Grija și iubirea arhierească pentru sfinții și martirii neamului său Patriarhul Justinian Marina

 

Grija și iubirea arhierească pentru sfinții și martirii neamului său

Patriarhul Justinian Marina

Instauraurea la conducerea țării a regimului comunist ateu, care dorea formarea unui ”om nou” , a fost una dintre cele mai grele încercări care s-au abătut asupra poporului român.În perioada aceea, Biserica Ortodoxă  Română a fost ținta tuturor atacurilor, de orice fel și din orice direcție, urmărindu-se reducerea influenței acesteia în societate  și chiar desființarea ei.  A rânduit Bunul Dumnezeu ca între anii 1948 – 1977, în fruntea Bisericii Ortodoxe Române să ajungă Patriarhul Justinian Marina, cel care avea să păstorească ca întâi stătător timp de 29 de ani, luptând pentru apărarea Bisericii strămoșești cu toată priceperea  și dăruirea sa. A lucrat cu timp și fără timp, a făcut orice i-a stat în putință, jertfindu-se chiar pe sine, pentru apărarea ei, a slujitorilor ei și a întregului popor creștin ortodox .Justinian Marina, pe numele său laic Ioan Marina, s-a născut pe 22 februarie 1901 în localitatea Suiești, județul Vâlcea, într-o familie de agricultori harnici și buni creștini, mama sa provenind dintr-o veche familie de preoți. În textul publicat în ’ ’Almanahul Bisericesc ’’  2001, pag. 62-88 , domnul Gheorghe Vasilescu, scria...’’Cine l-a cunoscut, l-a văzut, a stat de vorbă cu el și s-a bucurat de grija și ocrotirea sa părintească nu poate uita niciodată privirea lui vie și scrutătoare, ochii săi negri care îți dădeau impresia că te citesc până în străfundurile gândurilor tale, ca laserul, dar și zâmbetul său, râsul acela sănătos și natural, molipsitor și încurajator de părinte adevărat, luminat sufletește de dragostea pentru copiii și fiii săi duhovnicești. Despre acest patriarh providențial, chemat de Dumnezeu să conducă destinele Bisericii Ortodoxe Române într-o perioadă dintre cele mai grele și mai dure din istoria poporului român, s-a scris mult și se va mai scrie, pe măsură ce timpul va da un nou și tot mai bogat sens și valoare operei sale fără egal în istoria Bisericii noastre, cu atât mai mult cu cât contextul istoric și politic în care a activat nu a fost favorabil unei desfășurări normale a vieții bisericești. Cu cât va trece timpul, cu atât statura sa va crește, iar faptele și realizările sale, apreciate la justa lor valoare și ținând cont de contextul în care au fost realizate, îi vor situa chipul tot mai impozant pe soclul zidit din aceste inegalabile înfăptuiri. ...Credința în Dumnezeu și iubirea de Dumnezeu și aproapele sunt mereu amintite în scrierile și în vorbirea sa, ca virtuți fundamentale ale fiecărui slujitor al Bisericii. Iubirea de semeni trebuie să meargă până la sacrificiu...’’. Patriarhul Justinian a căzut victimă prigoanei comuniste atunci când a protestat împotriva Decretului 410 din 19 noiembrie 1959, care prevedea că puteau fi admise în monahism doar persoanele care au împlinit vârsta de 55 de ani, bărbații, și 50 de ani, femeile, și în baza căruia au fost scoși din mănăstiri circa 5000 de monahi și monahii. Pentru curajul  de a se opune unui regim totalitar, a fost trimis la schitul Dragoslavele, unde i s-a fixat domiciliul forțat timp de 6 luni. Văzând că dacă se opune fățiș pune în pericol atât libertatea sa cât mai ales viața celor din jurul său, clerici dar și mireni, Patriarhul Justinian a schimbat tactica opoziției cu tactica diplomației. A înțeles că trebuie să-și ducă crucea până la capăt și s-a folosit de poziția dar și de prietenia sa cu Dej, pentru a se împotrivi imixtiunilor politicului în treburile bisericești. Atunci când Religia a fost scoasă din școlile de stat (august 1948), Patriarhul Justinian, cu ajutorul ierarhilor (între care la loc de frunte s-a numărat Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei), a inițiat proiectul de catehizare a copiilor și tinerilor în biserici. După un timp, demersurile lor au fost blocate de Securitate și de Ministerul Cultelor, la cererea liderilor comuniști Ana Pauker și Vasile Luca. Multe inițiative ulterioare ale Patriarhului Justinian sau ale diferiților factori din conducerea bisericească pentru educarea tineretului în biserici au fost stopate de Ministerul Cultelor . La riposta membrilor Sinodului, partidul le-a răspuns cu valuri de represiune, cum a fost cel din noaptea praznicului "Adormirii Maicii Domnului" din anul 1952, printr-un simplu ordin de cabinet al Ministrului Afacerilor Interne (ord. 410/1952), sute de preoți care au avut funcții de decizie în instituțiile Bisericii au fost reținuți, anchetați și trimiși la Canal, în renumita și înjositoarea "brigadă a hoților". Alți slujitori ai altarelor au fost arestați doar pentru faptul că erau etichetați "chiaburi" de către organele locale de partid, iar o categorie aparte a fost reprezentată de cei care au sprijinit rezistența armată anticomunistă din munți. În perioada 1958-1959, au fost arestați cei din jurul Patriarhului, slujitori considerați de încredere, teologi, dar și mulți preoți care "unelteau" împotriva regimului. Au fost formate loturi de "uneltitori", precum "Rugul Aprins", "Vâforata", sau lotul preoților de la Episcopia Aradului. Acești clerici au fost "demascați" că "ascultau posturile străine de radio", comentând negativ, că țineau "ședințe legionare" în care educau tinerii etc. Simpla calitate de a fi credincios sau teolog însemna, pentru membri- torționarii regimului comunist, o mare ilegalitate, a fi legionar, după cum i s-a imputat profesorului Teodor M. Popescu, în ancheta de la Securitate: "Ești legionar pentru că ești teolog și, fiind teolog, ești anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă a fi legionar". Pentru aceste "culpe" s-au dat pedepse grele, între 10-25 ani de temniță . Valurile de represiune au fost declanșate pe fondul consolidării autorității Partidului Comunist în Stat, după "demascarea" deviaționiștilor din anul 1952, și după evenimentele de la Budapesta din anul 1956 . Acuzațiile aduse clericilor erau încadrate în vechiul Cod penal al regelui Carol al II-lea, din 1936, cu celebrul articol 209 ("uneltire contra ordinii sociale") dedicat legionarilor, dar și în alte legi, precum Decretul regal 856/1938, privitor la "siguranța în Stat". Torturați, înfometați, spânzurați, înjunghiați, împușcați, uciși prin înghețare sau îngropați de vii, batjocoriți până la dezumanizare, acestea au fost doar câteva dintre metodele experimentului anticreștin prin care sute și mii de martiri ai lui Iisus Hristos și-au sacrificat viața în perioada comunistă. În toți acei ani grei, de prigoană comunistă, Patriarhul Justinian Marina a luptat și a vegheat cu multă durere pentru turma sa. La început, când a fost pus în aplicare Decretul 410/1959, a fost nevoit să accepte întemnițarea lui Valeriu Anania, vâlceanul său de încredere, devenit peste ani, Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania. Se spune că întâlnirea dintre cei doi mari ierarhivâlceni a fost providențială. Maica Olga de mănăstirea Bistrița din Vâlcea, a spus .. „Poate o fi de la Dumnezeu; noi îl știm pe părintele Marina din tinerețe, pentru ca a fost o vreme învățător ca și noi, și nu-l știm nici comunist, nici de om rău, ci de om cumsecade; nu credem noi să se fi transformat chiar așa de repede; du-te, ca poate e de la Dumnezeu, pentru Biserică"..Lacrimi amare a vărsat Patriarhul Justinian Marina : pentru Nichifor Crainic, Ioan Gh. Savin, Dumitru Stăniloae, Liviu G. Munteanu, Ilarion Felea, Ion V. Georgescu (deportat în Siberia) și mulți alții; câțiva preoți ortodocși au fost împușcați, alții au apucat calea munților, ascunzându-se prin locuri neumblate, ca părinții : Cleopa, Arsenie Papacioc, Arsenie Boca, Iustin Pârvu și mulți alții.  