În
săptămâna luminată, întâlnirea '' întru
iubire, credinţă şi lumină''
, ne oferă posibilitatea de a vă aduce în
dar ''cuvinte alese'' , '' gânduri frumoase'',poezi ale poeţilor români de pretutindeni, daruri culturale, daruri de
suflet pentru toţi cei aflaţi în suferinţă precum şi pentru cei ce trudesc la însănătoşirea oamenilor dragi de pe
întreaga Planetă Pământ.Astăzi ne vor fi alături:Elisaveta Novac- Piteşti,Lidia Grosu- Republica Moldova,
Roxana Man- manager Muzeul Etnografic'' Anton Badea'' Reghin, Ion Nălbitoru -Brezoi, Mirela Minuţă -
Arad, Daniela Vilău- bibliotecar, Filiala Traian a Bibliotecii Judeţene ''Antim Ivireanul'' Vâlcea, Cristian Dima
– şef Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică nr.2 Băbeni , Zenovia Zamfir -Biblioteca
Judeţeană ''Antim Ivireanul'' Vâlcea. În fiecare an, pe data de 23 aprilie, sunt marcate două evenime
nte care au în centru cartea şi cititorii: este vorba despre Ziua Internațională a cărții și a drepturilor de autor
şi Ziua Bibliotecarilor şi a Bibliotecilor PubliceZiua Internațională a cărții și a drepturilor de autor este
organizată de UNESCO în scopul promovării lecturii, publicării și a drepturilor de autor, prima manifestare
de acest fel desfăşurându-se în anul 1995.Profesia de bibliotecar are tradiţii grandioase. Mulţi bibliotecari
celebri şi-au adus contribuţia la dezvoltarea filosofiei, ştiinţei şi literaturii. Mulţi demnitari, oameni de ştiinţă,
teologi, scriitori, într-un fel sau altul, s-au implicat în activitatea bibliotecii şi au contribuit la dezvoltarea
biblioteconomiei ca ştiinţă. De remarcat, până în sec. XIX bibliotecari erau doar bărbați. Prima femeie
bibliotecară a fost Du Melville (1851-1931).''Fie ca Lumina Cărţii pe care o răspândim pretutindeni să
lumineze sufletele şi cugetele cititorilor,să-şi dovedească valoarea pentru generațiile de azi și de mâine
. Inimile noastre au fost şi sunt alături de iubitori de cultură în marea operă de edificare spirituală a neamului
românesc''.
dar ''cuvinte alese'' , '' gânduri frumoase'',poezi ale poeţilor români de pretutindeni, daruri culturale, daruri de
suflet pentru toţi cei aflaţi în suferinţă precum şi pentru cei ce trudesc la însănătoşirea oamenilor dragi de pe
întreaga Planetă Pământ.Astăzi ne vor fi alături:Elisaveta Novac- Piteşti,Lidia Grosu- Republica Moldova,
Roxana Man- manager Muzeul Etnografic'' Anton Badea'' Reghin, Ion Nălbitoru -Brezoi, Mirela Minuţă -
Arad, Daniela Vilău- bibliotecar, Filiala Traian a Bibliotecii Judeţene ''Antim Ivireanul'' Vâlcea, Cristian Dima
– şef Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică nr.2 Băbeni , Zenovia Zamfir -Biblioteca
Judeţeană ''Antim Ivireanul'' Vâlcea. În fiecare an, pe data de 23 aprilie, sunt marcate două evenime
nte care au în centru cartea şi cititorii: este vorba despre Ziua Internațională a cărții și a drepturilor de autor
şi Ziua Bibliotecarilor şi a Bibliotecilor PubliceZiua Internațională a cărții și a drepturilor de autor este
organizată de UNESCO în scopul promovării lecturii, publicării și a drepturilor de autor, prima manifestare
de acest fel desfăşurându-se în anul 1995.Profesia de bibliotecar are tradiţii grandioase. Mulţi bibliotecari
celebri şi-au adus contribuţia la dezvoltarea filosofiei, ştiinţei şi literaturii. Mulţi demnitari, oameni de ştiinţă,
teologi, scriitori, într-un fel sau altul, s-au implicat în activitatea bibliotecii şi au contribuit la dezvoltarea
biblioteconomiei ca ştiinţă. De remarcat, până în sec. XIX bibliotecari erau doar bărbați. Prima femeie
bibliotecară a fost Du Melville (1851-1931).''Fie ca Lumina Cărţii pe care o răspândim pretutindeni să
lumineze sufletele şi cugetele cititorilor,să-şi dovedească valoarea pentru generațiile de azi și de mâine
. Inimile noastre au fost şi sunt alături de iubitori de cultură în marea operă de edificare spirituală a neamului
românesc''.
Dragi
prieteni! Susțin demersul cultural „Întru iubire, credință și
lumină” inițiat de scriitoarea Zenovia Zamfir, de la Biblioteca
Județeană ”Antim Ivireanu” din Râmnicu Vâlcea, și mă alătur
semenilor nostril de pretutindeni, exprimându-mi sentimentele de
iubire prin gânduri senine ce ne unesc… Doamne,-ajută!
ÎMPRIMĂVĂRARE,
de Lidia GROSU
Încerc
să ies
din
închisoarea propriei minți
spre
primăvara gândului rătăcit
ce-mi
zâmbește loial
dincolo
de pragul acesteia,
îmi
zic, să ajung,
dar
peste el
alte
nepoliticoase
în
față îmi sar.
să-mi
sorb cafeaua aș vrea...
e
pustie terasa
pretind
împrimăvărarea
gândului meu,
și
strigătul tăcerii devine acut,
mă
obligă
să
supun transparenței
cele
ce ar urma...
„STAI
ACASĂ!”, aud...
STAU...
Ce
aș mai avea de făcut...
îmi
măsor pasul stâng și cel drept
trag
aer în piept...,
respir
libertatea
în
spațiul strâmtorat al minții
n-aș
fi obiect,
merit
acest elixir: respir
nu
mă mai tulbură întârzierea
la
trenul
ce
pleacă în nicăieri...
vântul
zbuciumului meu mai adie...
stau
pe-acest prag...
mi-l
ascult
total
diferită e melodia de ieri
prind
la puteri...
Dealul
vieții mi-l cercetez îndelung,
mă
autoconsolez:
nu
i-am pretins vârful vreodată,
dar...
urc..
mă
conectez la o împrimăvărare
a
gândului închistat...
„STAU
ACASĂ...
nu
mă certați...cu nimeni nu concurez...
pe
mine doar vreau să m-ajung...
©
Lidia Grosu
VOM INSPECTA O CUMPĂNĂ
A FLORII, de Lidia GROSU
Vom inspecta o cumpănă a
florii
Coborâtoare în a dorului
speranță
Și ne vom prinde-ntr-un
arcan cu zorii,
Absenței dăruindu-i o
vacanță.
Și ne vom raporta tenta
pudorii
În definirea
sacrificiului minim
De-a fi prezenți la orele
splendorii
Care ne-ar săruta sacrul
pe inimi
Vom aresta spectacolul
furtunii
Cu toată bucuria de
instanță,
Ce-ar domina doi poli
vitregi ai lumii,
Iar între ei n-am
recunoaște vreo distanță…
Vom inspecta o cumpănă a
florii
Și îi vom tălmăci
limbajul serii
În care, însetați de-a
noastră oră,
Vom
cuceri a dorului imperii…
Biblioteca – spaţiul de unire şi
comuniune
Zenovia Zamfir
Biblioteca
a fost şi este un izvor nesecat de cunoaştere,o poartă deschisă
către lume, visare,imaginaţie,aventură şi lectură.
