletească atunci când suntem împovărați, iar când suntem în necazuri primim alinare și mângâiere, este unicul loc sigur în care nimic rău nu ni se poate întâmpla, în care ne putem simți în siguranță, deoarece Dumnezeu ne ocrotește. Poporul român a fost dintotdeauna un popor iubitor de Dumnezeu, trecerea de la o credinţă politeistă la creştinism s-a făcut odată cu formarea poporului român.Unitatea spirituală, unitatea de cultură s-a realizat întotdeauna în jurul bisericii, fiecare zonă, fiecare palmă de pământ a fost împodobită de-a lungul timpului cu o biserică.Vâlcea, considerat județul cu cele mai multe mănăstiri, schituri și troițe , înconjurat de o salbă de staţiuni balneo-climaterice, este şi locul de obârşie a marilor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române: Patriarhul Justinian Marina - comuna Stăneşti, Bartolomeu Valeriu Anania - comuna Glăvile, Efrem Enăchescu - comuna Măciuca. Marele Colegiu Electoral Bisericesc, întrunit în capitala ţării, la 24 mai 1948, a ales arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Ungrovlahiei şi patriarh al României pe mitropolitul Moldovei, Justinian Marina, „care s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credinţă, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului şi al Bisericii, printr-o blândeţe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor şi vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare faţă de Sfântul Sinod şi de supunere faţă de legile ţării" (din Gramata Sinodală de instalare). Dragostea Patriarhului Justinian Marina pentru locurile natale, suferinţa din copilărie cînd era nevoit să străbată o distanţă destul de mare pentru a junge la biserică, l- au determinat ca, în anul 1951, să aşeze în satul Suieşti, o bisericuţă construită în stil maramureşean din lemn, în comuna Gârlău, jud. Sălaj, înainte de anul 1700, cu hramul „Sfânta Cuvioasa Parascheva". La 1 mai 1951, întreaga comunitate a îmbrăcat straie de sărbătoare pentru a participa la sfinţirea Sfântului Lăcaş. Prezent la eveniment, arhidiaconul Vartolomeu din Glăvile Vâlcii, care la 2 martie 2006 a devenit mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, consemna la vremea aceea în revista ''Glasul Bisericii'': <<Însemnatu-s-a aici, spre ştiinţă, că această Sfânta Biserică cu hramul ''Cuvioasa Parascheva'' a fost aşezată pe locul acesta din comuna Cermegeşti, satul Şueşti, Regiunea Vâlcea, de către Înaltpreasfinţitul Justinian, Patriarhul României, în anul 1951.