Fostul Mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu a fost condamnat la moarte, în contumacie (trecut la cele veșnice în anul 1964, în Franța). Chiar și împotriva Patriarhului Justinian Marina au fost organizate două atentate, unul sub forma unui accident feroviar.  Răutatea comuniștilor și ura față de Dumnezeu au făcut ca viața marelui ierarh al Bisericii Ortodoxe Române să fie plină de tristețe și de cumplită durere pentru semenii săi. S-au găsit nenumărate mărturii despre intervențiile Patriarhului Justinian în favoarea unor personalități ale vieții bisericești sau sociale din acea perioadă, intervenții care de multe ori au trezit suspiciunea autorităților comuniste. Dar, în închisorile comuniste, viața religioasă a căpătat un aspect de catacombă. Slujitorii altarelor săvârșeau slujbe, încurajându-i și dându-le încredere în ajutorul divin colegilor de suferință. Cu toate torturile monstruoase inventate de oamenii regimului, cum a fost  "experimentul Pitești", carcera a reprezentat locul în care multe suflete au cunoscut transformarea spirituală și apropierea de Domnul Iisus Hristos. . Suferințele celor ce au pătimit în temnițele comuniste sunt astăzi alinate și ’’condamnate la neuitare ’’ de clerici și de mireni Despre părintele Justin Pârvu, care s-a nevoit în ultimii ani de viața la Mănăstirii Petru Vodă, a cărei piatră de temelie a pus-o ăn anul 1991,  Patriarhul Daniel, spunea.... ’’Părintele Justin Pârvu a îndurat, cu multă credință în Dumnezeu și speranță de viață mai liniștită, încercările temnițelor comuniste de la Văcărești, Jilava, Aiud și Suceava (între anii 1948 – 1964), mărturisind cu mult curaj dreapta credință, în vremuri de încercare pentru Biserică și Țară ’’. Mulți cunoscuți dar mai ales necunoscuți sunt sfinții temnițelor comuniste. Se cuvine să amintim pe Valeriu Gafencu, pe care însuși Nicolae Steinhardt, la numit ”Sfânt al Închisorilor”. Încă din anii de studenție de la Facultatea de Drept și Filosofie este atras de doctrina legionară. Devine membru și după aceea un important lider al organizației legionare pentru tineret ”Frăția de Cruce”. Este un student eminent, fiind considerat de profesorul Constantin Angelescu drept ”unul dintre cei mai buni studenți pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere”. Gafencu este însă un legionar fervent dedicat trup și suflet. Participă la rebeliunea legionară și apoi luptă pentru menținerea mișcării legionare în ilegalitate devenind  client al pușcăriilor, petrecând aproape 12 ani din întreaga sa viață în temniță. Este închis în timpul regimului Antonescu și mai apoi în comunism. Faima de ”Sfânt al închisorilor“ și-a dobândit-o în anii comunismului. A fost deținut la Aiud, Pitești și Târgu Ocna. A îndurat inclusiv sistemul de reeducare de la Pitești. Tot un sfânt al temnițelor comuniste poate fi considerat părintele Sofian Boghiu, basarabean de origine, propus pentru canonizare în Republica Moldova. A făcut parte din ”Rugul Aprins“, o  organizație fondată în 1946  care va activa până în 1948, când va fi scoasă în afara legii de comuniști. Întâlnirile membrilor, aveau loc la Mănăstirea Antim, și erau discutate de la subiecte literare și religioase până la chestiuni de ordin politic. Părintele Sofian Boghiu a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică. A  fost grațiat în 1964 și a trăit până la moarte la mănăstirea Antim, ajungând să fie supranumit „Apostolul Bucureștilor”. Despre activitatea asociației ”Rugul Aprins“ și membrii acesteia avea cunoștință însuși Patriarhul Justinian Marina care îi îngăduia tacit întrucât nu reușise să-i convingă să renunțe. Un caz aparte a fost Gheorghe Calciu, cunoscut mai târziu sub numele de părintele Calciu Dumitreasa, deținut politic care a îndurat fenomenul de reeducare de la Pitești. La începuturi Gheorghe Calciu, născut în 1925 la Mahmudia, în județul Tulcea, a fost un simpatizant legionar. Urmează cursurile Facultății de Medicină dar continuă activitatea ca simpatizant al mișcării legionare. În 1948 este arestat de autoritățile comuniste și condamnat la închisoare. Ajunge la Pitești, și este inclus în sadicul program de reeducare derulat de infamul Eugen Ţurcanu în colaborare cu Securitatea. După ce a îndurat chinuri și bătăi, a devenit la rândul său torturator. „Căderea studentului Gheorghe Calciu aici a început, în urma contactului brutal cu violențele cu totul ieșite din comun. A fost forțat să scoată informații de la alte viitoare victime ale «reeducării». Înspăimântat, și-a adâncit căderea odată cu transferul în Gherla din august 1951. În realitate, Calciu a făcut ceea ce încercau să facă marea majoritate a celor trecuți prin încercările Piteștiului: să se strecoare”, preciza istoricul Alin Mureșan în  „Pitești, cronica unei sinucideri asistate“. După momentele cumplite de la Pitești care l-au transformat în torturator, a urmat căirea. A fost mutat la Casimca Jilavei, unde a ajuns renumit pentru atitudinea sa anti-comunistă, dar și pentru modul în care îi ajuta pe ceilalți deținuți. Se spune chiar că și-a oferit sângele unui alt deținut aflat pe moarte. A încearcă să-i dea limfă lui Costache Oprișan, fostul șef al ”Frățiilor de Cruce” din România. Oprișan era pe moarte, distrus de bătăi și TBC. Calciu și-a desfăcut venele pentru a-l salva. ”Storc o gamelă de sânge din braț ca să-i dau limfă lui Costache. Las hematiile să se sedimenteze, apoi o decantez în gamela lui Costache și îi dau să bea doar limfa”, mărturisea Gheorghe Calciu. Este eliberat în urma amnistiei generale din 1964. Ieșind din închisoare se ocupă de împlinirea promisiunii făcute lui Dumnezeu: „Doamne, daca mă scoți teafăr de aici, o sa-ți slujesc Ție!”. Absolvă mai întâi Facultatea de Filologie din București, după care urmează cu ajutorul patriarhului Justinian Marina și al ieromonahului Antonie Plămădeală (viitorul mitropolit), Facultatea de Teologie din București. Pentru părintele Arsenie Boca și părintele Cleopa considerați  duhovnicii Patriarhului Justinian Marina s-au depus eforturi mari pentru a fi feriți de prigoana comunistă. Aducerea părintelui Arsenie Boca la Biserica Drăgănescu, aflată la doar câțiva kilometri de București a fost strategică, el fiind permanent sub supravegherea patriarhului. Despre grija permanentă a marelui ierarh vâlcean pentru cei aflați în închisori avem mărturii și în cartea‚’’Memorii ’’ a părintelui Mitropolit Bartolomeu  Valeriu Anania, care descrie cum era trimis de patriarh cu pachete la familia părintelui Stăniloaie, cum se îngrijea ca familia poetului Radu Gyr să primească pachete cu haine și alimente. Încă din timpul vieții, părintele Justin Pârvu, spunea .: ’’ Rugați-vă neîncetat să se ridice în sfârșit acest întuneric de pe lumina acestor martiri. Să-i aducă la lumină și la închinarea poporului. Alături, în sfârșit de Sfinții Ilie Lăcătușu, din București, Iacov Hozevitul și toți acești sfinți mari. Osemintele acestora, în sfârșit, din închisoarea aceasta, dovedesc mereu că sfinți a dat Biserica și dă mereu până în prezent, ca rugători curați înaintea Lui Dumnezeu’’.  