Biblioteca
poate fi considerată un templu al cărții, al discursului în
compania celor mai de seamă spirite ale culturii universale, un
univers magic în care, marii visători şi gânditori ai umanității,
au transmis generațiilor următoare zestrea lor de gânduri și
sentimente.
În
Vâlcea începuturile bibliotecilor publice, aceste utile instituţii
- niciodată îndeajuns preţuite, asemenea aerului fără de care nu
ar fi posibilă viaţa - sunt legate de numele lui Petrache Poenaru,
personalitate reprezentativă a culturii romane , vâlcean născut în
fosta comună Beneşti (azi, oraşul Bălceşti) din judeţul Vâlcea,
cărturar de seamă al întregului neam românesc, omul care şi-a
adus o contribuţie marcantă la dezvoltarea învăţământului,
ştiinţei şi culturii naţionale din secolul al XIX-lea. A fost un
adevărat savant, cu pregătire multilaterală în politehnică şi
filosofie (a învăţat – sistematic
şi organizat - timp
de peste 27 ani, în diferite şcoli din ţară şi străinătate,
caz unic în cultura română!), întemeietor al unor instituţii
naţionale fundamentale de învăţământ şi cultură (Şcoala de
Agricultură a României, Seminarul Central din Bucureşti etc.).
„Patriot luminat, animat de idei progresiste, cărturarul vâlcean
a pledat pentru o educaţie şi cultură în spirit democratic”16.
Manualele şi cărţile tipărite la tipografia achiziţionată de
statul român din Franţa, la propunerea şi insistenţele lui, vor
ajunge şi în localităţile vâlcene. Una din publicaţiile
importante care au contribuit la cultivarea populaţiei, inclusiv a
celei din Vâlcea, a fost revista „Învăţătorul satului”,
editată de el în perioada cât a fost director al Logofeţiei, în
timpul domniei lui Gheorghe Bibescu – prieten de seamă al său17
.-Nu
numai şcolile publice înfiinţate în judeţ între anii 1831-1840,
ci şi alte aşezăminte culturale şi instituţii - bibliotecile
şcolare, de pildă (aspect căruia trebuie să-i acordăm o atenţie
sporită, întrucât, aşa cum vom vedea mai jos, bibliotecile
câtorva dintre principalele şcoli vâlcene vor sta la baza
alcătuirii instituţiei judeţene de profil) vor avea ca bază
Regulamentul şcoalelor alcătuit de Petrache Poenaru şi
activitatea sa ca director în cadrul Eforiei Şcoalelor (
Isorie Locala ).
Prima
bibliotecă publică de la Râmnicu-Vâlcea a fost înfiinţată (ca
şi în alte judeţe şi localităţi ale ţării), ca urmare a unei
circulare emise la 1 iulie 1840 de către Vornicia din Lăuntru, prin
care magistratele (viitoarele primării) de la oraşe, care erau
obligate să prevadă în bugetele lor, fonduri atât pentru
confecţionarea mobilierului adecvat, cât şi pentru procurarea
cărţilor necesare, biblioteca urmând să se amenajeze –
obligatoriu – în incinta şcolilor; ea servea astfel ca bibliotecă
şcolară, dar era şi publică, cititorii ei fiind şcolarii,
învăţătorii şi diverşi locuitori ai oraşului, doritori de
lectură şi cultură. În 1845, biblioteca Şcolii Normale din oraş
număra „95 de volume”, titlurile fiind, în general, aceleaşi
pentru toate bibliotecile şcolare: scriitorii români ai timpului
(Petru Maior, Ion Eliade Rădulescu, Cezar Bolliac, I. Genilie,
Dinicu Golescu etc.), ca şi operele lui V. Hugo, Byron, Molière,
Cervantes, traduceri din Montesqieu, J. J. Rousseau, Voltaire, Homer
ş. a.. Catalogul bibliotecii a fost întocmit de profesorul Costache
Codreanu”. În acelaşi an, se primea „dezlegare” de la
„Centru” „a să face dulapuri de bibliotecă în şcoalele
naţionale ale târgurilor Drăgăşani şi Horezul, cu preţ de lei
200” pentru fiecare dintre cele două biblioteci; la scurt timp,
cărţile s-au şi achiziţionat, dându-se în primire „domnului
Eliad”. (Andrei-Părnuţă,
1977, 449).
În urma aplicării concepţiei
haretiene privind ridicarea morală şi intelectuală a populaţiei
de la sate, pe lângă unele şcoli rurale au fost înfiinţate
biblioteci de lectură pentru săteni. În octombrie 1898, cu
sprijinul învăţătorilor, s-au înfiinţat în fiecare judeţ câte
10 biblioteci, în Vâlcea acestea apărând în localităţile
Bălceşti, Băbeni, Călimăneşti, Govora, Horezu, Măciuca,
Păuşeşti-Otăsău, Păuşeşti-Măglaşi, Vaideeni şi Zătreni.
În 1889, numărul acestor instituţii va ajunge la 20, iar în 1903
– la 29 24 .
Biblioteca
Episcopiei Râmnicului se îmbogăţise, de-a lungul timpului, cu o
serie de cărţi importante, din moment ce în 1885, Grigore
Tocilescu ridica de aici 134 cărţi şi 28 manuscrise, pentru a le
duce la Bucureşti. În biblioteca secularului aşezămnt religios
vâlcean, vor mai fi rămas, desigur, destule alte cărţi care să
servească preoţilor şi cărturarilor de aici, precum şi
ucenicilor care vor învăţa carte la şcolile care au funcţionat,
pînă tâziu, în mănăstiri (Olteanu,
1992, 50).
Pe
lângă impulsionarea învăţământului public într-un spirit
democratic, profesorul Constantin Codreanu şi fostul revoluţionar
paşoptist a hotărât, în epoca reformatoare a domnitorului
Alexandru Ioan Cuza, să întemeieze, în anul 1865, o asociaţie de
cuget iar la 13 noiembrie al acelaşi an să-şi exprime adeziunea
pentru înfiinţarea la Râmnic, printre primele din ţară, a
secţiunii judeţene a Societăţii pentru Învăţătura Poporului
apărută la Bucureşti cu puţin timp înainte (Dumitraşcu,
1972, 43).
La 1 martie 1891, în cancelaria seminarului la iniţiativa preotului
Meletie Răuţu, s-a luat hotărârea înfiinţării la
Râmnicu-Vâlcea, a uneia dintre primele secţiuni din Ţară a Ligii
pentru Unitatea Culturală a Tuturor Româmnilor, avându-l ca
preşedinte pe dr. I. Suciu, iar ca secretar general pe G. I.
Gibescu. Pe lângă scopul politic declarat, filiala râmniceană va
avea, ca şi asociaţia centrală, o activitate socio-culturală
intensă, desfăşurată prin intermediul conferinţelor pe diverse
teme, al organizării de şezători culturale şi al activităţii
bibliotecii proprii, la a cărei înfiinţare şi dezvoltare îşi va
aduce o contribuţie susţinută institutorul C. Daniilescu
secretarul de mai târziu şi bibliotecar al Ligii) (V.