Cunoscut ne-a fost după izvoadele mai vechi că lăcaşul acesta măiestrit din lemn a fost durat mai întâi în Maramureş, înainte de anul 1700 şi apoi strămutat în comuna Breaza - Prahova în anul 1939. De acolo strămutatu-s-a iarăşi pe acest loc şi a fost înalţat prin râvna, osteneala şi toată cheltuiala Înaltpreasfinţiei Sale Justinian, Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Patriarh al României ca să fie lăcaşul acesta spre folosul, mângâierea şi mântuirea sufletelor credincioşilor acestui sat în care acum cincizeci de ani s-a născut Înaltpreasfinţia Sa; încă şi spre fericita pomenire a sufletelor părinţilor săi Marin şi Elena şi a tuturor celor din neam. S-a sfinţit acest lăcaş astăzi 1 Mai 1951 - în a treia zi a Sfintelor Paşti - de către însuşi Prea Fericitul său Ctitor, Patriarhul Justinian, împreună cu Preasfinţiile lor: Iosif, Episcopul Râmnicului şi Argeşului şi Theoctist Botoşaneanul, Episcop Vicar al Sfintei Patriarhii, înconjuraţi fiind de un sobor de preoţi şi diaconi. Pisania aceasta, întărită cu iscăliturile părtaşilor la sfinţire, pecetluită în metal şi zidită în stâlpul Sfântului Prestol, este prin sine grăitoare despre săvârşirea lucrului celui bun, de către Înaltpreasfinţitul Patriarh Justinian în satul obârşiei sale. Aşa încât diacului cronicar îi rămâne numai să apese condeiul pe unele fapte în treacăt pomenite şi să mărturisească asupra frumuseţii sfântului lăcaş aşezat de curând strajă peste Cermegeştii Vâlcii... Aşezată strajă peste sat, pare un heruvim înălţat pe vârfuri, cu aripa desfăcută către paftaua cerului. Lăcaşul încântă ochiul şi mişcă simţirea cu înfăţişarea lui cea dinafară, iar odată intrat în el creştinul îşi simte sufletul înmiresmat de o deosebită evlavie. Arcuirea alungită a bolţii, sfinţii străvechi zugrăviţi în culori palide, catapeteasma cioplită de mâna iscusită, odoarele cele noi, potrivite cu întregul înlăuntrului pregătesc sufletul pentru închinarea smerită la Dumnezeu.Iar sfinţirea s-a făcut în cea de a treia zi a Sfintelor Paşti. Părtaşi ai acestui praznic, alături de Înaltpreasfinţitul Ctitor, au fost: Î.P.S. Firmilian, Mitropolitul Olteniei; PS Iosif, Episcopul Râmnicului şi Argeşului; PS Theoctist, Episocp Vicar al Sf. Patriarhii, PC Pr. Gheorghe Păsoi, Consilier Administrativ în Sfânta Arhiepiscopie a Bucurestilor; PC Pr. Al. Zamfirescu, Consilier Administrativ în Sfânta Episcopie a Râmnicului şi Argeşului; PC Pr. Em. Lăstun, protoiereu al Raionului Lădeşti; PC Arhid. C. Sacerdoţeanu, împreună cu alţi numeroşi oaspeţi.Popor mult în alese straie de sărbătoare a înconjurat biserica sub însorita zi de primăvară şi a îngenunchiat împreună cu vlădicii înaintea uşilor care i se deschideau acum după atâta vreme. PS Theoctist a săvârşit apoi Sfânta Liturghie, în mijlocul căreia s-a făcut pioasa pomenire a ctitorilor celor vechi, a părinţilor ÎPS Patriarh, precum şi a tuturor celor răposaţi din obştea satului.La sfârşit, soborul a ieşit în faţa bisericii, înaintea mulţimilor setoase de cuvânt. Şi nu fără uşoară tremurare de glas, Înaltreafinţitul Patriarh Justinian, de pe treptele lăcaşului, şi-a îndreptat ochii către popor şi a cuvântat:
Dragi consăteni,
Luăm parte astăzi la unul din cele mai mari praznice pentru satul nostru: sfinţirea acestei biserici, îndelung dorită de credincioşii întregului sat. A rânduit Bunul Dumnezeu, prin aleşii clerului şi ai poporului, ca fiul acestui sat, acela care şi-a petrecut copilăria cu mulţi dintre voi, timp de douăzeci şi doi de ani, acela care, cu mulţi dintre cei de faţă, a păzit oile pe dealurile din jur, acela care a cosit fânul, a săpat porumbul şi a secerat grâul cu voi, acela care, mai târziu, a fost pregătit de părinţi să devină preot în satul lui, acela care, urmând şirul preoţilor în neamul său, s-a făcut preot şi a înjghebat o familie în mijlocul satului în care a crescut, să fie chemat a cârmui astăzi destinele Bisericii Ortodoxe Române. Am văzut în aceasta o chemare şi o cinstire pentru mine, dar o cinstire şi pentru satul meu. Gândul meu s-a îndreptat către voi laolaltă şi m-am hotărât să pun capăt unor frământări pe care le-am trăit şi eu alături de obştea satului, frământări care mi-au pricinuit multă mâhnire, ca şi vouă tuturora, fiindcă ne lipsea lăcaşul de închinăciune.Bisericuţa cea veche a fost închisă încă de acum 60 de ani şi apoi, împovărată fiind de greutatea vremii, s-a dărâmat. Înaintaşii noştri au murit cu durerea că urmau să fie îngropaţi într-un cimitir în care nu era nici o biserică şi nici măcar clopot. Părinţii mei au murit, de asemenea, cu împărtăşirea acestei dureri; la rândul meu, am purtat în suflet moştenirea acestei străvechi mâhniri că în satul nostru nu este o biserică prin care să se binecuvânteze sufletele, casele şi copiii din obştea noastră.A vrut Dumnezeu să punem capăt acestei dureri. Am făcut această biserică şi primul meu gând de mulţumire s-a îndreptat către Cel Atotputernic care m-a ajutat. .. Vă mulţumesc din toata inima şi vă încredinţez ca obolul ce l-aţi dat, întocmai ca acela al văduvei sărace din Evanghelie, va fi bine primit înaintea lui Dumnezeu. Mie nu-mi aparţin decât cheltuielile făcute cu transportul, cu reclădirea şi cu întregirea podoabei picturale a bisericii. Mi se umple sufletul de bucurie şi de nădejde. Văd aici, de faţă, pe toţi cei care s-au ostenit să aprindem o făclie pe acesta culme de deal. Să rămână această făclie în veci aprinsă şi să vă bucuraţi. Să faceţi ca şi corăbierii care, plutind în noapte pe valurile înfuriate ale mării, aşteaptă cu sete să vadă farul din port, pentru a-şi ancora corabia la limanul cel cu bun adăpost; aşa şi voi, cei ce plutiţi pe marea acestei vieţi, să vă îndreptaţi corăbiile sufletelor spre farul acesta luminos ce străluceşte, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, peste sat şi peste voi toţi. Iubiţi consăteni, biserica e ridicată. Rămâne ca ea să fie încălzită de inimile voastre. Rămâne ca ea să aibă viaţă, să trăiască prin dragostea voastră de Dumnezeu. Păşind în ea, să vă cutremuraţi sufletele, să vă lepădaţi de rău, şi să vă iubiţi unii pe alţii, aducându-vă aminte de cuvintele Mântuitorului: „ Când va fi să aduci darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo şi mergi, întâi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău " (Matei V, 23-24). Tot aşa şi voi să uitaţi toate necazurile şi răutăţile, pentru că, închinându-vă, să vă fie rugăciunile ascultate. Să iertaţi greşalele celor ce vă greşesc, "că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta- vă vouă Tatăl vostru cel ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre" (Matei V, 14-15). Iată, vă îndemn ca aceste două ţineri de minte să le aveţi pururea treze în cugetele voastre. Si vă mai îndemn: aşa cum îngrijiţi de gospodăriile voastre, de case şi de ogoare, aşa să vă îngrijiţi de sufletele voastre, ca ele să fie adăpate cu binecuvântarea lui Dumnezeu şi cu bucuria învierii lor întru mântuire. „Căci ce va folosi omului de ar câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îşi va pierde / Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său" (Matei XVI, 26). Astfel, acum când în satul vostru este biserica voastră, altarul vostru unde veţi putea merge să ascultaţi învăţătura Domnului Hristos, nu uitaţi că prima grijă trebuie să vă fie de sufletele voastre...Biserica aceasta nu e măreaţă, nu are podoabe scumpe şi nu e suflată cu aur. E de lemn. O bisericuţă simplă, smerită în evlavia ei, dar nădăjduitoare spre cer. Sf. Ioan Gură de Aur spune: „ Odinioară erau potire de lemn, dar preoţi de aur". Vă spun şi eu, după pilda lui: am adus aici o bisericuţă de lemn; căutaţi să fie sufletele voastre de aur; să fie mari, să se înalţe pururea spre Dumnezeu, să fie bogate de darurile dumnezeieşti...Lăsându-vă şi întorcându-mă spre rosturile de fiecare zi, vă binecuvântez din toată inima şi vă încredinţez că, în rugăciunile mele, nu voi uita satul meu, pe ţăranii mei de aici, mai cu seamă că sub altarul acestei biserici mi-am îngropat părinţii care mi-au dat viaţă acum cincizeci de ani. Mă rog lui Dumnezeu ca, la chemarea cea sfântă, să mergeţi cu toţii în ceata cea dreaptă a celor împărtăşiţi de mântuirea cea veşnică. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe voi, casele voastre, holdele voastre şi să vă sporească numai în bine, munca voastră...>>( text publicat în cartea ''Patriarhul Justinian Marina părintele sufletesc al neamului românesc'', pag 98 -104 , autori :Zenovia ZAMFIR, George ROTARU).A îngăduit Bunul Dumnezeu să văd lumina zile pe acele meleaguri binecuvântate, pe unde odinioară îşi purtase paşii Patriarhul Justinian Marina, pe Valea Cernei cu apa limpede şi curgătoare. Întâlnirea providenţială cu ''oamenii condeiului'' mi-a oferit şansa de a duce prinos de mulţumire Bunului Dumnezei pentru darurile şi harurile rânduite de a scrie despte viaţa şi activitatea ''Apostolului neamului românesc'', cum frumos l-a numit domnul Gheorghe Vasilescu în lucrările sale.Începând cu anul 2009, la tâmpla bisericuţei ''Cuvioasa Parascheva'' , cu sprijinul oamenilor de cultură vâlceni, al ofialităţilor locale, am începul organizarea unor manifestări culturale spre ''Slava lui Dumnezeu şi spre aducere aminte de cel ce a aprins o făclie a credinţei în Dealul Suieştului'', vrednicul de pomenire Patriarhul Justinian Marina.Până în anul 2014 am organizat multe activităţi şi impozioane cultural- spirituale în amintirea marelui ierarh al Bisericii Ortodoxe Române.Un eveniment aparte s-a petrecut în toamna anului 2011, şi a fost consemnat astfel de arhidiaconul Liviu Găman în ziarul ''Lumina'' din 21 septambire 2011 :..În Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci, Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Calinic al Argeşului şi Muscelului şi Preasfinţitul Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, înconjuraţi de un sobor de preoţi şi diaconi, au oficiat Sfânta Liturghie la biserica cu hramul "Cuvioasa Parascheva" din localitatea vâlceană Suieşti, cu ocazia aniversării a 60 de ani de la rectitorire. Sute de credincioşi din Parohia vâlceană Cermegeşti, localitatea Suieşti, au participat duminică, 18 septembrie, la slujba Sfintei Liturghii, oficiată la altarul Bisericii "Cuvioasa Parascheva", de IPS Calinic şi de PS Emilian Lovişteanul, cu prilejul împlinirii a şase decenii de la ctitorirea sfântului lăcaş. La eveniment a participat şi Înalt Preasfinţitul Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului.Înainte de săvârşirea Sfintei Liturghii, cei doi arhierei împreună slujitori au sfinţit o troiţă şi o fântână ridicate în incinta bisericii, în memoria patriarhului Justinian Marina. După slujbă au fost organizate o serie de activităţi culturale cu caracter comemorativ, centrate în jurul simpozionului "Patriarhul Justinian Marina şi locurile natale - 60 de ani de la rectitorirea bisericii". În deschiderea simpozionului, IPS Calinic a rostit un cuvânt dedicat vieţii şi activităţii pastorale şi social-misionare a patriarhului Justinian. În cadrul întrunirii, au mai ţinut prelegeri, despre personalitatea marelui patriarh, IPS Gherasim, PS Emilian Lovişteanul, acad. Gheorghe Păun, scriitoarea Zenovia Zamfir, moderatorul întâlnirii, istoricul George Rotaru, pr. prof. Ion Iliescu, parohul bisericii, şi alte personalităţi ale vieţii culturale vâlcene.Vremea vremuieşte iar Dumnezeu sporeşte, astăzi lângă ''Bisericuţa din Dealul Suieştilor'' îşi înalţă turla maiestoasă spre cer Mănăstirea ''Sfântul Mc. Gheorghe – Suiești'' care a fost ridicată în satul natal al patriarhului Justinian Marina, întru pomenirea sa veșnică, ca loc de nevoință și folos duhovnicesc al viețuitorilor. Piatra de temelie a noii mănăstiri a fost așezată, în prezența ctitorilor și a obștii monahale, de către Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Varsanufie la 20 iulie 2015.