În anul 2008, Justinian Chira, Arhiepiscopul Maramureșului și Sătmarului, rostea:...  ’’ Toți aceștia care au pătimit în inchisori au fost mielul de jertfă pentru iertarea păcatelor poporului roman. Ei au fost aruncați în gura celor fără de Dumnezeu, ca să ispașească păcatele noastre, ale tuturor. Ei s-au jertfit pentru noi. Ei s-au jertfit pentru noi ’’. În textul publicat în ’ ’Almanahul Bisericesc ’’  2001, pag. 62-88 ,  despre Patriarhul Justinian Marina,  Gheorghe Vasilescu, scria...’’ Față de toți slujitorii bisericești, preoți, diaconi, cântăreți și alți salariați din Administrație, Patriarhul Justinian a arătat totdeauna dragoste cu adevărat părintească. De multe ori a venit în mijlocul lor, sau i-a primit la sine și, ca un părinte, s-a interesat de greutățile și necazurile lor, i-a mângâiat și i-a întărit sufletește. În 1950, de pildă, la propunerea sa, Sfântul Sinod a aprobat completarea din fonduri proprii a salariilor slujitorilor bisericești până la echivalarea cu cele ale membrilor corpului didactic, în funcție de vechimea și de studiile avute de fiecare. Pe mulți i-a ajutat în nevoi, acordându-le sprijin material. La marile praznice creștine, de Paște și de Crăciun, a oferit întotdeauna daruri pentru copiii salariaților, iar celor de vârstă școlară le-a dat ajutor bănesc pentru cărți şi rechizite.... Preoților și monahilor care au căzut victime represiunii regimului comunist, unii chiar dintre colaboratorii săi apropiați, pe care n-a putut să-i ferească de arestare, deși a intervenit și s-a pus chezaș pentru ei, la ieșirea lor din închisoare le-a asigurat postul în parohii și locuri de ședere în mânăstiri. Nici unul n-a fost lăsat pe drumuri, toți au primit de lucru în cadrul instituțiilor bisericești, ceea ce a neliniștit organele puterii. Iar atunci când, în urma decretului 410 din 28 octombrie 1959, autoritățile statului i-au cerut să excludă din monahism pe cei care suferiseră condamnări și arestări și să-i scoată din mânăstiri pe frații și monahii tineri, Patriarhul Justinian, prin soluții de împiedicare și tergiversare, a refuzat să aplice aceste măsuri. Mai târziu, pe mulți dintre cei care au fost, totuși, nevoiți să părăsească atunci mânăstirile, Patriarhul Justinian, la cererea lor, i-a reprimit în monahism, încât numărul călugărilor a crescut din nou, fapt pentru care a fost suspectat ca ostil regimului’’ .   Mi-a fost dat să întâlnesc oameni care l-au cunoscut personal și mi-au povestit cât de apropiat era de oameni , Liliana Frățilă era un copil și de câte ori se întâlnea cu Patriarhul Justinian Marina prin curtea Palatului Patriarhal primea daruri și binecuvântări arhierești. Domnul doctor George Stan, care a fost în preajma marelui ierarh, aproape 17 ani, își aducea aminte cu lacrimi în ochii de bunătatea cu care a fost înzestrat Patriarhul Justinian....’’ Se dusese vorba că oferă ajutoare bănești celor năpăstuiți de soartă și pentru a evita oamenii securității care-l vegheau non stop, era așteptat de nevoiași prin curtea și grădina Patriarhiei la orele când își făcea Patriarhul Justinian Marina plimbarea seara și dimineața. Obișnuia să poarte în buzunarul de la sutană diferite plicuri cu sume de bani din propriul salariu și oferea celor care- l căutau câte un plic’’ . Scriitorul Claudiu Târziu a cercetat minunile de la Aiud. El le-a surprins catehetic într-un eseu de referință.'' Puține închisori comuniste au exersat arta fizică a torturii așa cum s-a întâmplat la Aiud. Au murit sub chin mii de oameni, aruncați apoi, precum câinii, la margini de drum. Dar Dumnezeu a vrut altfel! Osemintele martirilor au fost transformate în moaște sfinte, făcătoare de mari minuni. Zeci de mănăstiri din țară și de la Muntele Athos au luat părticele din rămășitele foștilor deținuți politici de la Aiud, care astăzi vindecă boli incurabile și izvorăsc mir. Moartea și suferință au fost transformate în nădejde și în viață. Parcă le-au crescut genunchii din pardoseală. Una lângă altă, dinaintea iconostasului, două statui ale ultimei speranțe, murmurând neîncetat rugăciuni….''  Părintele Iustin Pârvu spunea: „Aiudul este cel mai sfânt loc al românilor”.  Mi-a fost dat ca în toamna anului 2010, la Techirghiol să-l întâlnesc pe părintele Arsenie Papacioc care mi-a spus următoarele cuvinte, pentru care dau mărturie ...'' Patriarhul Justinian Marina a fost cel mai tânăr, cel mai longeviv și hărăzit de Bunul Dumnezeu să conducă destinele Bisericii Ortodoxe Române în acele vremuri tulburi ''.  În ’ ’Almanahul Bisericesc ’’  2001, pag. 62-88 , domnul Gheorghe Vasilescu, ne spune....’’ Socotind că își face o sfântă datorie față de evlavia adâncă a credincioșilor Bisericii noastre și dă expresie rugilor lor fierbinți către Atotputernicul Dumnezeu, după pilda și modelul sfinților de pretutindeni și a celor de pe pământul românesc, care le luminează calea mântuirii ca niște făclii cerești, Patriarhul Justinian a inițiat în 1950 și 1955 canonizarea unor sfinți români, lucrare ce se înscrie la loc de cinste în cununa împlinirilor arhieriei sale, bine cunoscute de toți.
După lucrări pregătitoare, desfășurate cu implicarea directă a Patriarhului Justinian, constând din studierea amănunțită a propunerilor de canonizare, întocmirea tomosurilor sinodale și stabilirea rânduielilor tipiconale, Sfântul Sinod, în ședința sa din 28 februarie 1950, a hotărât canonizarea unor mucenici, mărturisitori și cuvioși români, precum și generalizarea în întreaga Biserică a cultului unor șfinți care s-au bucurat până atunci de cinstire locală. Apoi, în perioada 10-23 octombrie 1955, în cadrul marilor serbări religioase dedicate aniversării a 70 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române, la care au participat și delegați ai unor Biserici ortodoxe surori, a avut loc proclamarea solemnă a sfinților români canonizați prin hotărârea sinodală din 1950: Sf. Ierarh Calinic de Cernica (11 aprilie), Sf. Ierarhi și Mărturisitori Ilie Iorest și Sava, Mitropoliții Transilvaniei (24 aprilie), Cuvioșii Mărturisitori Visarion, Sofronie și Mucenicul Oprea din Săliște (21 octombrie). Un an mai târziu, în 1956, s-a procedat și la canonizarea solemnă a Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș (15 septembrie). Tot acum s-a proclamat și generalizarea în întreaga Biserică Ortodoxă Română a cultului Sf. Mucenic Ioan Valahul, de neam român, canonizat de Patriarhia Ecumenică încă din anul 1662, de la sfârșitul său martiric, și înscris în calendar la 12 mai, precum și a cultului unor sfinți de neam străin, cu cinstire locală și cu moaște în țara noastră: Sf. Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie), Sf. Cuvioasă Paraschiva de la Iași (14 octombrie), Sf. Muceniță Filofteia de la Curtea de Argeș (7 decembrie), Sf. Grigorie Decapolitul de le Bistrița-Vâlcea (20 noiembrie), Sf. Cuvios Dimitrie cel Nou din București (27 octombrie) și Sf. Nicodim cel Sfințit de la Tismana (26 decembrie). .. Canonizarea acestor luceferi ai credinței din străbuni, după toate rânduielile canonice și liturgice, a ridicat la o nouă strălucire Ortodoxia românească.’’  Patriarhul Justinian a trecut la cele veșnice în seara zilei de 26 martie 1977, în vârstă de 76 de ani, după o grea suferință și o lungă perioadă de spitalizare. A fost depus în mormântul pe care, cu grijă, și l-a pregătit în zidul interior al Mănăstirii Radu Vodă din București, ctitorită chiar de el. Pe crucea încastrată în zid, patriarhul i-a cerut meșterului să sape următoarele cuvinte: ”M-am luptat lupta cea bună. Credința am păzit. Am ajuns la capătul drumului vieții. De acum încolo, mă așteaptă răsplata dreptății, pe care, mi-o va da Domnul, Judecătorul Cel Drept, în ziua aceea”. Iată cum îl descrie, Pr. Prof. Ene Braniște : "Îmbrăcat în sacrele veșminte arhierești, Patriarhul nostru, cu chipul său impunător, încadrat de barba mare şi plete încărunțite de timpuriu, îmi amintea de chipul venerabil al Sfântului Ierarh Nicolae dintr-o veche icoană a copilăriei mele și făcea o impresie de neuitat credincioșilor prezenți. Din clipa când diaconii îl îmbrăcau în odăjdii și când intra în slujbă, Întâistătătorul nostru devenea concentrat și aproape transfigurat, păstrând în tot timpul slujbei o atitudine demnă, de împăcare sufletească și de respect pentru cele sfinte, care o impunea și conslujitorilor. Avea gesturi cumpănite, simple dar firești și pline de o impunătoare demnitate. Rareori un zâmbet ușor și discret îi înflorea fața, de obicei severă, dând răspuns la vreo întrebare și încuviințând ceva din cele ce trebuiau făcute și se făcuseră bine și cuviincios. Când observa ceva ce nu-i plăcea, vreo greșeală în rânduiala slujbei ori în comportarea slujitorilor, nu spunea nimic. Privea doar cu dezaprobare și blândă mustrare, dar ținea minte și, la sfârșitul slujbei făcea observațiile de rigoare, dar cu delicatețe și tact."
Portretul schițat cu atâta măiestrie de distinsul profesor de liturgică era expresia a ceea ce însuși patriarhul Justinian spunea: "În săvârșirea oricărei taine sau ierurgii, preotul adevărat pune căldură, participare sufletească, convingere, adeziune interioară, fior sfânt, știind că numai astfel vor putea să comunice cu Dumnezeu, pentru sine și pentru păstoriții săi.... Calitățile lui de liturghisitor au rămas neuitate: "  La propunerea Preafericitului Părinte  Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, anul 2017 a fost declarat ca ’’An omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și pictorilor bisericeștii și Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului ’’ în Patriarhia Română. Hotărârea a fost luată în ședința de lucru din 28-29 octombrie 2015, a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Pe data de 25.03.2017, la 40 ani de la trecerea în veșnicie, în Biserica Mănăstirii Radu Vodă din Capitală, după Slujba Parastasului oficiată în Biserica Mănăstirii Radu Vodă, acolo unde își doarme somnul de veci marele ierarh vâlcean, Patriarhul Daniel, explica :... ’’Cu mult curaj, echilibru, diplomație și tenacitate el a încercat să apere Biserica de loviturile sistematice ale puterii politice, alegând calea unei dârze rezistențe camuflate uneori sub un discurs „favorabil” pentru liderii comuniști. S-a opus din răsputere abuzurilor și ingerințelor partidului-stat în viața Biserici și încercării acestuia de a transforma Biserica într-o instituție neputincioasă ’’ La ora actuală satul natal al Patriarhului Justinian,este împodobit cu o mănăstire care a cărei slujba de sfințire a fost săvârșită duminică, 22 octombrie 2017, de către un sobor de arhierei din care au făcut parte Înaltpreasfințitul Părinte Irineu, Mitropolitul Olteniei, Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, Preasfințitul Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Preasfințitul Părinte Ieronim Sinaitul, Episcop Vicar Patriarhal, și Preasfințitul Părinte Ilarion Făgărășanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Siubiului, înconjurați de preoți și diaconi, în prezența ctitorilor, a obștii monahale, a preoților, monahilor și credincioșilor din Arhiepiscopia Râmnicului, dar și a pelerinilor. Părintele stareț Antim, veghează ca ....’’ aducerea aminte de marele ierah vâlcean să fie o datorie creștinească dar și o poruncă dumnezeiască’’. la împlinirea a 122 de ani de la nașterea Patriarhului Justinian Marina, miercuri, 22 februarie, a fost săvârșită la Mănăstirea Suiești slujba de parastas pentru cel de-al treilea întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, urmată de Simpozionul Național „Grija Patriarhului Justinian Marina față de persoanele vârstnice și cântăreții bisericești”. În deschiderea simpozionului, Pr. Constantin Olariu a transmis cuvântul de binecuvântare al Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, care a accentuat că „Fericitul întru adormire și de veșnică pomenire Patriarh Justinian Marina a avut dificila misiune de a conduce corabia Bisericii Ortodoxe Române în vremuri tulburi și a căutat ca prin activitatea desfășurată să ofere răspunsul cel bun la chemarea Mântuitorului Hristos de a-I urma pe calea jertfei și a iubirii aproapelui, reorganizând fundamental viața internă a Bisericii sub toate aspectele ei.Încă de la începutul patriarhatului său, a alăturat slujirii liturgice, sacramentale, misiunea socială a Bisericii, care a devenit expresia conștiinței solidarității cu cei aflați în lipsă, în Duhul dragostei lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu: „am numit lucrarea preoțimii pe tărâmul acesta „apostolat social”, cerând tuturor să readucă în actualitate și să întrupeze în realități de viață doctrina socială a Mântuitorului Hristos, a Sfinților Apostoli, a Sfinților Părinți ai Bisericii”. Prin „Apostolat social” înțelegea misiunea unei Biserici active, deschisă societății: „o Biserică socială, vie și activă”. Din activitatea pe care o desfășurase ca învățător, preot, director de seminar și coordonator a numeroase instituții de binefacere, cunoștea foarte bine aspectele vieții sociale și, de aceea, când a devenit arhiereu-vicar la Iași, spunea: „Acolo unde este îndoială, eu să semăn credinţă! Acolo unde este întristare, eu să semăn bucurie! Acolo unde este disperare, eu să semăn nădejde! Acolo unde este ceartă, eu să semăn pace! Acolo unde este ură, eu să semăn iubire! Acolo unde este întuneric, eu să semăn lumină!”Și, într-adevăr, a așezat lumina în inimile orfanilor și văduvelor de război, ale invalizilor și foștilor prizonieri și deportați scăpați din lagărele de muncă, constituind comitete speciale pentru strângerea ofrandelor și înființarea de orfelinate și cămine....’’. Patriarhul Justinian Marina a plecat din lumea aceasta cu credința că și-a făcut deplin datoria către obștea dreptcredincioasă încredințată lui spre păstorire și către poporul din care a făcut parte și către omul în suferință.