Tamaş, 1971, 35-38; C. Tamaş, 1994, 173).
În
anul 1904, la iniţiativa lui Eliodor Constantinescu, eminentul
profesor de latină şi română de la gimnaziul (viitorul liceu)
Alexandru Lahovari din Râmnicu-Vâlcea, în cadrul şcolii a luat
fiinţă Societatea
de lectură a elevilor Vasile Alecsandri.
Pe lângă lărgirea orizontului cultural al elevilor şi apropierea
lor de literatură şi artă, societatea organiza, cu concursul
membrilor săi, conferinţe şi serbări publice (Apostol,
1898,
167).
Un
important rol în viaţa culturală a Râmnicului şi a judeţului,
va juca Societatea Preoţească Renaşterea înfiinţată în anul
1910, în cadrul Eparhiei Râmnicului şi Noul Severin, unul dintre
centrele puterii executive ale asociaţiei aflâdu-se la Biserica
Toţi Sfinţii, printre obiectivele principale cuprinse în statutul
acesteia, se număra acela referitor la Publicaţiuni de tot felul,
cu caracter cultural şi educativ şi presă bisericească.
(Costea,
Căpătaru, 2007, 189-190).
În fiecare an, pe data de 23 aprilie,
sunt marcate două evenimente care au în centru cartea şi
cititorii: este vorba despre Ziua Internațională a cărții și a
drepturilor de autor şi Ziua Bibliotecarilor şi a Bibliotecilor
Publice.
Ziua Internațională a
cărții și a drepturilor de autor este organizată de UNESCO în
scopul promovării lecturii, publicării și a drepturilor de autor,
prima manifestare de acest fel desfăşurându-se în anul
1995.Profesia de bibliotecar are tradiţii grandioase. Mulţi
bibliotecari celebri şi-au adus contribuţia la dezvoltarea
filosofiei, ştiinţei şi literaturii. Mulţi demnitari, oameni de
ştiinţă, teologi, scriitori, într-un fel sau altul, s-au implicat
în activitatea bibliotecii şi au contribuit la dezvoltarea
biblioteconomiei ca ştiinţă. De remarcat, până în sec. XIX
bibliotecari erau doar bărbați. Prima femeie bibliotecară a fost
Du Melville (1851-1931).Din cele mai vechi timpuri cei mai înţelepţi șefi de stat se considerau bibliotecarii, care personal controlau dezvoltarea bibliotecilor regale, cei mai reprezentanți fiind Assurbanibal (rege asirian), Iaroslav cel Înțelept (marele cneaz al Kievului). Mai nou au lucrat și bibliotecari Benjamin Franklin, Mao Zedung. Matematicienii care au lucrat în biblioteci s-au axat pe sistematizarea documentelor: Ptolomeu – adnotarea și catalogarea, Gottfried Leibniz – catalogul alfabetic, Lobacevschi – catalogarea, regulile de bibliotecă, Melvill Diuo – clasificarea zecimală. Stima față de această profesie este demonstrată pe o frescă din Vatican, în care bibliotecarul nimerește direct în ceruri. Catalogați ca sfinți sunt bibliotecarii Timofei, Chiril, Maxim Grecul. Teologi vestiți ca Lessing, Nicolai Steinhard au fost și ei bibliotecari. Richard de Bury (1287-1345), teolog, a scris cel mai vechi studiu în domeniul biblioteconomiei. Au lucrat bibliotecari laureații Premiului Nobel pentru Literatură Ivan Bunin, Anatole France, Amos Oz, A. Soljenițân.
Marele bibliotecar al universului I. L. Borges a lucrat 27 de ani în acest domeniu (după romanele sale s-au produs 30 de filme).
Mari personalități ale culturii române au fost bibliotecari, primul fiind B. P. Hasdeu. Această meserie a mai fost practicată de M. Eminescu, L. Blaga, C. Noica, Ș. Iosif, G. Călinescu, T .Vianu, G. Bacovia, I. Bianu., N. Manolescu, I. Bradu. Cel mai inspirat de profesie a fost Mihai Eminescu, care a alcătuit și jurământul bibliotecarului și a îndeplinit de patru ori atribuțiile de bibliotecar. „Sunt fericit că mi-am ales un loc potrivit cu firea mea singuratică și dornică de cercetare”, afirma dânsul.
Au contribuit la dezvoltarea biblioteconomiei ca știință G. Asachi, I. E. Rădulescu, M. Eliade, D. Simonescu. N. Iorga și Spiru Haret au depus multe eforturi pentru deschiderea noilor biblioteci .Colegii bibliotecari – Petre Petria, Felix Sima...
Întru iubire, credință și lumină-Cultura și dragostea de aproapele în vremuri de restriște.
Prieteni dragi,mă alătur și eu doamnei Zenovia Zamfir de la Biblioteca Județeană Antim Ivireanul din Vâlcea exprimându-mi iubirea și solidaritatea pentru semenii noștri de pretutideni.oferind în dar o poveste.
Numai împreună vom reuși!
Sărbătoarea din Săptămâna Luminată- Izvorul Tămăduirii sărbătoare dedicată Maicii Domnului amintește de o minune petrecută în apropierea Constantinopolului.Conform tradiției,Maica Domnului i-a descoperit împăratului Leon cel mare (457-474), înainte de urcarea sa pe tron,un izvor cu apă vindecătoare.
La noi în țară Mănăstirea Ghighiu este cunoscută nu doar prin icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului,adusă aici în anul 1958,ci și prin izvorul tămăduitor,cu apă rece și bogată,care a țâșnit chiar pe locul unde s-ar fi arătat Maica Domnului,poruncind logofătului Coresi să ridice mănăstirea.De la acest izvor și-a luat mănăstirea hramul Izvorul Tămăduirii.
Vilau Daniela
Întru iubire, credință și
lumină-Cultura şi dragostea de aproapele în vremuri de
restriște.
Prieteni dragi, mă alătur și eu doamnei Zenovia Zamfir de la Biblioteca Județeană Antim Ivireanul din Vâlcea exprimându-mi iubirea și solidaritatea pentru semenii noștri de pretutindeni, oferind în dar o poezie. Numai împreună vom reuşi!
Tu să ştii, nu eşti singur pe cărare!Prieteni dragi, mă alătur și eu doamnei Zenovia Zamfir de la Biblioteca Județeană Antim Ivireanul din Vâlcea exprimându-mi iubirea și solidaritatea pentru semenii noștri de pretutindeni, oferind în dar o poezie. Numai împreună vom reuşi!
Glossă
De suferinţi şi lacrimi biruită,
Când crucea ţi s-o înclina prea tare,
Sub tălpi de-o geme ţărna-ngălbenită,
Tu, să ştii, nu eşti singur pe cărare!
De-ţi simţi inima strană-ndoliată
Ce-şi bate-n piept prohodul osândită...
Iubirea-i arma ce n-a fost vreodată
De suferinţi şi lacrimi biruită!
Pe rănile ce-ţi sângerează-n spate
Vor creşte aripi tămăduitoare,
Sub grei talanţi, plăţi marilor păcate,
Când crucea ţi s-o înclina prea tare...
Că orice nod îşi află dezlegare,
Să nu te îndoieşti nicio clipită!
