Primăvara, anotimpul renașterii, anotimpul speranțelor

 

De sub plapuma albă și pufoasă a zăpezii, timid își face apariția un ghiocel. Clopoțelul sidefat se apleacă cu mișcări gingașe spre puful de zăpadă, de parcă l-ar îmbrățișa. Tulpinița lui diafană, plăpândă, de culoarea smaraldului se îndoaie la fiecare vânticel. Susurul apei, adierea divină a soarelui vestesc venirea primăverii. Ca la un semn pădurea se umple de ghiocei mici înfloriţi care se prind într-un dans de lumină şi culoare. Primăvara aşterne peste tot un covor de un verde proaspăt ca visul unei lumi noi. Un parfum uşor de flori se răspândeşte la adierea vântului. Muguraşii dezmierdaţi de razele  soarelui încep să se dezvelească în triluri de bucurie. Ciocârlia se înalță spre cer şi cântă netulburată, din tufişurile proaspăt înverzite se aude cântecul privighetorii. Păpădiile încep să se dezmierde vesele pe câmpuri şi prin păduri ascultâd cântecul cucului. Primăvara anotimpul renașterii naturii dar și al sufletului , plin de magie şi de culori se simte pretutindeni. Sub astfel de auspicii am inițiat în primăvara anului 2020  proiectul : ''Întru iubire, credinţă şi lumină-Cultura şi dragostea de aproapele nostru în vremuri de restrişte''.Cultura este frumusețea și viața fiecăruia dintre noi,ea include multe aspecte ale existenţei umane, cel mai important fiind aspectul spiritual .„Cultura ar trebui să fie o formă de a iubi lumea şi de a spera“ (Octavian Paler). „Fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos“ ,ne spune Sfânta Scriptură. Bucuria se naşte în inima omului, din sufletul său şi este legată de virtuţile creştine ale acestuia : credinţa, nădejdea şi dragostea, iar Cartea Sfântă spune că mai mare dintre acestea este dragostea.Cuvine- se cu adevărat să afirmăm :''Bucuria vine din lucruri mărunte, liniştea vine din suflet şi lumina vine din inima fiecăruia!''Să deschidem larg fereastra sufletului nostru să intre lumina din belşug, să intre lumină ,să devenim făpturi de lumină, să devenim soli ai luminii, să avem sufletul ca o floare care se înalță spre lumina dumnezeiască. Intraţi în taină în cămăruţa luminată a sufletului şi veţi descoperi lucruri despre care nu ştiaţi că există .Bucuria provine din trăirile noastre spirituale.Această bucurie aduce cu sine pacea sufletului, acea pace care este fundamentul tuturor trăirilor şi faptelor noastre. Pacea sufletului există în noi,ea este strîns legată de o stare lăuntrică de bucurie şi este precedată întotdeauna de apariţia virtuţilor nobile cum ar fi: smerenia, dragostea, credinţa, bunătatea .Toate încercările vieţii, toate obstacolele întâlnite de- a lungul timpului ,pe toate le putem înfrunta cu iubire, cu bunătate, cu răbdare și cu smerenie.
În aceste vremuri de restrişte trebuie să avem curaj, răbdare, credinţă, iubire, să fim milostivi şi de mare ajutor pentru cei din jurul nostru. „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel Ceresc milostiv este”(Luca 6, 36). Milostenia însemnă orice faptă de iubire : să dai hrană celui flămând, să dai apă celui însetat, să-l îmbraci pe cel gol, să-l vizitezi pe cel bolnav şi întemniţat, să-l primeşti pe cel fără acoperiş, să te îngrijeşti de cel orfan, să-l alini pe cel trist şi îndurerat cu o vorbă frumoasă, să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.Să deschidem larg fereastra sufletului nostru ca să intre din belşug lumina, căldura, bucuria, iubirea, frumuseţea, nădejdea şi credinţa,să iradiem în jurul nostru lumina Lui Hristos, precum luminează luna şi stelele într-o noapte întunecoasă, să visăm cu ochii larg deschişi la o lume  în care frumuseţea domneşte la tot pasul.Dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el (I. Ioan 4, 16) .  