 

 

 

 

Zenovia Zamfir

 

Ciprian Porumbescu, un erou cu destin dramatic

 

Ciprian Porumbescu, un erou cu destin dramatic

Muzica, este o șoaptă divină ce ne vindecă sufletul, muzica apropie oamenii, îi unește, le cultivă dragostea față de viață, care este frumoasă, minunată. Muzica ne vorbește despre trecut, despre prezent , ... Muzica poate schimba lumea pentru că poate schimba oamenii - Paul David Hewson . Muzica, ne reamintește de marii noștri înaintași, muzica ni-l readuce astăzi în prim plan pe Ciprian Porumbescu, muzicianul cu destin romantic și trist, răpus în floarea tinereții de o boală necruțătoare -tuberculoza, sensibil, visător, dintr-o familie modestă.  S-a născut pe 14 octombrie 1853, la Șipotele Sucevei, ca fiu al preotului ortodox Iraclie  Gołęmbiowski. În anul 1881, își schimbă numele de familie în Porumbescu.  Preotului Iraclie (Golembiowschi) Porumbescu, i s-a spus „Creangă al Bucovinei”. A colaborat la diferite publicații din Iași, Cernăuți, Brașov, București. A scris povești și povestiri. Dar a fost și autor de versuri, și culegător de folclor. Vasile Alecsandri  l-a îndemnat să culeagă folclor din satele bucovinene, zicându-i: „Scrie, să împărtășești și neamului d-tale și al nostru ceea ce ai și ceea ce știi d-ta. Așa se cade, așa e bine, așa să facem cu toții după puterile noastre.” A fost unul dintre luptătorii pentru drepturile românilor din Bucovina, un preot iubitor al Liturghiei, dar și al gliei. De la tarăl său, marele muzician, Ciprian Porumbescu a primit o educație aleasă, în spiritul credinței și a valorilor neamului românesc, însă din cauza sărăciei nu s-a putut bucura de o formare muzicală completă . Primele îndrumări muzicale le primește in familie, apoi de la învățătorul Simon Maier, din satul vecin, Ilișești. Îndrăgostit de muzică, fire timidă și retrasă, îl întâlnește, la vârsta de șapte ani, pe muzicologul Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg și discipol al lui Chopin, care și-a petrecut câteva veri la Șipotele Sucevei, pentru a culege cântece populare, găzduit fiind chiar în casa familiei Golembiovski. Urmează cursurile Gimnaziul de la Suceava unde va studia muzica, cu profesorul și compozitorul Ștefan Nosievici, cel care a înființat prima asociație muzicală din Suceava . In 1873, se inscrie la Seminarul Teologic din Cernăuți, pe care îl urmează până în anul 1877. Aici înființează o organizație naționalistă și patriotică și își prezintă multe din compozițiile proprii. O bursă la Viena, îl va ajuta să se dezvolte foarte mult și să publice mai multe  piese corale și cântece patriotice.  Opere din acea perioadă: “Cântecul tricolorului”, “Pe-al nostru steag e scris unire”, “Cântecul gintei latine”. Ciprian Porumbescu a fost unul dintre cei care a iubit Biserica nea­mului,iar în anul 1871, participă alături de Eminescu, Slavici, Teclu, Vasile Bumbac, la marea sărbătoare de la Mănăstirea Putna. I-au fost alături, tatăl său Iraclie,  împreună cu un vestit taraf din Suceava, condus de Alexandru Vindireu. Toți se îndreptau către Putna să facă jurământ de credință și de luptă față de Măria Sa, Domnul Ștefan. Lor, li s-a alăturat starețul Mănăstirii Putna, Arcadie Ciupercovici, Samoil Murariu, curajosul patriot care l-a înfruntat chiar și pe ierarhul Bucovinei, Eugenie Hacman (1835- 1873), pentru atitudinea sa neîncurajatoare față de manifestările naționale. Întâlnirea lui Mihai Eminescu cu Ciprian Porumbescu a plină de emoție. Ciprian mărturisea tatălui său, preotul Iraclie: Tătuță, ghicește cu cine am dat astăzi mâna! L-am cunoscut pe Eminescu, poetul. Aiasta am vrut să-ți spun... Preotul Iraclie de la Stupca se bucura și el să-l vadă pentru întâia oară pe marele poet. Într-una dintre chiliile mănăstirii,  se găsea instalat comitetul de organizare care veghea împreună cu egu­menul Arcadie, personalități precum Slavici, Kogălniceanu, Cerchez, Filaret Scriban, Colonelul Boteanu, prefectul de Rădăuți, Oreste Renney, Ion Zbiera, profesor și custode al bibliotecii Bucovinei, ucenic al lui Aron Pumnul, care reprezenta Academia Română, și mulți alți la bună desfășurare a manifestării. Eminescu fusese desemnat secretar al comitetului, iar graiul lui Zbiera trezea în inima poetului amintirea profesorului său iubit, Aron Pumnul. Când Eminescu vorbea, toți erau impresionați de fru­mu­sețea cuvintelor și amploarea sen­timentelor trezite de acesta.