Credinţa-ţi va fi unica salvare,
Sub tălpi de-o geme ţărna-ngălbenită;
Iar de te-ai crede părăsit de lume,
Simţind povara vieţii mult prea mare...
De-ai semănat iubire, îţi pot spune,
Tu, să ştii, nu eşti singur pe cărare!
Tu, să ştii, nu eşti singur pe cărare,
Sub tălpi de-o geme ţărna-ngălbenită,
Când crucea ţi s-o înclina prea tare,
De suferinţi şi lacrimi biruită!
Mirela Minuța Alexa
Umbra
Cerul
umed la hotarele abisurilor
Moşnegi
sleiţi de suferinţă
Duioase
chipuri brăzdate de lacrimi
''Vin
dintru nenoroc'' şi jale mi-e soarele
Care
stă ascuns de multe zile
Şi
viaţa s-a ascuns în crăpături de vid.
Tu,
cu pletele vinete, bătrânul meu tată,
Orb
ca un păianjen, pentru ce te-au vândut?
Ce
preţ puseră pe capul tău?
Şi
luna ce gheare nepotolite răsucise
În
miriade de zări?
Somn
stins.
Somn
umbrit.
Somn
în voia valurilor lângă asfinţit.
Că
nu e muma umbra de pe treptele haosului.
Nu
e chipul ei de copac foşnitor.
De
grinzile cerului atârnă îngeri slăviţi
Care
coboară odată cu roua.
Nu
e acesta drumul de lângă merii-nfloriţi.
Teme-te
de Dumnezeu şi de stupiditatea prostimii
zice
Ezra Pound într-un discurs omagial.
Aceasta
e statuia ce supravieţuieşte pe malul
Celor
două râuri
Unde
muzica e un tropot de cai
Unde
murmurul e un cârâit de ciori
Unde
viaţa purcede din oul sticlos al unei şopârle.
Păstor
de stele se cheamă cel care a crescut patru copii
În
văzul soarelui
În
invazia lăcustelor
În
înecuri
În
incendii
Călare
pe un cal
Peste
munţi
Peste
nori
Şi
a fost judecat pentru cinste.
La
proces a venit doar ploaia
Cu
o poală de fragi
Şi
el s-a judecat singur
Luându-şi
drept deplin asupra vieţii sale
De-aici
înainte.
Unde
e victima?
Se
auzi o voce stinsă ca o lumânare.
Dar
procesul nu se mai ţinu.
În
curând începe secerişul
Şi
a doua coasă.
Roata
timpului nu unelteşte
Cei
patru copii respirau sacadat
El
făcu apel la forţele Binelui
I-ar
fi luat în braţe să fugă cu ei spre alte ţinuturi
Dar
unde?
Pe
care ţărm ar putea să-şi regăsească pământul?
Numai
aici!
Se
auzi din nou vocea
Altundeva
niciunde!
Umbra
se furişă prin curte ca un şuier de şarpe.
Luă
puşca din cui
Aerul
blând al dimineţii îi răvăşi aripile
Se
simţi puternic şi tânăr.
Şi
puternic şi tânăr
Pe
dealuri se auzea coborând cu strai argintiu dimineaţa.
Şi
nu e muma umbra de pe treptele haosului.
(Elisaveta Novac ”Grădina salamandrei” -
antologie poetică
Departe de ţară
(fragment din romanul cu același nume, de Ion Nălbitoru)
Angelica, după ce îşi vărsase nervii pe Florica, jucându-şi rolul de stăpână în faţa slugii, ca într-o piesă de teatru, se linişti, apoi, după câteva minute adormi. După ce femeia se convinse că bătrâna nu se prefăcea, se întinse în patul său de alături şi, cu privirea în tavan, încercă să-şi facă ordine în gânduri. Poate va reuşi să aţipească măcar o jumătate de oră?!
Florica era badantă (însoţitoare de bătrâni). Sosise în Italia prin intermediul unei „Agenţii” româneşti din peninsulă. La Napoli îi ţinuse calea „doamna de la Agenţie”, aşa cum se recomandase, și o conduse undeva la marginea orașului. Românca rămăsese uimită de străduţele înguste prin care se strecura maşina, apoi pătrunse printr-un gang într-o curte înconjurată de clădiri vechi. Peisajul jalnic era oarecum înviorat de cei câţiva palmieri şi portocali care ornau curtea.
Aici i-a fost prezentată Viorica, badanta pe care trebuia s-o înlocuiască, deoarece aceasta se întorcea definitiv în ţară, fiindcă sănătatea îi era cam şubredă, după mulţi ani de slugărnicie în casa acestei familii.
O săptămână, Viorica o învăţă câteva expresii uzuale în italiană, cum să pregătească mâncarea şi s-o servească la ore fixe şi cum s-o spele pe Angelica. Aceasta nu se putea deplasa singură şi trebuia scoasă la plimbare într-un cărucior. Ca mai toate italiencele, era grasă şi cu un fund mare. Trebuia să ai forţă, ca să te lupţi cu ea la baie. Cu tot handicapul fizic, italianca nu făcea economie de cuvinte şi-i turuia gura de te înnebunea. Totuşi, fusese educată ca o săptămână să-şi abţină ieşirile nervoase, ca să n-o sperie pe nou-venită.
După ce Viorica a plecat, s-a dezlănţuit furtuna pe capul româncei. Dar ce putea să mai facă singură printre străini? Acasă, soţul era în şomaj, iar cei trei copii mergeau la şcoală. Cineva trebuia ca să-i întreţină. Aşa că alesese să-şi sacrifice tinereţea câţiva ani, ca să iasă din impas. Negociase prin „doamna de la Agenţie” un salariu de 600 de euro pe lună, din care trei luni la rând trebuia să dea dreptul agenţiei 200 de euro, apoi până se împlinea anul câte 100 de euro pe lună. După un an, dacă „patronii” erau mulţumiţi de ea, puteau s-o mai ţină şi să renegocieze salariul, dar agenţia îşi lua mâna de pe ea.
Treptat, cu zâmbetul pe buze, trecu în lumea viselor. Era undeva, la ţară, pe un plai alături de copiii săi, adunând flori.
- Flory! Flory! - strigă puternic Angelica.
Florica tresări speriată, uitând pentru moment unde se află. Sări din pat şi privi în jur buimăcită.
- Flory, tu sei stronza? (Flory, tu eşti proastă?) - ţipă baba, ridicându-se nervoasă în fund.
- Si, signora! (Da, doamnă!) - rosti cu inocenţă Florica.
La reacţia româncei, italianca izbucni într-un râs isteric.
Florica nu ştia ce criză o apucase, aşa dintr-o dată, pe Angelica, de la isteria nervoasă la cea de amuzament. Naivă, începu să zâmbească şi se apropie de pat. Dar, ca la comandă, bătrâna se opri brusc din râs şi, privind-o aprig, rosti aspru:
- Eu voglio andare al bagno! (Vreau să merg la baie!)
Floricăi îi îngheţă zâmbetul pe faţă. Nu se dezmeticise din puţinele minute de somn şi, privind-o nedumerită, şopti:
- Scuza signora, io non ho capito... (Scuzaţi doamnă, eu n-am înţeles)
- Cosa non hai capito? Zingara roumena! (Ce n-ai înţeles? Ţigancă româncă!)
- Signora, io non sono zingara... (Doamnă, eu nu sunt ţigancă...)