Iubirea este vindecătoare, frumosul alină, credința dăruiește.Oamenii au fost fericiţi sau nefericiţi probabil dintotdeauna, dar întotdeauna au găsit sprijin, alinare în special în religie care a fost mereu un refugiu pentru liniştea lor sufletească.Începutul anului 2020 a pus la grea încercare întreaga omenire, pericolul ce planează asupra tuturor ne- a determinat să ne schimbăm radical modul şi stilul de viaţă .Pentru că în această perioadă nu am putut continua proiectul ''Iubirea de aproapele meu'' care ne permitea vizitarea centrelor sociale, am iniţiat o serie de întâlniri '' on line'' sub genericul ''Întru iubire,credinţă şi lumină-Cultura şi dragostea de aproapele nostru în vremuri de restrişte'' prin care am oferit prietenilor noştri din centre '' gânduri frumoase'' şi ''cuvinte alese'',  poezii ale poeţilor români de pretutindeni, daruri culturale, daruri de suflet.Spre surprinderea şi bucuria mea, în cele aproximativ două luni de zile ne- au fost alături mulţi poeţi , scriitori, interpreţi de muzică populară, profesori, iubitori de cultură din toată ţara , din diasporă, din Ucraina şi din Republica Moldova.Au fost clipe frumoase şi emoţionante, au fost cuvinte binefăcătoare, momente de iubire, armonie şi comuniune cu Bunul Dumnezeu şi aproapele nostru.Atât copiii cât şi adulţii din centrele sociale au primit cu bucurie darurile culturale, şefii de centre fiind mesagerii cuvintelor de mulţumire.Părintele Nicolae Steinhardt, afirma că nu contează cât de mult dăruim, ci câtă iubire punem în dăruire, îndemnându-ne să oferim un zâmbet, o floare, compasiune pentru cei năpăstuiţi, mângâiere pentru cei necăjiţi, pentru că orice gest de dragoste venită din inimă este bine-plăcut lui Dumnezeu.“Dăruind vei dobândi!” Adevărat! Paradoxal, dăruind nu sărăceşti, cum cred majoritatea, ci, culmea, te îmbogăţeşti. Acesta este marele mister al iubirii creştine, în Iisus Hristos. “Adevăratele temeiuri ale concepţiei creştine sunt: absurdul şi paradoxul”, ne destăinue Părintele nostru Nicolae Steinhardt. Nu trebuie să ai bogaţii ca să fii generos. Tocmai, Dumnezeu ne îndeamnă să dăruim din puţinul nostru, din ceea ce avem şi din ceea ce nu avem. De pildă, vrei să înaintezi pe calea cunoaşterii, dăruieşte o carte, vrei să primeşti lumină, dăruieşte o candelă unui creştin, vrei să ai libertate, cumpară un porumbel din piaţă şi dă-i libertate să zboare spre cer şi, multe altele. Întâlnirile s-au derulat sub genericul : ''Întru iubire, credinţă şi lumină-Cultura şi dragostea de aproapele nostru în vremuri de restrişte''. Anotimp al renașterii, primăvara este în același timp un anotimp al  sărbătorilor, acum ne bucurăm de învierea Domnului Iisus Hristos, un anotimp al iubirii și al dăruiri, dăruim daruri celor aflați în nevoință, primim zâmbete și lacrimi de bucurie.Primăvara… Un anotimp al speranțelor și al iubirii ! Renasc noi emoții, gânduri, speranțe și vise, primăvara este o nouă șansă de a învăța să zburăm!