Zenovia Zamfir

Pelerinaj cultural – spiritual Moldova, Ardealul şi Ţara Romănească

Pelerinaj cultural – spiritual

Moldova, Ardealul şi Ţara Romănească

În mod natural, Omul este curios şi are dorinţa de a înţelege cât mai bine Lumea. ,dintotdeauna a existat dorinţa de-a cunoaşte cât mai mult despre lucrurile văzute şi nevăzute, despre evenimente deja petrecute în trecut sau profeţite de-a avea loc în viitor, despre situaţiile speciale în care s-au aflat înaintaşi noştri.

Călătoriile ne învață lucruri, nu doar despre lume și diferitele sale culturi, dar și despre noi înșine,interacțiunea cu oameni și comunități din diferite zone ale lumii ne învață să apreciem diferențele și să remarcăm similaritățile ca pe niște revelații.

A rânduit Bunul Dumnezeu să lucrez într- o instituţie de cultură, în Biblioteca Judeţeană ''Antim Ivireanul'' Vâlcea, clădirea cu cel mai frumos vitraliu din lume, un loc unde ştiinţa de carte se îmbină armonios cu posibilitatea de a cunoaşte şi de a cerceta.

<<Vâlcea este cel mai vechi judeţ din ţară, dintre toate judeţele României de la această dată,acest lucru reiese dintr-un hrisov de la 1392 în care găsim prima menţionare documentară a judeţului Vâlcea. „Eu, (...) marele voievod şi domn a toată Ungrovlahia, după putere am binevoit (…) să ridic din temelie o mănăstire (...), am dăruit puţin obroc din casa mea pentru hrana călugărilor (...). În judeţul Vâlcea, pe fiecare an, să-şi adune înşişi călugării albinăritul”, menţionează, printre altele, hrisovul de la 8 ianuarie 1392.Marele logofăt Filos este cel care a scris „actul primei atestări documentare a judeţului”. În acelaşi an, acesta a renunţat la dregătorie şi averea personală şi a devenit călugăr la Mănăstirea Cozia, sub numele de Filotei. „Mare învăţat şi cunoscător al limbilor greacă şi slavonă” el va întemeia aici prima şcoală de caligrafi şi copişti şi va ajunge dascăl al călugărilor de pe Valea Oltului. Logofătul Filos este considerat primul poet român>>...Povestea celui mai vechi judeţ atestat documentar al României, 15 ianuarie 2020, 04:19 de Daciana Mitrache, adevărul.ro.Nebănuite sunt cărările Domnului, începând cu anul 1995, cel puţin de două ori pe an, împreună cu familia Nicolae şi Ioana Ştefănescu mergeam la mănăstirea Cozia pentru a ne bucura de frumuseţea locului, pentru a ne odihni în chiliilie călugărilor cărturari de odinioară ,pentru a ne îmbogăţi spiritual cu pildele înţelepte ale părintelui stareţ Gamaliil.Şi după plecarea prietenilor dragi ''în ţara de dincolo de veacuri'', mi- am păstrat obiceiul de a vizita mănăstirea .La ora actuală, părintele stareţ, protosinghel Veniamin Luca, „cel care în urmă cu 25 de ani a pășit pragul Mănăstirii Cozia, așezându-se sub povățuirea duhovnicească a părintelui stareț Gamaliil Vaida și apoi a părintelui stareț Vartolomeu Androni” continuă misiunea creşterii duhovniceşti a vieţii monahale „după tradiția păstrată de la Sfântul Nicodim de la Tismana”, a spus Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, duminică, 4 noiembrie 2018. . Aici am înţeles multe adevăruri...“Cu cât citeşti mai mult, cu atât vei şti mai multe lucruri. Cu cât înveţi mai mult, cu atât mai multe locuri vei vizita” (Dr. Seuss).Privind în liniştea nopţi frumuseţea mănăstiri Cozia am simţit o dorinţă puternică de a păşi pe urmele înaintaşilor noştri, marii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, Justinian Patriarhul şi Bartolomeu Mitropolitul.În luna iunie 2020, împreună cu domnul Iustin Duicu , primarul comunei Glăvile, localitatea natală a Mitropolitului Bartolomeu Anania, şi soţia domniei sale, alături de doamna Maria Catană , bibliotecar la Bibloteca Publică din comună şi soţul acesteia, cu sprijinul domnului Doru Pătroiu şi a doamnei Liliana Hodoroagă, cu familia Constantin şi Maria Turcu, am pornit la drum într-un pelerinaj cultural- spiritual în Moldova, Ardeal şi Ţara Românescă.Împodobită în straie de sărbătoare, cu verdele crud al poienilor şi pădurilor, cu un albastru de cleştar al pârâiaşelor de munte, cu mănăstirile şi schiturile străbune, România, ''Grădina Maicii Domnului'', este ''minunat de frumoasă'' cum spunea odinioră Alexandru Vlahuţă.După ce ne- am adăpat setea de cunoaştere şi de credinţă la mănăstirile binecuvântate din Bucoviana, prin bunăvoinţa părintelui stareţ Gabriel, am rămas peste noapte la Sfânta Mănăstire Râşca.Mai puţin cunoscută, nefiind inclusă în circuitul turistic,...<<Mănăstirea Râşca se dovedeşte a fi un adevărat stâlp de credinţă şi spiritualitate ortodoxă , a fost construită de domnitorul Petru Rareş, în anul 1542. Spre deosebire de celelalte ctitorii bisericeşti ale domitorului, aceasta nu are nişte dimensiuni impresionante, are un plan foarte simplu, în formă de cruce, fără pridvor şi fără gropniţă (camera mormintelor).De jur-imprejur au fost construite ziduri fortificate cu creneluri şi un turn, pentru a sluji la nevoie ca şi cetate. Sfinţirea mănăstirii a avut loc în data de 9 mai 1542, cu această ocazie fiind aduse aici şi Moaştele Sfântului Nicolae. După terminare, Mănăstirea Râşca a devenit metoc al Mănăstirii Probota.