În cele din urmă, înţelese că voia la baie, să-şi facă nevoile.
Florica încă nu stăpânea toate expresiile uzuale, mai ales când era abordată în dialectul napolitan.
Cele mai frumoase momente erau când „stăpâna” mergea la plimbare. O urca în căruciorul pe care îl împingea pe străduţă, până la parcul din apropiere. Acolo, italianca îşi făcea de lucru cu suratele sale, iar ea mai schimba câte o vorbă cu câte o româncă, pe care o întâlnea tot la „passaggiare” (plimbare).
Avea prin negociere, patru ore libere în fiecare duminică după amiază, iar în fiecare zi de mercato (un târg unde se găsesc fructe, legume, alimente, îmbrăcăminte, un fel de bâlci de la noi) mergea cu „baba” să facă aprovizionarea cu legume şi fructe. Şi, acolo, avea ocazia să mai întâlnească câte o concetăţeană.
Deşi trecuseră doar două luni, slăbise câteva kilograme. Nu era obişnuită cu mâncarea lor, spaghetti, la fiecare masă. Apoi i se da cu raţia, iar noaptea era pentru ea un adevărat calvar. Angelica dormea mai mult ziua, iar noaptea o sâcâia pe Florica, mai mult în bătaie de joc, tocmai când aceasta aţipea. Aflase, de la celelalte badante românce, că nici ele nu aveau o viaţă mai bună.
Din când în când, Angelica era vizitată de Domenico, fiul „stăpânei”, un bărbat rotofei şi cam negricios şi mai rar de nora Rossa, o femeie nu prea atrăgătoare cu fundul mare şi rea ca o zgripţuroaică. Bărbatul părea mai cumsecade, o întreba dacă îi lipseşte ceva, îi zâmbea şi o alinta cu palma pe spate.
În ultima vreme Angelica parcă înnebunise. Ziua dormea, în schimb noaptea urla din diverse motive. De câte ori românca adormea, o auzea pe bătrână strigând, să-i schimbe programul la televizor, că nu-i place emisiunea la care se uita, sau îi cerea un pahar cu apă.
Într-una din zile, spre surprinderea Floricăi, apăru Domenico şi-i spuse să se îmbrace frumos, că vor merge împreună la mercato, în orăşelul vecin. Și-i făcu un semn discret mamei.
Urcă în maşină, bucuroasă că scăpase de ifosele Angelicăi la cumpărături şi de împingerea căruciorului. Autoturismul se strecură pe străzile înguste şi ieşi afară din oraş, pe un drum de ţară, printre culturile de tabac. Deodată, maşina pătrunse pe un alt drum colateral, de pământ și, după câteva sute de metri, opri în mijlocul câmpului. Domenico îi puse brațul pe după gât. Îi spuse că o place, că este un om pasional și i-ar plăcea să facă sex cu ea. Florica se sperie, sări din maşină şi o luă la fugă la întâmplare. Bărbatul coborî, alergă după ea şi o prinse.
- Lasciami! Lasciami in stare! (Lasă-mă! Lasă-mă în pace!) - ţipă ea.
Dar Domenico o puse la pământ, îşi afundă chipul între sânii săi, iar cu mâna îi dezveli coapsele.
- Aiuto! Aiuto! (Ajutor!) - ţipa Florica şi se zbătea neputincioasă, fiindcă italianul era vânjos.
În disperarea sa, femeia îl trase de păr şi-l apucă cu dinţii de ureche. Bărbatul tresări de durere şi o slăbi din strânsoare. Femeia, ţărancă zdravănă, se eliberă şi sări în picioare.
- Sei un animale, mi volevi violentare! (Eşti un animal, voiai să mă violezi!) - şi-i dădu o palmă.
Italianul rămase câteva clipe buimac. Nu ştia cum să reacţioneze la furia româncei. În cele din urmă, îi făcu semn Floricăi să urce în maşină, că totul va fi în regulă. Dar aceasta nu se lăsă uşor convinsă. Bărbatul urcă şi aşteptă ca românca să se calmeze.
Din acel moment, Florica realiză că, dacă nu luptă pentru drepturile sale, riscă să devină batjocura nu numai a „babei” de care are grijă mai ceva ca de propria mamă, ci şi a fiului său.
De ciudă, Domenico puse, peste câteva zile, o cameră video în casa mamei sale, prin care să urmărească orice mişcare a Floricăi, cât şi când doarme, când, cum şi ce îi dă să mănânce Angelicăi, ce şi cât de mult mănâncă ea. Astfel, aroganţa ei faţă de stăpân era scump plătită. Din zi în zi, slăbea şi nu ştia ce să mai facă. S-ar fi întors în ţară, dar acolo era prăpăd. Cu ce-şi va întreţine familia?
Tristă, privea din când în când la camera video care o supraveghea.
- Tu sei una zingara roumena ladra! (Tu eşti ţigancă româncă hoaţă!) - îi striga bătrâna, cu răutate.
Atunci, parcă şi mai tare i se înfigea un cuţit în inimă. Dar îndura. Nu putea să întindă prea mult coarda, fiindcă risca să fie aruncată în stradă.
În ziua când trebuia să-şi primească plata, Domenico îi înmână banii şi schimbară câteva cuvinte. Florica îi arătă camera video şi-l întrebă calmă cât mai are de gând s-o mai ţină acolo? Nu s-a convins că nu fură?
Bărbatul medită câteva clipe, apoi îi răspunse că va vorbi cu mama sa şi soţia s-o scoată de acolo, că are încredere în ea. Mai mult, îi zise că maică-sa a propus acest lucru, iar el a fost nevoit să se conformeze. Florica nu dădu crezare celor zise. Ştia că ideea îi aparţinuse, ca s-o sperie, iar acum făcea pe blândul, ca să şi-o apropie. „Te înşeli amarnic, macaronarule, nu-ţi acord nici o şansă. Poate într-o bună zi vrei să te întorci la nevastă-ta cu capul spart!” îşi zise în gând. Totuşi era mai bine să nu se pună rău cu el, fiindcă voia să trimită nişte bani acasă, în România, şi nu ştia cum să procedeze. Domenico o ajută a doua zi să-i expedieze de la o agenţie din apropiere. Era fericită că soţul şi copiii vor avea din ce trăi, până luna următoare. Amabil, italianul îi încărcă telefonul cu zece euro ca să-şi sune soţul şi copiii în ţară.
Ştia că fiul babei o plăcea şi încerca să profite cât mai mult de el, dându-i, în schimb, doar speranţe. Totuşi, era conştientă că nu te poţi juca prea mult cu focul, aşa că hotărî ca treptat să nu-i mai acorde atenţie.
Peste câteva zile, se trezi, într-o dimineaţă, cu doamna de la agenţie, ca să-şi încaseze banii.
- Ar trebui să nu-ţi dau nici un euro! - se revoltă Florica.
- Poftim? - se încruntă doamna
- Italienii se poartă urât cu mine! Astea nu-s condiţii de trai! Domenico a vrut să mă violeze, iar baba e o nebună!
- Proastă mai eşti! Profită şi tu cât poţi de el!
- Asta s-o faci tu! Eu sunt femeie cinstită!
- Eşti o proastă! Eu mi-am lăsat „omul” din România, pentru un macaronar cu care o duc bine, atâta timp cât îl „jupoi” de bani, zise, făcând un gest de lehamite. Haide, scoate 200 de euroi!