 

Tudor Vladimirescu şi ţinuturile vâlcene

 

 

                        

       Tudor Vladimirescu şi ţinuturile vâlcene

                                       

 

Plaiurile vâlcene au fost dintodeauna părtaşe  la întreaga istorie a patriei, toate marile momente din istoria milenară a poporului român sunt atestate şi pe aceste meleaguri, destinul lor a fost şi destinul întregii ţări.

Judeţului Vâlcea, sau « ţinutul lupilor » după denumirea slavă, situat în drumul legiunilor romane către capitala dacă, a fost semănat cu numeroase aşezări militare: Rusidava (Drăgăşani), Pons Aluti (Ioneşti), Sargidava (Racoviţa), Castra Traiana (Gura Văii). Veghet de munţii falnici în zona de nord,  înfrumuseţat  de pădurile de brad şi molid de pe Valea Oltului, străbătut de bătrânul Alutus, Vâlcea se învecinează cu judeţele Alba, Sibiu, Argeş, Olt, Dolj, Gorj şi Hunedoara.Istoria sa, evidenţiată de descoperirea mai multor vestigii din perioadă stăpânirii romane este una milenară . La Bugiuleşti, în zona de sud, s-a gasit Homo olteniensis, un craniu aparţinând unui strămoş al omului, vechi de 2 milioane de ani, iar la Ocniţa a fost identificată aşezarea dacică Buridava. După retragerea romană din Dacia, in 271, migratorii au invadat zona, care a inflorit cultural şi economic în Evul Mediu. Pe Valea Oltului, domnitorul Mircea cel Bătrân  a construit Mănăstirea Cozia, cel mai important complex de artă medievală valahă. În anul 1637, la Govora s-a tipărit prima culegere de legi din Ţara Românească. Domnitorul Matei Basarab a ctitorit Mănăstirea Arnota, iar Sfântul Constantin Brâncoveanu a lăsat în urma sa,  Mănăstirea Horezu, parte a patrimoniului UNESCO. La 29 iulie 1848, în parcul Zăvoi se intonează pentru prima dată cântecul „Deşteaptă-te, române!” compus de Anton Pann pe versurile poeziei „Un răsunet” de Andrei Mureşanu, care anul 1989 devine imnul naţional. Un loc aparte în istoria Olteniei de sub munte, zonă din care face parte şi judeţul Vâlcea, ocupă revoluţia română de la 1821 condusă de Tudor Vladiminrescu.Pentru a înţelege acţiunile lui Tudor este esenţial să cunoaştem contextul social, politic şi diplomatic din aceea perioadă. Pe de o parte, el avea sprijinul marilor boieri pământeni, dornici să scape de domnii fanarioţi şi să restabilească autonomia ţării, dar fără ca sistemul social să se transforme. Pe de altă parte, Tudor trebuia să formeze o armată formată din ţărani, liberi sau neliberi, excedaţi de o fiscalitate nemiloasă, agravată în timpul ultimilor doi domni, Caragea şi Şuţu:„Ajuns în Oltenia, în fruntea pandurilor, dar şi a altor pături ale lumii satelor, ca şi ale oraşenilor, care răspund la chemarea sa, [...] Tudor se vede silit să adapteze programul şi acţiunile sale pe linia satisfacerii intereselor nu numai ale marilor boieri, ci şi pe linia intereselor acestor categorii sociale care stăteau la baza mişcării” (N. Isar).Pentru că o parte din luptele purtate de panduri lui Tudor Vladimirescu s- au desfăşurat pe teritoriul judeţului Vâlcea, în zona municipiului Drăgăşani dar şi în localităţile învecinate se cuvine să descriem acele momente ţinând cont de documentele studiate şi publicate de istorici.Luptele s-au desfăşurat în perioada de 29 mai – 7 iunie 1821. Localitatea Drăgăşani a fost aleasă pentru înfruntarea dintre panduri şi turci datorită poziţiei strategice a acesteia. Conform documentelor cartografice, Lunca Oltului avea locuri de pădure deasă în est şi sud, care se prelungea cu pădurea de la Călina, Prundeni şi Zăvideni spre nord şi era o zonă prielnică  înaintării pandurilor. La Drăgăşani se intersectau mai multe drumuri, care făceau legătura între cele două maluri ale Oltului, cu vaduri ce se puteau trece cu uşurinţă şi cu ramificaţii în satele din împrejurimi, putându-se asigura deplasărea oştilor spre Slatina, pe ambele părţi ale Oltului, spre Craiova, Râmnicu-Vâlcea şi Târgu-Jiu, la care se adaugă prezenţa strategică a mânăstirilor: Stăneşti, Mamu, Dobruşa şi Şerbăneşti.

„Şi mergând la Drăgăşani – spune în relatarea sa polcovnicul Ion Solomon, care conducea pandurii din garnizoana Craiova – am găsit oraşul pustiu, fugiseră toţi negustorii; şi şezând să prânzim, ne-am pomenit că vin nişte negustoraşi la mine şi-mi spun că le-a venit poruncă de la Chihaia – bei să le gătească de prânz turcilor, că peste puţin vor fi aicea; şi m-au rugat neguţătoraşii ca să-mi fac pomană cu ei şi să mă retrag din orăşelul lor mai iute, până nu vin turcii, căci o să li se întâmple foc şi robie. Aşa că fiindu-mi milă de dânşii, i-am ascultat şi m-am retras în satul Zăvideni, cale de jumătate de poştă de Drăgăşani; şi cum am ieşit eu, pe loc au intrat turcii şi, după ce au mâncat, au plecat iute după noi şi ne-au ajuns acolo, la Zăvideni” (Solomon, 1933, 20).