Între anii 1611-1617, marele vornic Costea Bacioc, împreună cu soţia sa, Candachia, şi cu fiica lor, Tudosca, prima soţie a domnitorului Vasile Lupu, îşi va dărui o foarte mare parte din avere pentru refacerea complexului monahal de la Mănăstirea Râşca.Vornicul Costea a adăugat vechii biserici, precum citim în pisania de deasupra intrării sudice, un pridvor masiv, dublând astfel capacitatea interioară a acesteia. În anul 1844, domnitorul Mihai Sturza îl surghiuneşte pe marele istoric Mihail Kogălniceanu la Mănăstire. Aici, marele istoric a stat închis vreme de şase luni, într-o cameră din turnul clopotniţă>>...www.crestinortodox.ro,de Teodor Danalache.,Frumuseţea şi istoria sfântului lăcăş ne sunt povestite în frumosul grai ''moldovinesc'' de părintele stareţ Gabriel care ne-a impresionat cu vorba dulce şi ospitalitatea tipic românească.Slavă Bunului Dumnezeu pentru astfel de oameni minunaţi , slujitori devotaţi.Plecăm mai departe după slujba de la primele ore ale dimineţi şi după binecuvântarea părintelui Gabriel.Drumul până la Mănăstirea Piatra Fântânele, următorul obiectiv, a fost o adevărată încântare şi desfătare pentru călătorul iubitor de natură, peisaje desprinse din poveşti,munţi şi văi cu serpentine spectaculoase, ici , colo câte o casă cu pridvor şi muşcate la fereastră, grădini pline cu trandafiri înforiţi în nuanţe şi culori diferite, un tărâm de vis.Revederea cu maica stareţă Pamfilia este plină de emoţie şi bucurie.Despre Mănăstirea Piatra Fântânele, locul unde se zidește veșnicia, domnul Dumitru Manolache ne spune în ziarul ''Lumina'', din 21 Feb, 2020 ..''Există un loc unde poți vedea cum veșnicia se zidește timid în succesiunea zilelor și liniștea se naște din șuierul viscolului. Un loc ca o taină, spre care tot urcă zilele, nopțile, cu stelele lor, cerul și omul locului ce-și poartă viața, după propria-i busolă, prin prezentul nostru rătăcit. În acest „pas” de lume, cu chip de cruce, numit Tihuța, Ardealul se îmbrățișează cu Bucovina ca doi creștini ducând coșurile de pască la sfințit în noaptea de Înviere. Aici, la 1.200 m, pe o stâncă din Piatra Fântânele, îi așteaptă, de aproape un veac, Mănăstirea „Nașterea Maicii Domnului”.În acest loc totul se face poveste. Căci și istoria, și timpul, și oamenii își topesc reperele, chipurile, anotimpurile, într-un fel anume de a se petrece, cum numai dincolo de timp se întâmplă. Dar, pentru că trăim într-un veac de piatră, rece și ignorant, supus mai degrabă nepăsării și uitării, câteva date trebuie să țină vii în memorie trecutul și prezentul acestui așezământ...Mănăstirea seamănă cu un labirint. Intri pe o ușă, străbați coridoare, dai în altă ușă, te trezești deodată într-un cerdac, apoi într-un atelier, în paraclis. Și peste tot mișcare. Maici tăcute aleargă prin acest labirint ca prin bătătura unei zile mult prea scurte pentru ele, ca niște albine într-un stup, fără odihnă, dar mai ales fără timp de pierdut.Când zăpezile se fac și ele poveste și acoperă cătunele, văile și munții, maicile își pun schiuri în picioare, se coboară spre sate, fac injecții bolnavilor izolați de nămeți, duc de mâncare, împart medicamente, iar părintele Gavril, ca și oamenii locului, ghidat de propria-i busolă, ia la pas mereu reînnoita înfruntare cu iarna, cu timpul, cu lumea, ca să-L vestească pe Mântuitorul celor uitați prin văioage. „Chi-raaaa-leeeei-saaa!”, răsună văile și cerul de strigătul prin portavoce al însoțitorului cuvioșiei sale, care anunță sosirea părintelui cu Boboteaza. Și oamenii sar din pat, deschid ușile, dornici să-l primească pe vestitorul Domnului, care nu de puține ori, aici, în mijlocul pustietății, se face și meșter și ce mai trebuie pentru sărmanii pierduți prin nămeți și prin vremuri. Maicile și părintele, uitând de sine, se fac și ei poveste, încercând să țină în viață, cu zâmbetul pe buze, lumea care încet-încet se topește.Maicile de la Piatra Fântânele văd, cum ne mărturisește maica stareță Pamfilia, „cu bucurie lumea de dincolo de zidurile mănăstirii. Când cobor în oraș, mă așez pe o bancă și privesc oamenii. Unii sunt atât de frumoși, dar alții foarte triști, zbuciumați și îngândurați. Plaiurile acestea mioritice te obligă însă să te bucuri de tot, să te simți un privilegiat. Avem în biserică o carte pentru vizitatori, în care cei care ne trec pragul lasă însemnări. Unii scriu: «Doamne, cât este de frumos aici! E mai aproape cerul!» Eu cred că depărtarea de Biserică și înstrăinarea de Dumnezeu este cel mai mare pericol pentru lumea noastră. Eu sunt din Suceava și îmi amintesc cu atâta drag de părinții mei și de felul cum mă învăța mama să mă închin în biserică, să stau la rugăciune lângă ea în casă, în fața icoanelor. Îmi amintesc brațele ei pe care îmi așezam capul când îmi vorbea despre Doamne-Doamne. Iar eu întindeam mâna și o întrebam: «Mamă, unde este Dumnezeu?» Și mama îmi spunea: «Draga mea, și-n degetul tău mic este Dumnezeu, și asta să nu uiți niciodată!» Sunt mulți copii care astăzi nu au aceste bucurii. De aceea, suferim și ne pare rău. Sunt foarte sigură însă că băieții și fetițele de care noi avem grijă vor purta cu ei prin lume imaginea cerului și a stelelor pe care ei le văd aici. Sunt foarte sigură de lucrul acesta, pentru că știu ce duc cu ei din mănăstire în familiile lor. Vin părinții și ne spun că acum își fac și ei rugăciunea la masă, pentru că o spun copiii lor, cum au învățat la noi, unde își petrec săptămâna”, ne mărturisește maica stareță.Din acest loc, unde veșnicia se zidește timid în succesiunea zilelor și liniștea se naște din șuierul viscolului, lumea și cerul se văd altfel. Aici, până și moartea își anulează atributul și se face poveste. Altfel cum ar fi spus vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania la primul hram al mănăstirii rectitorite, în 1995: „Ce frumusețe dumnezeiască! Este atât de frumos încât, dacă ai muri aici, nici nu ți-ai da seama când ai trecut în Rai!”Ca orice mănăstire de maici şi cea de la Piatra Fântânele are un duhovnic, părintele-călugăr Gavril Horţ, venit aici de la mănăstirea Nicula: „Când m-a trimis aici Înaltul Bartolmeu mi-a zis că mă trimite în rai, că şi aici ca şi în rai, nu ştii când mori, aşa e de bine", spune protosingerul Gavril Horţ. Şi el face de toate, iar acum conduce şantierul pentru ridicarea unei noi biserici, cea veche devenind neîncăpătoare pentru mulţimea de credincioşi ce vine din localitate dar şi din satele sucevene aflate pe graniţa cu judeţul Bistriţa-Năsăud.După ce ne cazăm şi ''ne tragem sufletul'', maica stareţă ne anunţă bucuroasă că slujba de a doua zi a fi oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu Preasfințitul Părinte Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord.Pentru mine surpriza este imensă, am văzut câteva interviuri cu domnia sa, am citit că în perioada 1998-2003 a fost secretar de cabinet al ÎPS Părinte Arhiepiscop Bartolomeu al Vadului, Feleacului și Clujului şi doream să- l cunosc, mă impresionase chipul său blând şi smerit, vocea caldă, cunoştinţele vaste şi recunoştinţa ce o purta marelui ierarh vâlcean.Cu noi este Dumnezeu, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni, după Sfânta Liturghie ce a făcut să vibreze inimile tuturor, după ce a prezentat publicului delegaţia de la Vâlcea, după ce a binecuvântat pe toţi cei prezenţi, părintele s-a aşezat la masă alături de noi.Cu o modestie specifică oamenilor de valoare, a vorbit cu emoţie şi evlavie de părintele Mitropolit Bartolomeu Anania, multe şi frumoase sunt momentele petrecute în preajma marelui ierarh, toate acestea vor fi subiectul unui amplu material pe care Preasfinţitul Macarie îl va scrie pentru a prefaţa lucrarea dedicată comunei Glăvile.<<Episcopul Europei de Nord, s-a născut la data de 9 mai 1977, în localitatea Căianu Mic, județul Bistriţa-Năsăud, din părinții Vasile şi Ana din localitatea Spermezeu, județul Bistriţa-Năsăud. La Botez a primit numele Marius Dan.Pe 23 iunie 2003 a fost tuns în monahism la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia de către Arhiepiscopul Andrei al Alba Iuliei, fiind hirotonit ierodiacon pe 24 iunie 2003. Pe 6 ianuarie 2004 a fost hirotonit ieromonah de către Arhiepiscopul Alba Iuliei, în Catedrala arhiepiscopală din Alba Iulia, îndeplinind ascultările de preparator și duhovnic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia. Pe 24 aprilie 2005 a fost hirotesit protosinghel de către Mitropolitul Bartolomeu Anania și numit eclesiarh al Catedralei mitropolitane și profesor-duhovnic la Seminarul Teologic Liceal Otodox din Cluj-Napoca. Pe 16 martie 2008 a fost hirotesit arhimandrit de către Mitropolitul Bartolomeu Anania în Catedrala mitropolitană din Cluj-Napoca. Pe 5 martie 2008 a fost ales Episcop al nou-înființatei Episcopii Ortodoxe Române a Europei de Nord de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române.În perioada 2008-2016, a întemeiat primele parohii românești din Danemarca și Norvegia, iar, în Suedia, alte noi parohii, adăugate celor trei vechi parohii, întemeiate în 1971. În 2014 a întemeiat prima mănăstire românească din Danemarca, la Ikast, cu hramul „Sfinții Cuvioși Macarie Romanul și Ioan Iacob de la Neamț”, iar în 2015 a încheiat ridicarea bisericii de lemn cu hramul „Sfinții Martiri Năsăudeni” din orașul Sölvesborg, Suedia>>....Episcopul Europei de Nord, PS Macarie, a împlinit 42 de ani, de Vlad Părău, 10 mai 2019,www activenews.ro.''Să ne iubim unii pe alții, așa cum ne-au iubit părinții și strămoșii noștri, care ne-au lăsat o moștenire de cinste, plătită cu sânge”, spune adesea părintele Macarie.După clipele frumoase şi binecuvântate petrecute la Mănăstirea Piatra Fântânele plecăm spre Vâlcea natală. În timp ce delegaţia de la Glăvile se grăbeşte spre casă eu mă hotărăsc să poposesc două zile la mănăstirea mea de suflet, Cozia. Seara, alături de interpreta de muzică populară Tatiana Mărcoianu şi de părintele stareţ, Veniamin Luca deapăn firul evenimentelor frumoase petrecute în Moldova şi Ardeal.