- Pentru ce? Pentru că sunt tratată ca un animal? Nici acte nu mi-au făcut ca să am şi eu o vechime, iar salariul îl împart cu tine.
- Aşa am negociat!
- N-am semnat nici un contract cu tine! - se înfurie Florica. Eşti o escroacă!
- Dacă nu plăteşti, vei avea necazuri! Voi trimite camorezii să te omoare!
Florica tresări înspăimântată:
- Faci parte din mafie?
Tocmai atunci pătrunse Rossa, nora Angelicăi. Aceasta rămase stupefiată de scenă.
- Am să chem carabinierii! și Florica smulse telefonul de pe măsuţă.
- Che succede? Che succede? (Ce se întâmplă?) - întrebă disperată signora Rossa, când auzi numele de „carabinieri.”
Florica ieşi val vârtej în curte şi se îndreptă spre gangul de ieşire. Doamna de la agenţie trecu, aproape în fugă, pe lângă ea şi se pierdu printre trecătorii de pe trotuar. Rossa veni îngrozită după badantă şi o rugă să intre în casă. Acolo, Florica îi explică cele întâmplate, iar Rossa o asigură că lucrurile se vor schimba, fiindcă a reuşit să le capete încrederea, ba îi va mai pune şi ceva la salariu...
La orizont, se întrezărea un nou răsărit de soare în viaţa sa. Era hotărâtă să-şi înfrunte destinul, aici, departe de ţară, şi să lupte pentru existenţa familiei sale...
Angelica, după ce îşi vărsase nervii pe Florica, jucându-şi rolul de stăpână în faţa slugii, ca într-o piesă de teatru, se linişti, apoi, după câteva minute adormi. După ce femeia se convinse că bătrâna nu se prefăcea, se întinse în patul său de alături şi, cu privirea în tavan, încercă să-şi facă ordine în gânduri. Poate va reuşi să aţipească măcar o jumătate de oră?!
Florica era badantă (însoţitoare de bătrâni). Sosise în Italia prin intermediul unei „Agenţii” româneşti din peninsulă. La Napoli îi ţinuse calea „doamna de la Agenţie”, aşa cum se recomandase, și o conduse undeva la marginea orașului. Românca rămăsese uimită de străduţele înguste prin care se strecura maşina, apoi pătrunse printr-un gang într-o curte înconjurată de clădiri vechi. Peisajul jalnic era oarecum înviorat de cei câţiva palmieri şi portocali care ornau curtea.
Aici i-a fost prezentată Viorica, badanta pe care trebuia s-o înlocuiască, deoarece aceasta se întorcea definitiv în ţară, fiindcă sănătatea îi era cam şubredă, după mulţi ani de slugărnicie în casa acestei familii.
O săptămână, Viorica o învăţă câteva expresii uzuale în italiană, cum să pregătească mâncarea şi s-o servească la ore fixe şi cum s-o spele pe Angelica. Aceasta nu se putea deplasa singură şi trebuia scoasă la plimbare într-un cărucior. Ca mai toate italiencele, era grasă şi cu un fund mare. Trebuia să ai forţă, ca să te lupţi cu ea la baie. Cu tot handicapul fizic, italianca nu făcea economie de cuvinte şi-i turuia gura de te înnebunea. Totuşi, fusese educată ca o săptămână să-şi abţină ieşirile nervoase, ca să n-o sperie pe nou-venită.
După ce Viorica a plecat, s-a dezlănţuit furtuna pe capul româncei. Dar ce putea să mai facă singură printre străini? Acasă, soţul era în şomaj, iar cei trei copii mergeau la şcoală. Cineva trebuia ca să-i întreţină. Aşa că alesese să-şi sacrifice tinereţea câţiva ani, ca să iasă din impas. Negociase prin „doamna de la Agenţie” un salariu de 600 de euro pe lună, din care trei luni la rând trebuia să dea dreptul agenţiei 200 de euro, apoi până se împlinea anul câte 100 de euro pe lună. După un an, dacă „patronii” erau mulţumiţi de ea, puteau s-o mai ţină şi să renegocieze salariul, dar agenţia îşi lua mâna de pe ea.
Treptat, cu zâmbetul pe buze, trecu în lumea viselor. Era undeva, la ţară, pe un plai alături de copiii săi, adunând flori.
- Flory! Flory! - strigă puternic Angelica.
Florica tresări speriată, uitând pentru moment unde se află. Sări din pat şi privi în jur buimăcită.
- Flory, tu sei stronza? (Flory, tu eşti proastă?) - ţipă baba, ridicându-se nervoasă în fund.
- Si, signora! (Da, doamnă!) - rosti cu inocenţă Florica.
La reacţia româncei, italianca izbucni într-un râs isteric.
Florica nu ştia ce criză o apucase, aşa dintr-o dată, pe Angelica, de la isteria nervoasă la cea de amuzament. Naivă, începu să zâmbească şi se apropie de pat. Dar, ca la comandă, bătrâna se opri brusc din râs şi, privind-o aprig, rosti aspru:
- Eu voglio andare al bagno! (Vreau să merg la baie!)
Floricăi îi îngheţă zâmbetul pe faţă. Nu se dezmeticise din puţinele minute de somn şi, privind-o nedumerită, şopti:
- Scuza signora, io non ho capito... (Scuzaţi doamnă, eu n-am înţeles)
- Cosa non hai capito? Zingara roumena! (Ce n-ai înţeles? Ţigancă româncă!)
- Signora, io non sono zingara... (Doamnă, eu nu sunt ţigancă...)
În cele din urmă, înţelese că voia la baie, să-şi facă nevoile.
Florica încă nu stăpânea toate expresiile uzuale, mai ales când era abordată în dialectul napolitan.
Cele mai frumoase momente erau când „stăpâna” mergea la plimbare. O urca în căruciorul pe care îl împingea pe străduţă, până la parcul din apropiere. Acolo, italianca îşi făcea de lucru cu suratele sale, iar ea mai schimba câte o vorbă cu câte o româncă, pe care o întâlnea tot la „passaggiare” (plimbare).
Avea prin negociere, patru ore libere în fiecare duminică după amiază, iar în fiecare zi de mercato (un târg unde se găsesc fructe, legume, alimente, îmbrăcăminte, un fel de bâlci de la noi) mergea cu „baba” să facă aprovizionarea cu legume şi fructe. Şi, acolo, avea ocazia să mai întâlnească câte o concetăţeană.
Deşi trecuseră doar două luni, slăbise câteva kilograme. Nu era obişnuită cu mâncarea lor, spaghetti, la fiecare masă. Apoi i se da cu raţia, iar noaptea era pentru ea un adevărat calvar. Angelica dormea mai mult ziua, iar noaptea o sâcâia pe Florica, mai mult în bătaie de joc, tocmai când aceasta aţipea. Aflase, de la celelalte badante românce, că nici ele nu aveau o viaţă mai bună.
Din când în când, Angelica era vizitată de Domenico, fiul „stăpânei”, un bărbat rotofei şi cam negricios şi mai rar de nora Rossa, o femeie nu prea atrăgătoare cu fundul mare şi rea ca o zgripţuroaică. Bărbatul părea mai cumsecade, o întreba dacă îi lipseşte ceva, îi zâmbea şi o alinta cu palma pe spate.