Luptele pandurilor de la 1821desfăşurate pe teritoriile vâlcene, sunt amplu descrise pe  www.istorielocala.ro... << Ajunşi la Zăvideni, pandurii fac popas într-o grădină de pruni („în ţarină”, sub un deal, probabil în partea de nord-vest de biserica de la Bărbuceni, de unde se putea supraveghea valea Oltului până la Drăgăşani) şi încearcă să se odihnească. Pe marginea Oltului, se văd cete de turci care veneau în fuga mare. Lupta care a avut loc (la 26 mai 1821) s-a dat între circa 800 de panduri şi turci care erau peste 3000, aceştia aducând cu ei şi tunuri, în timp ce pandurii nu aveau niciun tun; pe lângă asta, rămăseseră şi fără cai, pe care îi împiedicaseră ca să pască şi care, la zgomotul împuşcăturilor, se împrăştiaseră. Pandurii s-au retras în nişte vii şi au împuşcat mulţi turci; apoi au urcat pe un deal, unde a avut loc o luptă corp la corp, timp în care pandurii s-au împrăştiat, mai ales că în timp ce turcii se înmulţeau „ai noştri” dăduseră fuga la coastă (Ibidem). Din tabăra pandurilor, pieriseră peste 200 de oameni (Documente V, 1959-1962, 570-571). Văzând că pandurii s-au risipit, turcii au luat-o înapoi spre Drăgăşani, iar pandurii s-au regrupat, au coborât în vale, la Orleşti, şi s-au îndreptat spre Râmnic.

Turcii, întorşi la Drăgăşani, concentrează trupele în cele trei case principale din târg: Mânăstirea Drăgăşani (în locul unde se află astăzi catedrala), casa şătrarului  şi metohul Episcopiei Râmnicului, pe care le-au întărit cu şanţuri de apărare. În această zi, la 21 mai 1821, turcii intraseră în Slatina, unde au dat lupte cu garnizoana de panduri, care avea un număr redus de luptători, dintre care, cei mai mulţi, au căzut în luptele cu forţele otomane, mult superioare. Auzind pârjolul făcut de turci, Hagi Prodan a pornit spre Slatina, dar în acelaşi timp, primind ştirea că la Drăgăşani sosiseră 3000 de turci, a mers la Vultureşti, unde a sosit şi oastea lui Macedonski, în noaptea de 27 spre 28 mai, poposind aici şi luând masa.

În acest timp, un român scăpat de la turci, din Drăgăşani, îi anunţă pe comandanţii pandurilor că turcii au luat fete şi fugari creştini din Craiova şi Caracal, precum şi negustori din Drăgăşani, pe care îi ţin închişi, ca să-i taie, bănuindu-i de „zavergii” (Aricescu, 1873, 284).

Din 2000 de panduri, câţi s-au oferit voluntari ca să-i atace pe turci, Hagi Prodan a ales 300 şi, dându-le merinde, arme şi muniţii, aceştia au trecut Oltul spre apus prin trei puncte diferite, în noaptea de 27 spre 28 mai, nu la aceeaşi oră. Operaţia pandurilor a reuşit fără să se tragă vreun foc de armă. Pandurii fuseseră informaţi despre punctele în care erau concentrate armatele turceşti şi s-au adunat în partea de apus şi miazănoapte a târgului, sus pe Dealul Olt. S-au împărţit, pentru rezistenţă, în mai multe „case mari”, împrejmuite cu garduri înalte din trunchiuri de stejar, sparte în două şi înfipte adânc în pământ, unde aveau să se retragă în caz de atac din partea turcilor.

La două ore după ce s-a luminat de ziuă, turcii, observând prezenţa pandurilor, s-au îndreptat spre Dealul Olt şi i-au atacat în poziţiile lor. „Duşmanii se repezeau cu mare îndrăzneală, până la meterezele noastre - scrie Chiriac Popescu – dar cu mare vătămare s-au înfrânt înapoi, de câte ori au dat năvală peste meterezurile trupului nostru” (Berindei - Mutaşcu, 1962, 176).