<<''Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;
Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Şi-ale valurilor mândre generaţii spumegânde,
Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc...”
A fost să fie - şi istoria literară ne-o confirmă - că versurile care să vestească în cel mai înalt grad apariţia pe crugul literelor româneşti a luceafărului său de poezie, să cânte frumuseţea unei mănăstiri,Cozia.
Şi dacă Alexandrescu va fi cântat în stihuri nemuritoare această măreaţă ctitorie a Coziei, Eminescu, la rândul său, nu va întârzia să-şi lege cu iubire talentul de ctitorul aceluiaşi sfânt locaş, Mircea cel Bătrân, înveşnicindu-i pentru a doua oară imaginea cea luminoasă în "Scrisoarea III-a".
Din hrisovul redactat la 20 mai 1388, cu prilejul sfinţirii ctitoriei de la Cozia aflăm că "gloriosul voievod" va fi ridicat "din temelie o mănăstire în numele Sfintei şi de viaţă începătoare şi nedespărţitei Troiţe...la locul numit Călimăneşti pe Olt, care a fost mai înainte satul boierului domniei mele, Nan Udoba". Erau înşirate în continuare daniile extrem de generoase atribuite acestei mănăstiri, clasată de la bun început pe locul doi (după Tismana) ca importanţă pentru viaţa religioasă a întregii Ţări Romaneşti.
Rolul avut de mănăstirea Cozia pentru viaţa de duhovnicie a Ţării Româneşti şi a celui mai de seamă voievod al său este apropiat celui îndeplinit la timpul său de Mănăstirea Putna pentru Moldova lui Ştefan cel Mare.După 606 ani de istorie dezlănţuită, acest sfânt locaş în care a fost, după dorinţă, îngropat şi Mircea cel Bătrân cu o impresionantă modestie, pe un simplu pat de fier, acest sfânt locaş se constituie astăzi ca unul dintre cele mai armonioase, originale şi străvechi ctitorii româneşti care să fi asimilat în chip creator modalităţi de construcţie, compoziţie şi decor specifice culturii şi artei bizantine. Iar prin planul său triconic, pronaosul pătrat şi naosul dreptunghiular, cu bolta în semicilindru peste care veghează ca nişte ochi lungiţi turla cea mare , prin inserţiile orizontale de piatră tencuită alternând cu brâie de cărămizi tăiate de ferestruici şi rozete frumos meşteşugite, mănăstirea Cozia apare vizitatorului, înainte ca el să afle mai multe despre ea, ca un monument de aleasă şi odihnitoare încântare vizuală nu numai pentru Ţara Românească ci pentru tot sud-estul european. Încadrarea în peisaj este, în felul ei, unică: pe de o parte Oltul, care, cum observa I. Petrovici "in ciuda tuturor împotrivirilor - se desfăşoară maiestuos, înaintând fără a se pripi ori sta la cumpănă, ocolind obstacolele fără a se face mititel..." iar pe de alta muntele care şi-a împrumutat numele mănăstirii, vânjos şi sălbatic, vopsit pentru o veşnicie în verde. >> ... Constantin Tanasa ,Istoric Mănăstirea Cozia.

Ca urmaşi ai marilor ierarhi vâlceni, Justinian Patriarhul şi Bartolomeu Mitropolitul ne-am adăpat setea de cunoaştere şi dorinţa de a călători în locuri binecuvântate, în lăcaşuri de rugăciune, păstrătoare a tradiţiilor şi a credinţei strămoşeşti, în mănăstirile din ''Grădina Maicii Domnului''.Peste tot am fost primiţi cu mare bucurie şi emoţie, tinereţea monahilor şi monahiilor, priceperea şi dăruirea slujirii lui Dumnezeu, ne- au impresionat profund.Viaţa şi activitatea marilor ierarhi vâlceni pe ''Ogorul Domnului'' este la fel de cunoscută şi apreciată peste tot pe unde paşii ne -au purtat.Părintele stareţ Veniamin Luca ne povesteşte că a fost martor la câteva dintre vizitele întreprinse de Mitropolitul Bartolomeu la mănăstirea Cozia. Venea mai mult pentru tratament la apele termale din zonă însă cea mai parte a timpului scria şi studia.Când toată lumea s- a retras pentru odihnă, mă strecor pe pridvor şi privesc cerul plin de stele , luna argintie ce învăluie într- o maramă strălucitoare turla mănăstiri,întind braţele spre cerul senin şi mulţumesc Bunului Dumnezeu pentru clipele minunate şi oamenii deosebiţi întâlniţi în acest pelerinaj binecuvântat. Slavă ţie, Doamne! Slavă ţie!

Zenovia Zamfir

Cultura şi dragostea de aproapele nostru în vremuri de restrişte ( V )

Cultura şi dragostea de aproapele nostru în vremuri de restrişte ( V )

La întâlniriea de astăzi, 27 mai 2020 ''întru iubire, credinţă şi lumină'', ne vom bucura de '' gânduri frumoase'' şi ''cuvinte alese'', poezii ale poeţilor români de pretutindeni, daruri culturale, daruri de

suflet.Vor fi alături de tinerii şi adulţii din centrele vâlcene:Părintele Iov Pătraşcu de la Centru de îngrijire şi asistenţă Zătreni, Vâlcea, Popa Nastasica – Năvodari, Angella Dumitraşcu – Valea

Jiului, George Mitrache – Curtea de Argeş, Marinela Capşa- Vâlcea şi Maria Tiţu de la Biblioteca Publică Galicea.Darul pe care îl oferim celor din jurul nostru este în fapt bucuria pe care Dumnezeu o oferă celui care dorește să aducă în lume dragoste şi lumină. 