În ultima vreme Angelica parcă înnebunise. Ziua dormea, în schimb noaptea urla din diverse motive. De câte ori românca adormea, o auzea pe bătrână strigând, să-i schimbe programul la televizor, că nu-i place emisiunea la care se uita, sau îi cerea un pahar cu apă.
Într-una din zile, spre surprinderea Floricăi, apăru Domenico şi-i spuse să se îmbrace frumos, că vor merge împreună la mercato, în orăşelul vecin. Și-i făcu un semn discret mamei.
Urcă în maşină, bucuroasă că scăpase de ifosele Angelicăi la cumpărături şi de împingerea căruciorului. Autoturismul se strecură pe străzile înguste şi ieşi afară din oraş, pe un drum de ţară, printre culturile de tabac. Deodată, maşina pătrunse pe un alt drum colateral, de pământ și, după câteva sute de metri, opri în mijlocul câmpului. Domenico îi puse brațul pe după gât. Îi spuse că o place, că este un om pasional și i-ar plăcea să facă sex cu ea. Florica se sperie, sări din maşină şi o luă la fugă la întâmplare. Bărbatul coborî, alergă după ea şi o prinse.
- Lasciami! Lasciami in stare! (Lasă-mă! Lasă-mă în pace!) - ţipă ea.
Dar Domenico o puse la pământ, îşi afundă chipul între sânii săi, iar cu mâna îi dezveli coapsele.
- Aiuto! Aiuto! (Ajutor!) - ţipa Florica şi se zbătea neputincioasă, fiindcă italianul era vânjos.
În disperarea sa, femeia îl trase de păr şi-l apucă cu dinţii de ureche. Bărbatul tresări de durere şi o slăbi din strânsoare. Femeia, ţărancă zdravănă, se eliberă şi sări în picioare.
- Sei un animale, mi volevi violentare! (Eşti un animal, voiai să mă violezi!) - şi-i dădu o palmă.
Italianul rămase câteva clipe buimac. Nu ştia cum să reacţioneze la furia româncei. În cele din urmă, îi făcu semn Floricăi să urce în maşină, că totul va fi în regulă. Dar aceasta nu se lăsă uşor convinsă. Bărbatul urcă şi aşteptă ca românca să se calmeze.
Din acel moment, Florica realiză că, dacă nu luptă pentru drepturile sale, riscă să devină batjocura nu numai a „babei” de care are grijă mai ceva ca de propria mamă, ci şi a fiului său.
De ciudă, Domenico puse, peste câteva zile, o cameră video în casa mamei sale, prin care să urmărească orice mişcare a Floricăi, cât şi când doarme, când, cum şi ce îi dă să mănânce Angelicăi, ce şi cât de mult mănâncă ea. Astfel, aroganţa ei faţă de stăpân era scump plătită. Din zi în zi, slăbea şi nu ştia ce să mai facă. S-ar fi întors în ţară, dar acolo era prăpăd. Cu ce-şi va întreţine familia?
Tristă, privea din când în când la camera video care o supraveghea.
- Tu sei una zingara roumena ladra! (Tu eşti ţigancă româncă hoaţă!) - îi striga bătrâna, cu răutate.
Atunci, parcă şi mai tare i se înfigea un cuţit în inimă. Dar îndura. Nu putea să întindă prea mult coarda, fiindcă risca să fie aruncată în stradă.
În ziua când trebuia să-şi primească plata, Domenico îi înmână banii şi schimbară câteva cuvinte. Florica îi arătă camera video şi-l întrebă calmă cât mai are de gând s-o mai ţină acolo? Nu s-a convins că nu fură?
Bărbatul medită câteva clipe, apoi îi răspunse că va vorbi cu mama sa şi soţia s-o scoată de acolo, că are încredere în ea. Mai mult, îi zise că maică-sa a propus acest lucru, iar el a fost nevoit să se conformeze. Florica nu dădu crezare celor zise. Ştia că ideea îi aparţinuse, ca s-o sperie, iar acum făcea pe blândul, ca să şi-o apropie. „Te înşeli amarnic, macaronarule, nu-ţi acord nici o şansă. Poate într-o bună zi vrei să te întorci la nevastă-ta cu capul spart!” îşi zise în gând. Totuşi era mai bine să nu se pună rău cu el, fiindcă voia să trimită nişte bani acasă, în România, şi nu ştia cum să procedeze. Domenico o ajută a doua zi să-i expedieze de la o agenţie din apropiere. Era fericită că soţul şi copiii vor avea din ce trăi, până luna următoare. Amabil, italianul îi încărcă telefonul cu zece euro ca să-şi sune soţul şi copiii în ţară.
Ştia că fiul babei o plăcea şi încerca să profite cât mai mult de el, dându-i, în schimb, doar speranţe. Totuşi, era conştientă că nu te poţi juca prea mult cu focul, aşa că hotărî ca treptat să nu-i mai acorde atenţie.
Peste câteva zile, se trezi, într-o dimineaţă, cu doamna de la agenţie, ca să-şi încaseze banii.
- Ar trebui să nu-ţi dau nici un euro! - se revoltă Florica.
- Poftim? - se încruntă doamna
- Italienii se poartă urât cu mine! Astea nu-s condiţii de trai! Domenico a vrut să mă violeze, iar baba e o nebună!
- Proastă mai eşti! Profită şi tu cât poţi de el!
- Asta s-o faci tu! Eu sunt femeie cinstită!
- Eşti o proastă! Eu mi-am lăsat „omul” din România, pentru un macaronar cu care o duc bine, atâta timp cât îl „jupoi” de bani, zise, făcând un gest de lehamite. Haide, scoate 200 de euroi!
- Pentru ce? Pentru că sunt tratată ca un animal? Nici acte nu mi-au făcut ca să am şi eu o vechime, iar salariul îl împart cu tine.
- Aşa am negociat!
- N-am semnat nici un contract cu tine! - se înfurie Florica. Eşti o escroacă!
- Dacă nu plăteşti, vei avea necazuri! Voi trimite camorezii să te omoare!
Florica tresări înspăimântată:
- Faci parte din mafie?
Tocmai atunci pătrunse Rossa, nora Angelicăi. Aceasta rămase stupefiată de scenă.
- Am să chem carabinierii! și Florica smulse telefonul de pe măsuţă.
- Che succede? Che succede? (Ce se întâmplă?) - întrebă disperată signora Rossa, când auzi numele de „carabinieri.”
Florica ieşi val vârtej în curte şi se îndreptă spre gangul de ieşire. Doamna de la agenţie trecu, aproape în fugă, pe lângă ea şi se pierdu printre trecătorii de pe trotuar. Rossa veni îngrozită după badantă şi o rugă să intre în casă. Acolo, Florica îi explică cele întâmplate, iar Rossa o asigură că lucrurile se vor schimba, fiindcă a reuşit să le capete încrederea, ba îi va mai pune şi ceva la salariu...
La orizont, se întrezărea un nou răsărit de soare în viaţa sa. Era hotărâtă să-şi înfrunte destinul, aici, departe de ţară, şi să lupte pentru existenţa familiei sale...
Ion Nălbitoru
Cu iubire, credință şi compasiune
pentru aproapele nostru în vremuri neobișnuite ❤️
Prieteni dragi,mă alătur și eu doamnei Zenovia Zamfir, o draga colaboratoare, de la Biblioteca Județeană ”Antim Ivireanul” din Vâlcea, alături de care îmi exprim prețuirea și solidaritatea pentru semenii noștri de pretutindeni, oferind în dar o poveste. Numai împreună vom reuşi!