„Lupta a durat toată ziua de 28 mai şi s-a soldat cu pierderi din ambele părţi; turcii lăsând pe câmpul de luptă 86 de morţi şi un număr mai mare de răniţi, iar din rândul celor 300 de panduri au murit  pe câmpul de onoare 33 de luptători, iar 17 au fost răniţi” (Aricescu, 1873, 285).

În timpul desfăşurării confruntării, pandurii rămaşi în stânga Oltului au trecut, pe la Poganu, spre locul de luptă, protejaţi de zăvoiul de salcâmi şi plute din luncă. Turcii au observat destul de târziu această manevră şi imediat s-au retras în cele trei clădiri din sud-estul localităţii. Înfrânţi, mult reduşi ca număr, turcii au dat foc târgului, lăsând neatinse cele trei case în care se aflau. Incendiul era folosit de turci pentru a timora populaţia care-i sprijinea pe panduri.

„Au ars şi putea omul de trei sferturi de ceas să vază para de la flacăra cea mare care se urcase val în aer”- descria Chiriac Popescu incendiul Drăgăşanilor (Berindei - Mutaşcu, 1962, 176). Focul din Drăgăşani a durat toată noaptea. Încă din seara de 28 mai, pandurii, rămaşi în număr de 250, s-au unit cu corpul ce trecuse Oltul, făcându-şi tabăra tot în partea de nord-vest a târgului Drăgăşani, în casele de pe Dealul Olt. În aceeaşi seară, soseşte la Drăgăşani şi serdarul Diamandi, care avea sub comandă întreaga cavalerie, formată din circa 1000 de oameni. (Documente V, 1959-1962, 313). În dimineaţa de 29 mai, în zori, un grup de călăreţi turci care se cazaseră în incinta mânăstirii şi în casele mari pe care puseseră stăpânire, îi atacă pe pandurii lui Diamandi. În acestă confruntare, au căzut 56 de turci (Aricescu, 1873, 286). În răstimpul de răgaz care a urmat, Diamandi este informat de arestarea lui Tudor Vladimirescu de către Macedonski, care se şi declară comandant al pandurilor. În aceste împrejurări, Diamandi a înţeles că fără Tudor Vladimirescu şi sub comanda lui Macedonski, nu mai avea nici un sens să lupte şi se retrage cu cavaleria la mânăstirea Horezu (Documente V, 1959-1962, 313).

În a doua parte a luptei, pandurii, sub comanda lui Macedonski şi Hagi Prodan, au strâns cercul şi s-au apropiat de cele trei case în care se aflau turcii şi le-au asediat. Împuţinaţi numeric şi cu muniţie insuficientă, turcii au slăbit rezistenţa şi în noaptea de 29 spre 30 mai s-au retras spre Râmnicu-Vâlcea, la o „poziţiune depărtare de 6 ore de Drăgăşani” (Ibidem, 522). Turcii au luat retragerea pandurilor drept tactică de luptă “şi nu cutezau a ieşi două zile din mânăstire şi din casele în care erau închişi, după aceea rămânând puţini turci de pază la mânăstire, ceilalţi plecând la Craiova cu răniţii lor” (Aricescu, 1873, 285-286).

Cu câteva zile înainte de 7 iunie, greul armatelor turcilor sosise din nou la Drăgăşani, în speranţa de a înainta şi a cuceri Ocnele Mari. În ziua de 7 iunie 1821, are loc lupta dintre eterişti şi turci. Turcii, în număr de 2500 s-au oprit în spatele pădurii din partea de sud-est şi 200 delii „dintre ei, s-au apropiat de o cârciumă arsă, care se afla la o distanţă de o bătaie de puşcă de linia avangărzii eteriştilor” (Documente, Răscoala 1821, 264). Cercetătorul Dumitru Bălaşa aprecia că locul unde se găsea cârciuma, ar fi fost la intersecţia actuală a străzilor Decebal cu Tudor Vladimirescu. Ipsilanti, care se afla la Râmnic în fruntea eteriştilor prezenţi acolo, l-a trimis pe Caravia să afle care era situaţia turcilor la Drăgăşani. După ce acesta îl informează că nu sunt mulţi turci, se hotărăşte trimiterea a „o samă de arnăuţi şi mavrofori la Drăgăşani, să apuce pe turci la revărsatul zorilor….şi aşa dându-se porunca a se găti, după ce s-au întocmit cei orânduiţi a merge, au şi pornit cu toţii din Râmnic” (Ibidem, 260). Alte izvoare informează că la Drăgăşani a fost trimis batalionul sacru, în noaptea de 1 iunie, sub comanda lui Iordache şi a lui Caravia (Documente V, 1959-1962, 23). Batalionul sacru, aşezat în careu, cu circa 600 de oameni şi trei tunuri, ocupă poziţie de luptă, probabil pe actuala stradă Carol. Căpitanul Iordache îi ordonase lui Atanasie să treacă pe un loc mlăştinos, ca să-şi aşeze tabăra în partea dreaptă a dealului, pentru a-i împiedica pe turci să distrugă podul.