La rândul său, compozitorul Ciprian Porumbescu a mișcat pe toți cu vioara sa măiastră, iar la sfâr­și­tul cântării i-a spus tatălui său: Tată, am cântat azi Daciei întregi! Aceste cuvinte l-au emoționat adânc pe Eminescu. Așa cum spune Emil Cioran, de n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica, iar acest suflet nu are cum să înflorească și să supraviețuiască dacă nu cu -dragoste, bunătate și muzică.În aceea zi istorică, la Putna, Ciprian Porumbescu a făcut să vibreze la unison inimile și sufletele tuturor celor prezenți. Închinător și evlavios cinstitor al Preasfintei Treimi, tânărul magician al viorii, a găsit o cale specială pentru a cinsti Taina Treimii prin cântare și compoziții unice, multe dintre ele cu subiect religios, cântări ale Sfintei Liturghii, Axioane și, în special, inspirata versiune a cântării Tatăl nostru, punând pe portativ în inedită armonie Rugăciunea Domnească, care a devenit una dintre cele mai iubite variante ale acestei rugăciuni, amintindu-ne de Predica de pe Munte a Mântuitorului Iisus Hristos. În martie 1873, Ciprian a trecut cu bine examenul de maturitate, iar în perioada 1873 – 1877 a studiat teologia ortodoxă la Cernăuți. În 1874 i-a ființă, societatea studențească „Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei. Ciprian i-a compus imnul, a condus corul societății culturale, iar în ultimul an de seminar a fost ales președintele ei. În perioada vacanțelor pe care le petrecea la Stupca, o cunoaște pe Berta Gorgon, fiica pastorului evanghelic din Ilişeşti, de care s-a îndrăgostit iremediabil. Fiindcă familiile celor doi erau de confesiuni diferite, Berta avea a fost trimisă de tatăl său în străinătate, rămânând marea iubire, neîmplinită. Ciprian scria despre aceasta: Numai ea singură îmi poate da curajul și puterea de a răbda mai departe și a duce munca începută la bun sfârșit, iar ea răspundea: Cât de rău îmi pare că nu pot sta față în față cu acela căruia toată viața mea aș dori să-i fiu cu inima deschisă… În 1877, când în Bucovina se sărbătorea alipirea la Imperiul Austro – Ungar, iar la Iași a avut loc o contrademonstrație în memoria morții domnitorului Grigore Ghica, Societatea ”Arboroasa” a trimis o telegramă de condoleanțe primarului din Iași. În seara zilei de 15 noiembrie 1877, conducătorii societății ”Arboroasa” – Constantin Morariu, Eugen Siretean, Zaharie Voronca și Orest Popescu, au fost reținuți și încarcerați la închisoarea din Cernăuți. În anul 1878, Porumbescu este și el arestat, alături de alți tineri, și închis timp de trei luni la Cernăuți. Se afla la Stupca, când au venit să-l ridice, la cererea sa,  i-au dat voie să-și ia cu el vioara și o gramatică a limbii franceze .Tot drumul până la Cernăuți a plouat mărunt iar apa rece i-a pătruns prin haine. Însă temnița în care și-a petrecut Crăciunul anului 1878 și mâncarea proastă l-au îmbolnăvit grav de tuberculoză. Din aceea perioadă a rămas mărturie un episod de a dreptul biblic. Unul dintre colegii de celulă, ascultându-l cântând o doină, a izbucnit în plâns... Când a ieșit din închisoare, după unsprezece săptămâni, era deja cu boala teribilă în piept. Se întoarce la Universitate la Cernăuți și apoi, cu mare greutate, pleacă să-și împlinească visul și să-și continue studiile la Viena.  Printre cei mai înflăcărați combatanți în presa vremii, care a luptat din răsputeri pentru a obține eliberarea celor întemnițați, a fost însuși Mihai Eminescu. Ciprian Porumbescu a fost achitat de acuzațiile care i-au fost aduse. Între anii 1879 – 1881, ajunge la „Konservatorium fur Musik” din Viena,cu o bursă. Aici studiază armonia cu Anton Bruckner și primește noțiuni de muzică corală de la Franz Krenn. Între anii 1881 și 1883,Ciprian Porumbescu este profesor de muzică la Gimnaziul Românesc din Brașov și dirijor al corului de la Biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului. La 11 martie 1882, are loc, în sala festivă a Gimnaziul Românesc din Brașov (astăzi Colegiul Național „Andrei Șaguna”), premiera operetei în două acte „Crai nou” – prima operetă românească, pe muzica lui Ciprian Porumbescu și versurile lui Vasile Alecsandri. Spectacolul a avut un succes fulminant, astfel încât sunt programate alte două reprezentații, pe 12 şi 23 martie, în același an, la Brașov și o alta la Oravița. După aceste spectacole, Ciprian Porumbescu îi trimite o scrisoare tatălui său prin care își exprima bucuria...Și astăzi,  am ajuns să-mi văd dorința împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aștept de la viața mea, de la viitorul meu?... Între timp, boala se agravează iar la 8 noiembrie 1882, în Brașov,este organizat  un concert în beneficiul lui Ciprian Porumbescu, pentru a fi colectate fondurile necesare unui tratamentul în Italia. Pe 25 noiembrie, pleacă în stațiunea Nervi din peninsulă. Starea sa de sănătate nu se ameliorează iar dorul de plaiurile natale îl macină cumplit. Într-una din scrisorile trimise din Italia, Porumbescu nota: O! Italie, Italie! Frumoasă și dulce mai ești! Ah, dar ce folos? Nu plătește toată frumusețea și dulceața ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu mă pot sui la Stupca!…Ultimile zile din viață le petrece în casa părintească având la căpătâiul lui pe tatăl Iraclie, sora Mărioara, fratele Ștefan și Safta – o veche bătrână servitoare. Iată ce povestește sora Mărioara, despre ultimele clipe din viața lui Ciprian Porumbescu: Îl văd: cu ochii cei mari, frumoși… Cum se uită la mine trist, dureros, zicându-mi:

 – Măriorică, tu trebuie să fii pregătită… Să fii sprijinul tătuții… Să nu plângi, să nu te prăpădești. Zilele mele sunt numărate. Eu… mor…

Luni seara am stat cu toții pe lângă Dânsul. A mâncat destul de bine, a făcut glume cu Ştefan, a cerut un păhar de vin şi-a adormit… La ora 12 se trezeşte şi zice:

– Măriorică, mi-i foarte rău. Să vie toți lângă mine! Ștefan l-a luat de mână… Tata și eu în față lui, tremurând și cu cea mare și îngrozitoare înverșunare căutam să ne stăpânim durerea.

– Să ştiți că la ora 2 sunt mort! Să vie și Safta (…).

Și-a luat rămas-bun de la toți cu vocea limpede, privirea clară, frumoasă și senină. Picioarele i se răcise[ră] și dânsul era în conștiință… Încetul, încetul a adormit ca un sfânt…

«Nu lăsați să moară munca mea!… » au fost ultimele lui cuvinte”.