„A învinge tristețea și boala înseamnă în primul rând a o înțelege și a nu te revolta contra ei. Sunt și boli care ni se dau ca lecții. Dar în cele mai multe cazuri, bolile noastre au cauze spirituale:invidia, răutatea,competiția acerbă, egoismul și dorința de răzbunare la care se adugă frica și stresul care înseamnă moartea celului” , pr. Copăcianu Alexandru, ''Bucuria şi dragostea creştină în slujba aproapelui''Împreună vom deveni biruitori!

Întru iubire, credinţă şi lumină - Cultura şi dragostea de aproapele nostru în vremuri de restrişte

Prieteni dragi, mă alătur şi eu iniţiativei doamnei Zenovia Zamfir de la Biblioteca Judeţeană ''Antim Ivireanul'' Vâlcea, de a- mi exprima iubirea şi solidaritatea pentru semenii noştri de pretutindeni, pentru semenii noștri galiceni care trebuie să cunoască originile locurilor natale, personalitățile acestor meleaguri, încercând să realizez acest lucru prin următoarea postare legată de evenimentul cultural care se derula an de an în ultima sâmbătă din luna mai și anume Simpozionul de cultură, istorie și spiritualitate ,, Teodosie Rudeanu”, marele logofăt al domnitorului Mihai Viteazul, ctitor al Mănăstirii Flămânda, astăzi biserica cu hramul Sfinții Petru și Pavel, sat Valea Râului, comuna Galicea, eveniment în care galicenii omagiau personalitatea marelui logofăt.
Anul acesta, la împlinirea a 399 de ani de la trecerea la cele veșnice, sărbătorim a XVIII-a ediție, a acestui eveniment, numai online, rememorând clipe de înaltă trăire spirituală pe care le-am simțit alături de oamenii de cultură din județ, de reprezentanții Administrației Publice Locale, de consilierii locali, de colegii bibliotecari și nu în ultimul rând, de utilizatorii Bibliotecii Publice Galicea.
În continuare o să vă prezint câteva date despre originile comunei Galicea și date despre marele logofăt Teodosie Rudeanu, culese din Monografia Comunei Galicea, autori Anton Ceaușescu, Mihaela-Marcela Pârvulescu, Emil Pârvulescu, din Dicționarul Literaturii Române de la origini până la 1900 și de pe site-ul historia.ro.
Prima atestare documentară a comunei Galicea este din anul 1477, luna iunie, apărută într-un act dat la Florești, când Basarab cel Bătrân, domnul Țării Românești, ,,îi intărește lui Badea și Ivan ocina din Nănășești”, astăzi satul Cocoru. Prin acest hrisov, domnul dă lui Badea și Ivan ocina lui Brătilă (proveniența numelui satului Bratia), din Nănășești. Anul 1489, Vlad Călugărul dăruiește mănăstirii Cozia partea din ocina Nănășeștilor, satul de la gura Topologului, (probabil băieșii de pe Topolog), partea lui Bilă pentru 1400 aspri, cât și cele două mori de la Gura Topologului.
Incepand cu secolul al XVI - lea documentele atestă satul Flămânda (care devine Valea Râului, din 1962) cu denumirea de Topolov și Mănăstirea ctitorită de Teodosie Rudeanu, logofătul marelui domnitor unificator de țară - Mihai Viteazul. Aici, în pronausul bisericii, se găsesc osemintele lui Teodosie Rudeanu și ale soției sale Stanca. În Biserica mănăstirii se află doua lespezi cu scrieri în slavona veche.
Satul Galicea este atestat la 2 noiembrie 1745, prin actul emis de Egumenul Nicodim al Mănăstirii Câmpulung, anterior purtând denumirea de Galiciu, înlocuind vechiul sat "Băieșii din Topolov". In documentele vremii mai sunt atestate ,,Obștea de Moșneni” la Cremenari și ,,Clăcășia” din satul Flămânda. În anul 1864, primul domn al României, Alexandru Ioan Cuza, emite legea privind organizarea administrativ-teritorială a României, conform căreia comuna noastră apare sub numele de Galicea-Flămânda. Vatra satului, după documentele studiate, a fost la început în actualul cătun Gelepu, adică pe drumul județean Galicea-Nicolae Bălcescu.
De viaţa şi activitatea cronicarului Teodosie Rudeanu s-au ocupat numeroşi istorici, istoriografi şi cronicari ai timpului. Îi putem aminti pe Nicolae Iorga; V. Haneş, S. Puşcariu; N. Cartojan; Dan Simonescu; Al. Piru; Şt. Ştefănescu; Dan Zamfirescu; Nicolae Stoicescu; I. C. Chiţimia; Oc. Ungureanu, Ioan Ciucă ş.a.
Aşadar în multe documente, cronici, istorii, istorii ale literaturii române ş.a., sunt relatate, poate nu suficient, viaţa şi activitatea marelui boier, logofăt, cronicar, diplomat, strateg, aşa cum îl menţionează şi Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1979, p. 757-758, de unde aflăm că era originar din Gorj, fără să se cunoască data nașterii, doar data înmormântării, 28 mai 1621. Bunicii sau străbunicii se pare că erau originari din acest județ.
Teodosie Rudeanu, fiind primul copil din cei nouă ai lui Gheorghe logofătul, era stabilit la Ruda, în stânga Oltului, pe Topolog. Era cunoscut ca boier influent, inteligent şi se bucura de o mare reputaţie, fiind înrudit cu familii de boieri olteni recunoscuţi. Se înrudea într-un grad destul de apropiat cu boierii Buzeşti şi mai vârtos prin căsătoria lui Stroe Buzescu cu Sima, sora lui Teodosie Rudeanu. De-a lungul timpului a urcat convingător în grade recunoscute, astfel că în anul 1584 era „mare spătar”. Mihai Viteazul, devenit domn al Ţării Româneşti, a văzut în Teodosie Rudeanu un bun cunoscător al treburilor ţării sale; aşa se face că va ajunge în anul 1594 „mare vistiernic”, ca mai apoi, în 1596 să devină „mare logofăt”.
De acum face parte din oamenii de încredere ai voievodului. Teodosie Rudeanu înţelege bine proiectele şi intenţiile lui Mihai Viteazul, punându-şi întreaga sa pricepere şi contribuţie în slujba domnitorului şi îl sprijină în campania antiotomană.
În scurtă vreme, voievodul Mihai Viteazul vede în Teodosie Rudeanu un sprijin real, bazându-se pe capacitatea lui intelectuală, lucru ce îl determină pe voievod să-l numească a face parte din „solia boierilor munteni”, sub conducerea mitropolitului Ţării Româneşti de atunci, pentru a încheia un tratat cu Sigismund Bathory, la Alba Iulia (1595).Tot mai des, marele logofăt Teodosie Rudeanu îşi lăsa semnătura pe documente importante emise de Cancelaria voievodului Mihai Viteazul: „Jurământul către împăratul Rudolf al II-lea” (1598); „Tratatul” încheiat cu Andrei Bathory (1599) şi ca o dovadă în plus, dacă mai era nevoie, Mihai Viteazul îl alătură pe Teodosie Rudeanu în campania sa din Transilvania, numindu-l „mare logofăt” şi pentru ţinutul Ardealului şi ca să fie şi mai convingătoare preţuirea acordată acestuia, îl numeşte în Divanul din Alba Iulia. Dacă până acum am văzut că Teodosie Rudeanu a îndeplinit sarcini diplomatice, îl vedem însărcinat şi cu misiuni militare, administrative şi financiare. În timp ce voievodul Mihai Viteazul porneşte campania împotriva lui Ieremia Movilă (domn al Moldovei), Teodosie Rudeanu a avut misiunea de a rămâne guvernator al Ardealului.
După alipirea Moldovei şi a Transilvaniei cu Ţara Românească, Mihai Viteazul îl trimite pe Teodosie Rudeanu ca sol la împăratul Rudolf al II-lea, la Praga, cu o misiune specială. Numai că marea izbândă a lui Mihai Viteazul de a alipi Moldova şi Transilvania cu Ţara Românească, sub acelaşi sceptru, în 1600 nu era privită cu ochi buni de cancelariile occidentale, fapt pentru care unirea, din păcate, a şi durat atât de puţin.
După înfrângerea marelui voievod Mihai Viteazul, Teodosie Rudeanu trece de partea Movileştilor, devenind „mare logofăt” al lui Simion Movilă (1602), ca în 1618 să aibă acelaşi rang, dar de data aceasta sub domnia lui Gavrilă Movilă.
Teodosie Rudeanu s-a remarcat nu numai prin diplomaţie, strategie militară şi acţiuni financiare, ci a lăsat urme şi în istoriografia Ţării Româneşti, prin ceea ce a scris în Cancelaria Domnească din Târgovişte, cronică adusă la zi până în anul 1597, document ce se referea la domnia şi faptele lui Mihai Viteazul; foarte probabil ca această cronică să fi fost scrisă în limba română. O interpretare a acestei cronici o dă şi diplomatul Silezian Baltazar Walther – care făcea parte din solia poloneză la cancelaria lui Mihai Viteazul – cronică ce este încorporată în descrierea acestuia referitoare la „faptele săvârşite de Ioan Mihai, domnul Ţării Româneşti”, scrisă în limba latină. Cronica lui Teodosie Rudeanu a fost continuată de Petre Grigorovici Armeanul, în limba latină. Petre Grigorovici făcea parte din oamenii apropiaţi ai voievodului Mihai Viteazul.
Teodosie Rudeanu a fost şi ctitor de lăcaşuri de cult, precum mănăstirea Flămânda, din satul Valea Râului, de pe teritoriul de azi al comunei Galicea (jud. Vâlcea), unde Teodosie Rudeanu îşi doarme somnul de veci de acum 399 de ani (28 mai 1621), alături de prima sa soție Stanca.
Numai împreună vom reuşi.
Bibliotecar,
Tițu Maria