Turcii, de teamă să nu fie încercuiţi, au trimis 150 de călăreţi, care au fost respinşi şi siliţi să intre din nou în Drăgăşani. Retragerea s-a făcut, cu aproximaţie, pe strada Carol şi în acest fel au căzut în spatele batalionului sacru. Starea de beţie în care se aflau grecii, muniţia umedă de care nu s-au putut folosi, au făcut ca riposta acestora să fie slabă, iar călăreţii turci, aşa cum se vede în stampa cu lupta de la Drăgăşani, să nimicească armata eteristă (Ibidem, 316, 434).

Din cei 600 de soldaţi ai batalionului sacru, au scăpat 100. Cea mai mare parte a pandurilor, nu au participat la luptă alături de eterişti. La vestea morţii lui Tudor, ei se împrăştiaseră. O parte din panduri s-a retras la Suteşti, „unde au continuat lupta, respingându-i pe turci, iar altă parte s-au îndreptat spre nord până la podul Groşerii, la piscul ce-i zice Al Călinii, unde s-au dat ultimele lupte” (Documente V, 1959-1962, 98). Pe 9 iunie, pandurii care i-au respins pe turci la Capu Dealului, se retrag în pădurea Măciuca, unde îngroapă casa de bani a lui Tudor Vladimirescu, cu tezaurul mişcării.

 Ca omagiu adus evenimentelor petrecute la Drăgăşani, cu două veacuri în urmă, în parcul din mijlocul municipiului, s-a ridicat bustul lui Tudor Vladimirescu, iar în cimitirul oraşului - un monument în cinstea eroilor „batalionului sacru”, loc de perelinaj pentru grupurile de turişti greci care vizitează România, ca şi pentru alţi călători străini şi români>>. Despre Tudor Vladimirescu şi ţinuturile vâlcene, la 22 iulie,2017, în ziarul Lumina, părintele Laurenţiu Rădoi, scria...

<<Ataşamentul lui Tudor faţă de ţinuturile vâlcene se regăseşte, în primul rând, în demnităţile deţinute, ca vătaf de plai la Câineni, şi în drumurile pe care le-a făcut în judeţul Vâlcea. O scrisoare a consulului austriac din Bucureşti, Fleischlackel von Hakenau, consemnează că, la 20 octombrie 1819, slugerul Tudor era vătaf la Câineni, unde din proprie iniţiativă a reparat şoseaua, „încât se putea trage cu mult mai puţin pericol” prin defileu. Este cunoscut faptul că în 1821, având judecată la Divan, a fost chemat de vornicul Constantin Samurcaş şi de Episcopii Ilarion al Argeşului şi Galaction al Râmnicului, care l-au rugat să se ridice împreună cu pandurimea pe care o va putea strânge împotriva împilărilor. Plecând din Bucureşti spre oraşul Tg. Jiu, împreună cu 40 de persoane, viitorul domnitor a trecut Oltul la 19 ianuarie 1821, prin satul Budeşti, lângă Râmnicu Vâlcea, petrecându-şi seara la Ocnele Mari, unde a făcut „câteva cumpărături fără a-i aduce cuiva cea mai mică supărare”. A doua zi, oamenii pandurului au ridicat pe vechilul vătafului plaiului Hurezu, care, însoţit de un plăieş, aducea la zărăfia judeţului „două mii şi mai bine de galbeni”. La porunca lui, 20 de arnăuţi au ridicat de la conacul său pe Dinicu Oteteleşanu, ispravnicul judeţului, făcându-se simţite astfel primele efecte ale ideilor revoluţionare. De altfel, apelul făcut prin satele vâlcene a avut rezonanţă puternică în sufletele celor întâlniţi, nu mai puţin de 500 de oameni din Tomşani dorind să se facă panduri>>.