Ultima lui dorință, ce se regăsește în ultima strofă din ”Cântecul tricolorului”, a fost îndeplintă, pe crucea sa fiind puse culorile drapelului românesc și versurile “Iar când, fraților, m-oi duce/ De la voi, și-o fi să mor/ Pe mormânt atunci să-mi puneți/ Mândrul nostru tricolor”. La moartea lui, Berta Gorgon îi scria sorei acestuia, Mărioara: Greu de suportat nenorocirea aceasta; mi-a nimicit tot ce am sperat și am dorit în viață. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc. (…) Roagă-te, dragă Marie, la mormântul Lui și pentru mine. Ție ți-i dat să fii în apropierea Lui, tu ai putut să-i arăți scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut și eu !. Creația muzicală lui Ciprian Porumbescu cuprinde peste 250 de lucrări, incluzând muzica de teatru, opereta, muzica simfonică, muzica de cameră, muzica corală, muzica vocală și muzica religioasă. Printre cele mai cunoscute și apreciate creații ale sale se numară: opereta Crai nou, Rapsodia romana pentru orchestra, Balada pentru vioara si pian, Reverie pentru vioara si pian, La malurile Prutului, Altarul Manastirii Putna, Oda ostasilor romani, Colectiune de cantece sociale pentru studentii romani.  Dar cea mai cunoscută lucrare a sa, rămâne “Baladă pentru vioară și orchestră” , fiind foarte populară chiar și astăzi.  Ciprian Porumbescu a scris românește, a trăit intens, contopindu-se cu aspirațiile noastre naționale și participând la toate frământările poporului . Despre romanitatea cântecelor lui Ciprian Porumbescu, muzicologul Nina Cionca afirma: cântecele lui, ca un vin vechi îndeamnă la visare și la faptă generații după generații. Ele au o vitalitate țâșnind din structura lor simplă melodică, fără artificii și căutări. Ele sint ale noastre ca și cum așa ar fi fost de când ne știm pe lume, cum e limba ce-o vorbim. Violonist, compozitor, teolog și mare patriot, Ciptian Porumbescu a întruchipat în scurta sa existență, autenticul românesc cu tot ceea ce este mai frumos și mai pur !

Zenovia Zamfir

 

 

 

 

 

 

 

 

 

• În lumea frumoasă a Arianei

                               În lumea frumoasă a Arianei

 

Emoție și multă bucurie ne-a fost dat să trăim miercuri, 21 iunie 2023, la Muzeul Satului din Bujoreni .

Inviația doamnei profesoare Corina Mitu de a participa la o lansare de carte, prima, dar cu siguranță nu va fi ultima, a tinerei liceene Patritzia Ariana Brădeanu am primit-o cu mare bucurie. Este minunat să fi părtaș la  ’’o  clipă întru veșnicie ’’ a unei adolescente talentate, cum aveam să constat.În ciuda fragilității fizice, poeta noastră ne-a încântat cu versuri minunate, scrise din suflet, trăite, visate, imaginate. Patritzia Ariana te impresionează chiar de la prima vedere prin chipul ei senin, zâmbetul cuceritor, prin lumina ce o răspândește în jurul ei. Doamne ! Îmi aduce aminte de Ilorian Păunoiu – poetul iubirii și al pătimirii, un Om miinunat, un scriitor talentat. În Ariana îl văd pe părintele Iov Pătrașcu, monahul care scrie cu degetele de la picioare, în Ariana văd atâta iubire de Dumnezeu, de cuvânt, de oameni, de frumos ! Oamenii ca ei, au ceva magic, special, au o aură care te face să vibrezi din tot sufletul. Momentul prezentării cărții a fost înălțător !  Domnul prof.univ. dr. Ștefan Găitănaru a rostit cuvinte și îndemnuri frumoase pentru tânara autoare, vorbele mele au atins coarda sensibilă a poetei dar cred că și a prieteniloe ei veniți să-i fie alături la ceas de mare sărbătoare. Colegi, rude, cu toți ne-am bucurat de ...Bucuria Patritziei Ariana. Prezentă la eveniment,ca reprezentanta Bibliotecii Judeţene „Antim Ivireanul” Vâlcea am transmis mesajul domnului conf. univ. dr. Remus Grigorescu, managerul instituției. Cartea ''Lumea mea...în cuvinte și rime'', este ilustrată de tânăra Saray Durlă Ruiz. Cuvinte frumoase și alese a rostit doamna profesoară Iuliana Mănescu. Felicitări și încurajări a primit și de la doamna profesoară Dana Stan. La evenimentul organizat de de Asociația ''Eduvital- Educația este vitală'' și coordonată de doamna Corina Mitu, au participat erlevii clasei a VII-a de la Școala Gimnazială din Scundu coordonați de doamna director Marinela Dincă, elevii

de la Liceul "George Țărnea" din Băbeni coordonați de doamna profesoară Elena Bădițoiu.

Cuvintele de mulțumire ale tinerei poete sunt revelatoare și tocmai de aceea am ales să le publicăm ....’’În opinia mea, consider că, fiecare om are colțul său de Rai, bucata sa de pământ, propia lui lume ân care se refugiază și se regăsește de fiecare dată atunci când simte că primejdiile din jur îl afundă într-un labirint de gânduri și griji fară scăpare.

     Unii își găsesc refugiul în muzică, alții în dans, în gătit, în călătorii,și în tot felul de activități și tabieturi propii. Dar, de cele mai multe ori( ca și în cazul meu de altfel) , omul se poate refugia, poate transmite și se poate exprima , de cele mai multe ori, cel mai bine, cel mai profund, prin scris.

      Scrisul este limbajul sufletului. Este instrumentul vital cu care sufletul își poate transpune în lumea umană toate emoțiile,trăirile si sentimentele.

     Refugiul meu în scris a fost existent în viața mea dintotdeauna , de când mă știu. Mereu am avut pasiunea asta pentru scris și chemarea înrăită pentru tot ceea ce înseamnă literatură. Îmi plăcea foarte tare să mă scufund în cărtț și să mă transpun în pielea personajelor, iar apoi, să îmi dau cu părerea despre, să schimb finalurile poveștilor și, de ce nu, să imi creez propriile povești.

     La început, toată lumea mea se ascundea în interiorul câtorva file din jurnalele pe care le dețineam în copilărie. Ulterior, crescând și călătorind mai mult prin lumea magică a cuvintelor , am descoperit rima, versul, si pe Mihai Eminescu! Iar de acolo, a luat naștere în al meu suflet o dragoste eternă pentru tot ceea ce înseamnă poezie.

     Cu sinceritate vă împărtășesc, niciodată nu mi-am imaginat că toată această aventură duce undeva. Nu mi-am plănuit niciodată să împărtășesc cu alții ceea ce gândesc sau să admit că am un talent demn de prezentat în fața lumii.

     Și uite așa am pornit la drum. Când am descoperit că pot jongla cu rimele după bunul plac atâta timp cât cuvintele stau la locul potrivit având sens și logică , fără a prezenta o urmă de îndoială a ceea ce vreau să transmit, am început să îmi creez propriile poezii pentru serbările școlare. Întotdeauna reușeam să mă conformez cerințelor( tematicii, decorului etc.) Nu că nu aș fi primit vreun rol , ci pentru că voiam să încerc lucruri noi și să ies din zona mea de confort la momentul acela( recunosc că acum, sunt tare liniștită și relaxată aici unde mă aflu).

    Timpul trecea, eu creșteam, și simțeam că pot trece la etapa următoare. Am devenit adolescentă, perioada neînțelegerilor( a lumii, a propriei persoane) a apărut. Atât ea, cât și perioada întrebărilor fără răspuns. Iar singurul remediu ce m-a înzestrat cu răbdare, liniște, și putere pentru a continua, era însăși poezia.  Și uite cum poeziile mele nu mai aveau ca și conținut doar floricele, copăcei și albinuțe. Aveau termeni și vibrații noi cum ar fi: frustrarea, nemulțumirea, confuzia, frica, teama.. totul căpătase și tente de gri.. nu doar de roz, galben , verde și albastru minunat al cerului.