Omul
de Marinela Belu-Capșa

ghemuit la umbră
în sfântă așteptare
omul
se contopește cu rădăcinile
ascultând tainele adâncului

fruntea brăzdată de griji
mângâiată-i de jasminul în floare

prin brațele-ramuri
curge seva vieții înfiorând
râul Lethe cu o frunză obol

înlănțuind de nouă ori trunchiul
pomului cununat cu soarele
omul
trăiește și dincolo de timp
doar credință să aibă

"Poeți, evitați singurătatea. Intre oameni e viața."
George Bacovia

"Poezia este ceea ce rămâne pe obrazul unui copil după ce i s au uscat lacrimile."
-Laurențiu Ulici-

"Întru iubire,credinţă şi lumină-Cultura şi dragostea de aproapele nostru în vremuri de restrişte "

Prieteni dragi,mă alătur şi eu iniţiativei doamnei Zenovia Zamfir de la Biblioteca Judeţeană ''Antim Ivireanul'' Vâlcea de a- mi exprima iubirea şi solidaritatea pentru semenii noştri de pretutindeni următoarea poezie din creaţia proprie.Numai împreună vom reuşi.

Ia-mi păcatul... și povara

Nastasica Popa

De mai e păcatu-n lume...
Când va da iar colțul ierbii,
Să-l strivească sub copite
Când ies în poiană cerbii!
Să nu știm de al său nume.

Și de-o fi pe-un mal de apă...
Când vin caii să se-adape,
Tu fă-i Doamne să vorbească!
Frâiele să nu le scape,
Când păcatu-n maluri sapă.

Iar de timpul e securea...
Când nechează în tăcere,
Lasă din păcate , dorul
Și dă-i omului ce-ți cere

Căci va-ntineri pădurea.

Într-o brumă de răcoare,
Dezgolite lângă râuri,
Din lut vor ieși păcate,
Vor sta omului ca brâuri,
Dorului să le strecoare.

Ca să zburde mânjii vara,
Petale de Crin în floare
Și pe rana scorburoasă
Să prindă dorul culoare,
Ia-mi păcatul... și povara!

Popa Nastasica
''DRAGI PRIETENI IN ACESTE VREMURI DE RESTRISTE PENTRU CIVILIZATIA NOASTRA CRESTINA SI UMANISTA VA INDEMN PE TOTI SA NU UITATI CELE TREI VALORI ALE LUMI CRESTINE SI CIVILZATE CREDINTA NADEJDE SI DRAGOSTE DECI SA AVEM CREDINTA PUTERNITA PUTERNBCA IN DUMNEZEU CACI FARA DUMNEZEU NIMIC NU SE POATE NADEJDE CA EL NE VA SCOATE DIN TOATE GREUTATILE SI NECAZURILE NOASTRE SI SA AVEM DRAGOSTE JERTFELNICA ASA CUM A AVUT EL PENTRU TOTI OAMENI AFLATI IN SUFERINTA LEPROSI PARALIZATI POSEDATI SAU CU BOLI PSIHICE ASA CUM EL NU A FUGIT DE NICI UNUL CA ACESTIA ASA SI NOI SA NU FUGIM DE SUFERITELE SEMENILOR NOSTRI NUMAI ASA ARATAM CA SUNTEM OAMENI SI BUNI CRESTINI AVAND CREDINTA NADEJDE SI DRAGOSTE DUMNEZEU SA VA BINECUVINTEZE ''
Iov Pătraşcu, monahul care scrie cu degetele de la picioare






Lacrimile, sunt părți din sufletul nostru
Lacrimile, sunt părți din sufletul nostru, care se scurg în exterior sub formă unor picături de rouă. Sunt bucăți din suflet, care se desprind și cad, apoi sunt purtate de ”stropii de rouă ”, afară în această lume imperfectă în care conviețuim.
Bucăți de suflet, în mici stropi cristalini. Din diferite motive le dăm drumul să plece la vale pe obrajii brăzdați de timp și arşi de soarele nemilos.
Când suntem bucuroși plângem, când suntem întristați plângem, când ne-ntâlnim cu cineva drag după mult timp, plângem, când pierdem pe cineva drag, plângem.
Plângeam la întâlnire și plângem la despărțire.
De drag, din dragoste plângem, de ciudă, la fel.
Sunt stări diametral opuse care au același rezultat: lacrimi pe obraz..
Există o sacralitate în lacrimi.
Nu sunt semnul slăbiciunii, ci al puterii.
Vorbesc mai elocvent decât zece mii de limbi.
Sunt mesagerii durerii copleşitoare şi ai dragostei nerostite.
Plângi. Iartă. Învaţă. Mergi mai departe.
Lasă că lacrimile tale să ude seminţele fericirilor viitoare.
Oamenii nu plâng fiindcă sunt slabi, ci pentru că au fost puternici pentru prea mult timp.
Angella Dumitraşcu, preşedinte Clubul de presa Valea Jiului''



Atunci când într-o ședință a "Junimii" de la Iași a fost atacată religia creștină, Mihai EMINESCU a intervenit promt, spunând :"Religia are în favorul ei forma gata și foarte pozitivă, pe când curentul opus nu are nimic gata, nimic format încă. Încercările de speculațiune metafizică, care culminează în ipoteze, fiind tot atât de deosebite ca și scriitorii lor, sunt foarte departe de a constitui convingeri pozitive pentru omenire...Nu uitați :Biserica Ortodoxă este Maica neamului românesc!" Tot poetul nostru de geniu, compară "fruntea senină" cu gândirea lui DUMNEZEU. Dacă citim atent "Rugăciunea unui dac", descoperim limpede mărturisită credința în veșnicul și atotputernicul DUMNEZEU. Ca o mustrare adresată veacului nostru materialist stă, alături de Eminescu, un alt mare geniu al neamului românesc :George ENESCU. Chestionat asupra credinței și convingerilor sale, marele nostru compozitor a răspuns:"Niciodată nu mă voi simți bine într-o lume în care se înlătură credința creștină, armonia și eleganța morală, simțul omeniei și al blândeții, al politeței și al respectului pentru SPIRIT!" Eminamente superb!
George Mitrache