Un alt moment important din viaţa lui Tudor Vladimirescu avea să se petreacă tot pe plaiurile vâlcene.Marea sa iubire, a fost Florica, sora mai mică a vestitului haiduc Iancu Jianu, pe care a cunoscut- o în anul 1819.
„Amândoi luptaseră cu Turcia, amândoi nutreau aceleaşi speranţe într-o ţară liberă şi civilizată. Curând, cei doi au mai descoperi o legătură între ei. De câte ori era primit în casa Jienilor, Vladimirescu se înmuia, devenea mai blând şi privea pe furiş spre sora mai mică a vestitului haiduc, Florica. Dacă în alte familii Vladimirescu refuza să stea jos, ca să nu trebuiască să se scoale înaintea ciocoilor, şi privea aspru, cu ochi de tăciune, pe care puţină lume îi putea suporta, în casa Jienilor el era un adevărat mieluşel“, arată istoricul Anton Caragea, în volumul „Pagini de istorie ascunsă“.În anul 1820 a avut loc celebrarea logodnei dintre Tudor Vladimirescu şi Florica, la mănăstirea Surpatele. Tudor începuse pregătirile de nuntă şi renunţase să mai fie atât de prevăzător. Astfel, paza a fost slăbită. În aceste condiţii, serdarul Stoica, guvernatorul Olteniei, un duşman al pandurului, a decis să se răzbune într-un mod cumplit. „Guvernatorul Olteniei a decis să strice petrecerea celor două familii şi să dea o palmă «câinelui de Vladimirescu», cum îi spunea el. Fără să ştie ce-l aşteaptă, Tudor se pregătea de nuntă şi renunţase la obişnuitele sale gărzi înarmate. Astfel, în noaptea logodnei, Florica a fost răpită şi violată de monstruosul serdar. A fost găsită câteva zile mai târziu, murind în braţele logodnicului său din cauza şocului cumplit pe care l-a suferit“, arată istoricul Anton Caragea.
Florica a fost înmormântată de Tudor şi de fratele său la mănăstirea Surpatele din judeţul Vâlcea, acolo unde avusese loc logodna cu Tudor Vladimirescu. „Tudor i-a spus lui Jianu că el de acum nu mai are altă iubire decât ţara, că nu-i este dat să aibă altă soţie şi copii ca unui om normal şi că a îmbrăcat cămaşa morţii pentru ţară. Ultimul act făcut de cei doi eroi a fost prinderea serdarului Stoica şi uciderea lui. Şase luni mai târziu, Tudor Vladimirescu pornea Revoluţia de la 1821, care să-i măture din ţară pe toţi ciocoii şi asupritori (...) şi parcă în glasul acesta mânios auzim gândul de dor după Florica Jianu, soţia sa răpită“, a mai menţionat Anton Caragea.

Destinul lui tragic, romanțat desigur, a devenit (în 1962) sursă de inspirație pentru scenaristul Mihnea Gheorghiu și regizorul Lucian Bratu, care au realizat un lung metraj artistic cu Emanoil Petruț în rolul titular.

 

Zenovia Zamfir

 

 

 

Calea spre Lumină cu GEORGE CĂLIN

 