Prieteni dragi,mă alătur și eu doamnei Zenovia Zamfir, o draga colaboratoare, de la Biblioteca Județeană ”Antim Ivireanul” din Vâlcea, alături de care îmi exprim prețuirea și solidaritatea pentru semenii noștri de pretutindeni, oferind în dar o poveste. Numai împreună vom reuşi!
Sfântul Gheorghe (Sângeorzul)
Sfântul Gheorghe, în credința populară, este înverzitorul naturii, cel ce deține cheile vremii, deschide primăvara și anul pastoral, care începe la 23 aprilie și ține până la Sfântul Dumitru (Sânmedru, 26 octombrie).
De numele celor doi sfinți se leagă o serie de credințe și practici cu valențe magice, ce evidențiază rolul anotimpului (al vegetalului), ca generalizare a unui proces vital, înfrunzirea/desfrunzirea copacilor fiind un reper ce modelează comportamentul uman.
De Sângeorz se desfășoară o veche tradiție, pe care o mai întâlnim încă la sate, măsuratul oilor, legată de una din ocupațiile tradiționale principale, păstoritul. Obiceiul este o sărbătoare a ciobanilor, care urmează câteva etape, tocmitul sau înțelegerea privind constituirea stânelor, a celor implicați, măsuratul și ospățul.
În ziua măsuratului, ciobanii și proprietarii de oi se întâlnesc pentru a măsura cantitatea de lapte obținută, odată cu prima mulsoare și în funcție de care se stabilește cantitatea de brânză cuvenită fiecăruia de-a lungul anului. Procedura începe cu sfințirea oilor și a ciobanilor de către preot, trecerea prin strungă a oilor, realizarea primei mulsori și măsurarea laptelui. Activitatea este continuată, apoi, cu o petrecere, ospăț și joc.
Ca la orice sărbătoare, care anunță un început, și de Sângeorz pregătirile încep din ajun. În ajunul Sângeorzului oamenii pun ramuri de salcie, leuștean sau rug verde la poartă, uși, ferestre, ca semn de primăvară dar și pentru apărare. Legătura între vegetal și valorile calendarului se manifestă și în dihotomia timp favorabil-nefavorabil unor acțiuni.În această zi, când umblă spiritele rele, iar strigoii reprezintă o amenințare pentru viața și fertilitatea animalelor, protejarea lor trebuie asigurată. În satele de pe Valea Mureșului Superior femeile pregătesc, în seara de ajun, un amestec din usturoi, rostopască, leuștean și gunoi de grajd cu care ung ușa grajdului, dar și ferestrele și ușa casei.
În același context de apărare se aprinde focul viu și se afumă atât animalele cât și ocoalele și grajdurile.
Există mai multe povești și întâmplări legate de ajunul Sângeorzului și de strigoi, una din acestea am ascultat-o si noi, de la tanti Emilia Sorlea din satul Pietriș, județul Mureș, care ne-a spus că: „odată un om s-a dus la moară, iar când s-a întors a întâlnit pe drum mai multe strigoaice, care jucau pe lângă vaci. Omul le-a urat ”spor la joc”, iar acestea i-au răspuns: ”spor la ce-ai în car, dar să nu spui nimănui”. Și așa a fost, ajuns acasă, omul a avut spor și belșug la făină, că aceasta se afla în carul lui, atunci. Cât timp nu a destăinuit nimănui taina lui, avea făină și pâine pe îndestulate. Văzând femeia sa că făina nu se mai termină, oricâtă ar consuma, i s-a părut că nu e lucru curat și a insistat să afle și ea ..., omul nu a vrut sa-i spună, după cum era înțelegerea, dar n-a avut prea mult de ales, și în cele din urmă a cedat și i-a spus neveste-si întâmplarea. De atunci, făina a început să se împuțineze”.
Sfântul Gheorghe, în credința populară, este înverzitorul naturii, cel ce deține cheile vremii, deschide primăvara și anul pastoral, care începe la 23 aprilie și ține până la Sfântul Dumitru (Sânmedru, 26 octombrie).
De numele celor doi sfinți se leagă o serie de credințe și practici cu valențe magice, ce evidențiază rolul anotimpului (al vegetalului), ca generalizare a unui proces vital, înfrunzirea/desfrunzirea copacilor fiind un reper ce modelează comportamentul uman.
De Sângeorz se desfășoară o veche tradiție, pe care o mai întâlnim încă la sate, măsuratul oilor, legată de una din ocupațiile tradiționale principale, păstoritul. Obiceiul este o sărbătoare a ciobanilor, care urmează câteva etape, tocmitul sau înțelegerea privind constituirea stânelor, a celor implicați, măsuratul și ospățul.
În ziua măsuratului, ciobanii și proprietarii de oi se întâlnesc pentru a măsura cantitatea de lapte obținută, odată cu prima mulsoare și în funcție de care se stabilește cantitatea de brânză cuvenită fiecăruia de-a lungul anului. Procedura începe cu sfințirea oilor și a ciobanilor de către preot, trecerea prin strungă a oilor, realizarea primei mulsori și măsurarea laptelui. Activitatea este continuată, apoi, cu o petrecere, ospăț și joc.
Ca la orice sărbătoare, care anunță un început, și de Sângeorz pregătirile încep din ajun. În ajunul Sângeorzului oamenii pun ramuri de salcie, leuștean sau rug verde la poartă, uși, ferestre, ca semn de primăvară dar și pentru apărare. Legătura între vegetal și valorile calendarului se manifestă și în dihotomia timp favorabil-nefavorabil unor acțiuni.În această zi, când umblă spiritele rele, iar strigoii reprezintă o amenințare pentru viața și fertilitatea animalelor, protejarea lor trebuie asigurată. În satele de pe Valea Mureșului Superior femeile pregătesc, în seara de ajun, un amestec din usturoi, rostopască, leuștean și gunoi de grajd cu care ung ușa grajdului, dar și ferestrele și ușa casei.
În același context de apărare se aprinde focul viu și se afumă atât animalele cât și ocoalele și grajdurile.
Există mai multe povești și întâmplări legate de ajunul Sângeorzului și de strigoi, una din acestea am ascultat-o si noi, de la tanti Emilia Sorlea din satul Pietriș, județul Mureș, care ne-a spus că: „odată un om s-a dus la moară, iar când s-a întors a întâlnit pe drum mai multe strigoaice, care jucau pe lângă vaci. Omul le-a urat ”spor la joc”, iar acestea i-au răspuns: ”spor la ce-ai în car, dar să nu spui nimănui”. Și așa a fost, ajuns acasă, omul a avut spor și belșug la făină, că aceasta se afla în carul lui, atunci. Cât timp nu a destăinuit nimănui taina lui, avea făină și pâine pe îndestulate. Văzând femeia sa că făina nu se mai termină, oricâtă ar consuma, i s-a părut că nu e lucru curat și a insistat să afle și ea ..., omul nu a vrut sa-i spună, după cum era înțelegerea, dar n-a avut prea mult de ales, și în cele din urmă a cedat și i-a spus neveste-si întâmplarea. De atunci, făina a început să se împuțineze”.
Roxana Man - manager Muzeul Reghin