La fereastra sufletului, lacrima iubirii nu va seca niciodată

Veronica Tamaş

Sub falnicul copac care ne învăluie în fiecare primăvară cu parfumul înmiresmat al florilor de tei, poveștile spuse au un farmec aparte și rămân în memoria tinerilor prezenţi la lecţia de istorie predată în mijlocul naturii. Da, dragii mei, în urmă cu 60 de ani doi tineri studenţi la istorie şi-au legat definitiv destinul încă de pe băncile facultăţi şi au promis că vor pune în slujba culturii toată ştiinţa şi priceperea lor.Nu a fost elanul tinereţi, timpul a demonstrat că responsabilitatea afirmaţiilor a fost una reală şi profundă.Doamna Veronica Tamaş a devenit profesoară parcurgând toată gama de specializări, până la cea de doctor în istorie iar la rândul său,domnul Corneliu Tamaş, a ajuns profesor doctor,istoric, cercetător, scriitor și publicist .Cercetările lor, cărţile publicate, sunt astăzi texte valoaroase pentru cei ce studiează istoria şi trecutul glorios al poporului român.Fiică de învăţători, Veronica-Mioara Tamaş născută la 1 iulie, 1935, la Pleniţa, judeţul Dolj, a studiat Istoria la Facultatea Universităţii “C.I. Parhon” din Bucureşti. În anul 1958, după absolvire, împreună cu soţul, Corneliu Tamaş, a fost repartizată în judeţul Argeş. A lucrat la Piteşti ca profesoară de istorie la diverse şcoli şi licee. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la Vâlcea, după transferul soţului .

Din 1992, Veronica-Mioara Tamaş este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Într- un interviu intitulat ''Veronica Tamaş se inspiră din istorie pentru romanele sale'', publicat în anul 2010 în cotidianul ''Adevărul'', Veronica Tamaş mărturisea că s-a apucat de literatură foarte târziu, preferând ca, o viaţă întreagă să se dedice cititului dar şi elevilor săi. „Până în 1992 am fost profesor de istorie. Am trecut pri mai multe şcoli şi licee ale Râmnicului, dar activitatea mi-am încheiat-o la Liceul ''Alexandru Lahovari''. M-am apucat de scris la 57 de ani, atunci când am ieşit la pensie. Toată viaţa am fost o cititoare dedicată, lecturând sute de romane. Pot spune că eram pasionată de literatură încă din tinereţe. Faptul că am urmat Facultatea de Istorie e tot o consecinţă a faptului că citeam romanele Agathei Cristie. În multe din cărţile ei Aghata descria peisaje din Mesopotamia, acolo unde, împreună cu soţul ei, un mare arheolog au vizitat toate sit-urile istorice Îşi aminteşte că era îndrăgostită de arheologie, dar, pentru că era mai îndrăgostită de viitorul ei soţ - Corneliu Tamaş (devenit ulterior un renumit arhivist şi scriitor) a decis să urmeze secţia de Istorie a românilor." Doream să fim cât mai aproape unul de celălalt pentru că ne iubeam. Arheologia m-ar fi dus prin colţuri prea îndepărtate de lume".Profesoara Veronica Tamaş a fost severă dar corectă cu elevi săi, mulţi îşi amintesc cu emoţie şi nostalgie de orele în care vitejia înaintaşilor se împletea armonios cu frumuseţea ţinuturilor româneşti din descrierile doamnei de istorie.A fost profesoara care le-a dezvăluit o lume mult mai vastă decât sfera lor restrânsă, le-a arătat că praful şi mirosul filelor au farmecul lor,i-a învăţat să viseze. A încercat să fie model, mentor, prieten, colaborator, confident, sfătuitor atât de necesar în actul de zidire a unei identităţi spiritual-culturale. În perioada 1975- 1979 a condus destinele Şcoali Gimnaziale nr. 5 din Râmnicu Vâlcea unde au învăţat sute de vâlceni. Pasiunea pentru istorie a determinat- o să studieze şi cerceteze neâncetat, chiar şi lucrările sale sunt inspirate din istoria poporului român, de exemplu,romanul „Inimi Rănite” reprezintă saga Mavrocordaţilor în câteva fresce din trecut , altfel decât fad şi sever , cum apar în manualele şcolare, reci şi sobre , sau în studiile de specialitate.Despre scrierile domniei sale se poate spune că ne ofere o lectură plăcută, erudită, cu multe amănunte istorice. Informaţia, frumuseţea stilului, maniera autoarei de a evoca locuri, oameni, toate acestea te fac să le citeşti pe nerăsuflate. Opera: Inimi rănite (1995); Mic dicţionar pentru interpretarea viselor (1995); Mesaje nocturne (1993); Fereastra sufletului (1999); Glosar de cuvinte rare şi ieşite din uz (1999);Vara fetelor bătrâne (2001); Iataganul însângerat (2003); Lexicon de cuvinte rare şi ieşite din uz (2005); Lacrima iubirii (2006).A rânduit Bunul Dumnezeu să fiu aproape de Omul , Veronica Tamaş în ultimi zece ani de viaţă, astfel am descoperit că în spatele unei profesoare exigente, dornică de a- şi educa elevi în spiritul conştiinţei de neam şi de ţară, se ascundea o doamnă sensibilă şi foarte inteligentă. În casa plină cu cărţi din toate domeniile dar cu preponderenţă istorice, străjuite de chipul domnului Corneliu Tamaş care zâmbea din tabloul de pe perete am petrecute multe clipe frumoase. Cu glas dulce şi suav îmi povestea despre copilărie, despre mama sa care a crescut-o singură dar cu multă dragoste, despre satul natal iar nu în ultimul rând despre famile şi copii de care era tare mândră, fiica medic, băiatul farmacist, nepoata elevă la un colegiu de prestigiu din Bucureşti.Cu o personalitate puternică dar şi cu o modestie specifică oamenilor de valoare, doamna Veronica Tamaş a îmbinat armonios viaţa personală cu pasiunea pentru ştiinţă, artă şi cultură.Autoare a numeroase cărţii, iubită şi apreciată de foşti elevi, de mulţi intelectuali, după plecarea soţului la viaţa veşnică, doamna romanului istoric vâlcean şi- a petrecut ultimii ani de viaţă într un con de umbră.Citea foarte mult,iubea călătoriile, adora liniştea, singurătatea, natura, îşi aranjase un mic altar la capătul patului pentru a fi mereu aproape de Dumnezeu, icoana Maicii Domnului o veghea zi şi noapte.Cât timp sănătatea i- a permis a vizitat ţările şi capitalele europene, ţara de la un capăt la altul, avea un dar frumos de a povesti şi a descrie oameni şi locuri.Chipul său emana prestanţă, avea un surâs fin şi un zâmbet seducător, părea rece şi distantă dar era sinceră în aprecieri şi prietenie.Multe şi frumoase sunt amintirile mele despre domna Veronica Tamaş al cărei nume poate fi înţeles ca “Adevărata icoană” sau “Adevăratul chip”. Este greu să vorbeşti despre un Om drag la trecut însă este şi mai dureros să afli că a plecat spre o lume mai bună fără a-şi putea lua rămas bun de la tine pentru că erai într-o altă ţară .Poate aşa a vrut Bunul Dumnezeu, aşa a fost să fie! Am rămas doar cu amintirile şi speranţa că a plecat liniştită şi împăcată cu sine şi cei din jur.Drum bun în ţara de peste veacuri, Doamna Profesoară Veronica Tamaş!

Zenovia Zamfir