Calea spre Lumină cu

GEORGE CĂLIN

Albastrul cerului se amestecă cu roşu umbrei soarelui în asfinţit, o frunză de salcie pluteşte în derivă pe marginea lacului din sufletul meu, privesc însetată de linişte, de pace şi dornică să- mi odihnesc privirea pe luciul lui în care se ghiceşte unda unei adieri de vînt promise de primăvară. Bunul Dumnezeu mi- a dăruit bucuria şi onoarea de a cunoaşte oameni minunaţi, scriitori consacraţi, de a vizita locuri binecuvântate şi pline de spiritualitate. A te încumenta să scrii despre viaţa şi opera unui scriitor talentat şi valoros ajuns la o vârstă- simbol a deplinătăţii intelectuale şi spirituale este un act de mare curaj.Ioan 1:1-14 VDC ''La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o''...Cuvintele trebuie alese cu grijă pentru că ele exprimă complexitatea şi profunzimea personalităţii dăruite de Creator cu har şi calităţi aparte . Mântuitorul Iisus Hristos le- a spus ucenicilor : ,,După roadele lor îi veţi cunoaşte...'' (Matei 7, 16) . Roadele sunt faptele care îl însoţesc pe om în viaţă iar apoi în călătoria spre veşnicie. Cu multă vreme în urmă, într- o zi de toamnă târzie am avut şansa de a-l cunoaşte pe domnul George Călin, om de cultură titrat şi apreciat.Chipul său impunător, privirea blândă, zâmbetul larg, vocea catifelată sunt doar câteva din calităţile umane ale unui Om talentat şi înzestrat cu har, scriitor, poet, ambasador. George Călin, a văzut lumina zilei în localitatea Feteşti, zona de sud-est a ţării, fiind binecuvântat din fragedă pruncie cu frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu în Câmpia Bărăganului, acolo unde şi- a petrecut copilăria.Cu zestrea bună-cuviinţei şi a credinţei, cu inima plină de gânduri frumoase, cu vise şi speranţe luminoase a urmat cursurile Facultăţii de Ziaristică de la Academia de Studii Social-Politice din Bucureşti.George Călin a plecat spre capitală, la Bucureşti unde preocuparea pentru scris, jurnalistică, lucrări spirituale l- a înalţat şi înobilat deopotrivă. De la debutul în revista „Arcadia” în 1976 şi până în prezent activitatea literară pe ''Ogorul scrisului'' este foarte rodnică. Paralel desfăşoară o prodigioasă activitate pe tărâm cultural devenind preşedinte, membru fondator a numeroase Asociaţii şi Fundaţii cultuarale, iniţiind şi conducând cenacluri literare, concursuri de poezie, editează Antologii şi Caiete literare. Despre opera domniei sale cuvintele şi aprecierile criticilor de specialitate sunt multe şi frumoase.Cărţile autorului, cu învăţăturile şi tâlcurile lor, cu vremurile şi întâmplările descrie, pun în valoare şi lumină o parte a strădaniilor şi trăirilor pe care George Călin le- a adunat în timp. Călătorind în ţară şi străinătate, păstrând în inima sa tot ceea ce este adevărat şi folositor, George Călin a găsit întotdeauna nimbul de lumină din oameni şi locuri devenind unul dintre cei mai valoroşi scriitori contemporani. Un Om ca domnia sa iubitor de frumos şi înţelepciune, de credinţă şi lumină trebuie să ofere lumină şi celor ce iubesc lumina, Mântuitorul Iisus Hristos a spus ucenicilor : „Fiecare scoate din inima lui după cum are, lumină şi cuvinte bune, aşijderea dacă are întuneric în inima lui, scoate ce are...” (Luca 6, 45) .Delicateţea spirituală şi bunul-simţ sunt raze ale sufletului lui George Călin. Multe şi frumoase sunt referinţele oamenilor de cultură contemporani la adresa scrierilor domnului George Călin. ''El este un poet al esenţelor, fiecare dintre cărţile sale punând în discuţie, ontologic, ipostaze ale Omului în relaţia sa cu existenţialul. Fie pe duct lumesc, fie divin.Poetul ni se recomandă drept o conştiinţă, axiologic vorbind, andocând la ţărmul Cunoaşterii de sine şi a lumii prin intermediul unei iluminări euharistice'', prof. univ. George Coandă. ''George Călin rămâne, întâi de toate, un talentat şi înzestrat cu har scriitor, poet, cunoscut în Republica Moldova, dar şi în tot arealul românesc şi ca unul dintre tămăduitorii de suflete creştin, cu foarte multe cărţi editate în care mesajul este axat pe buna relaţie a omului cu Dumnezeu... '', Lidia Grosu, Republica Moldova. Se spune că ''în spatele unui Om de succes stă o femeie înţeleaptă''. Pe domnul George Călin l-am văzut pretutindeni însoţit de neobosita sa soţie, de frumoasa şi talentata fiică. Îmi aduc aminte cu bucurie şi emoţie de evenimentele culturale organizate de domnul George Călin precum: ''Lecţia de poezie'', ''Lacrimi pentru nemurire” în memoria Doinei şi lui Ion Aldea Teodorovici, ''Zilele Nichita Stănescu” la care au participat tineri talentaţi dar şi poeţi, prozatori consacraţi. Lumina acestor fapte îl aşează pe domnul George Călin în galeria celor hărăziţi de Dumnezeu, inspirând şi oferind celor din jur un model de nobleţe, dăruire şi iubire sfântă.

Zenovia Zemfir