    Evoluând pe ale vietii drumuri, am învățat că trebuie să vedem partea plină a paharului, partea bună a lucrurilor, bunătatea din fiecare om. Însă, pentru a face față noilor vremuri, poezia îmi rămăsese singura armă secretă cu care puteam picta lumea gri în culori vii.

   Datorită ei puteam înțelege și descoperi oameni, puteam oferi speranță, empatie, curaj , lecții de viață, și inclusiv puteam să mă transpun și în pielea altora , nu întotdeauna scriam din perspectiva mea. Într-adevăr, scriam și pentru mine , despre mine, despre alții. Însă, am aprofundat treaba și scriam și pentru altii , despre alții. Ajutam sufletele să îsi hrănească sufletele. Și totodată fericirea lor era și fericirea mea. Empatizam și încă empatizez cu fiecare viețuitoare.

    Dar,după cum spuneam,deși mă relaxam făcând asta, deși îmi delectam prietenii și familia cu 2-3 versuri pentru ei la insistentele acestora( pentru că nu mulți știau de plăcerea aceasta a mea nevinovată), nu visam și nu aveam plănuit să mă extind în domeniul acesta serios. Era doar un simplu hobby, un tabiet secret de-al meu.

    Dar asta nu a durat mult, până când am ajuns la liceu și am cunoscut-o pe doamna Iuliana Mănescu, profesoara mea de limba și literatura română.

    A fost totul ca un sclipici. Ne-am înțeles din prima, am empatizat din prima,și am creat o conexiune de nedescris. Încep să cred că într-o altă viață am fost prietene ,sau de ce nu, surori. A fost și este un om care a crezut în mine, în potențialul meu, un om care a privit dincolo de aparențe și a oferit unui copil șansa pe care nu mulți au noroc să o primească și nici mulți nu își imaginează că pot avea parte de ea. Sunt profund recunoscătoarea lui Dumnezeu, ca a așezat lucrurile astfel.

    Și iată-ne aici, 9 luni mai tîrziu, luând parte la îndeplinirea unui vis. Mulțumesc pe această cale pentru toate eforturile depuse de dânsa și totodată asociației Eduvital pentru sprijin și încredere.

     Dar nu doar aceștia merită lăudați. Ci și familia mea, care m-a susținut mereu și niciodată nu m-a lăsat să renunț. Mai ales mama mea, eroina sufletului meu, fără de care, nu aș fi ajuns aici, nici măcar nu aș fi existat. Mătușii si unchiului meu, oamenii mei de bază, plini de speranță, încrezători , doar cuvinte de laudă la adresa lor. Și celei de a doua mătușă, mulțumiri pentru energia și inspirația cu care mă încântă de fiecare dată.

   Și nu în ultimul rând, vreau sa le mulțumesc prietenilor mei, care au fost mereu lângă mine, care m-au susținut, m-au iubit, și m-au luat sub aripa lor ca fiind parte din familiile lor.

Un lucru sper să rețineți din tot monologul acesta, poeziile nu sunt doar ale mele, doar creația mea , sunt ale tuturor deoarece, fiecare dintre ele, constituie căte o bucățică din voi înșivă. Sunt despre mine, despre voi, despre toată lumea mea. Vă mulțumesc!’’

Felicitări Patritzia Ariana Brădeanu ! Domnul și Maica Domnului șă te binecuvânteze, să te ocrotească și să te mântuiască, acum și pururea și în veci vecilor – Amin !. ...rugăciunea Părintelui Iov Pătrașcu pe care o primesc în fiecare dimineață.

 

Zenovia Zamfir

 

• 
  
  
  
  
  
  
  
    

Slove încrustate în Tabăra Prieteniei Olănești , 2023

                                                             

Slove încrustate în  Tabăra Prieteniei

Olănești , 2023

Prietenia , una dintre cele mai importante valori ale sufletului nostru, este încărcată de noblețe și dăruire pentru ceilalți . Prietenia , este ceva ce toți căutăm , încredere și sinceritate, un dar neprețuit. În perioada, 1-6 iunie 2023, la Băile Olănești s-a desfășurat Tabăra Prieteniei Literare "De Amicitie", organizată de scriitoarea Mariana Moga. Au participat : prof. dr. Maria Vaida – critic literar din Cluj Napoca; scriitorul George Călin, ambasador cultural Convenția ONU Geneva, poeta Carmen Tania Grigore –Brașov; scriitorul Dragos Gelu – Maramureș; poeta Doina Bonescu- Craiova, interpretul Pandele Jianu și scriitoarea Liliana Ghiță Boian -Drăgănești - Olt; poetul Viorel Birtu Piraianu – Constanța; poeta Popa Nastasica – Năvodari; poeta Ștefania Petrov- București, poeta Luminița Postolache - Focșani, poeta Silvia Giurgiu - Pitești, poeta Adriana Weimer - Lugoj, cantautorul Marian Marin - Slatina, poetul Cristinel Badea - Calafat, poetul Costel Avrămescu - Constanța, poeta Dana Mihaela Chioariu - Sibiu, scriitoarea Marinela Bellu - Capșa din Vâlcea, poetul Nicu Cismaru - Vâlcea, poeta Luci Trușcă - președinta Ligii Scriitorilor Filiala Vâlcea iar eu am reprezentant Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul” Vâlcea. În cadrul manifestărilor am prezentat cartea "Între clipa ce vine și visul ce ce a fost, credință, iubire cultură", o lucrare de autor și am transmis mesajul domnului conf. univ. dr. Remus Grigorescu, managerul bibliotecii. Programul complex, a cuprins: conferințe literare, spectacol de muzică și poezie, lansări de carte, concurs literar. "Am descoperit cei mai frumoși oameni, ascunși după chipuri aparent banale și în trupuri bolnave, accidentate... Și am întâlnit oameni urâți, ascunși în trupuri frumoase, aparent perfecte.Am primit iubire de la oameni cărora nu le-am oferit nimic și am fost dușmănită de oameni pe care i-am iubit și cărora le-am daruit totul.Viața m-a învățat să nu mă mai grăbesc să cataloghez, să evaluez și să aleg oamenii superficial, după false valori și după aparențe, pentru că nu se știe niciodată cine este un om, cum este și ce are de oferit." (Irina Binder).Și această ediție a Taberei Literare s-a dovedit a fi una de colecție. Cuvântul și cântul au făcut să vibreze la unison inimile celor prezenți.Locația aleasă de Mariana Moga, s-a dovedit a fi pe placul tuturor. Natura a împodobit cu o mantie verde precum smaraldul pădurea din apropiere, într- un crâng plin de sălcii pletoase se auzeau zilnic ciripitul vesel al păsărilor, dimineața și seara arau adevărate concerte . Frumusețea peisajului, parfumul florilor de salcâm și de tei fost un pansament pentru sufletul creatorilor de cuvânt. Fiecare zi a fost o sărbătoare culturală. Fără a intra în detalii privind programul bine structurat, presărat cu surprize, pot spune că și de această dată darul și experiența de bun organizator a doamnei scriitor Mariana Moga au fost la cote maxime.  Cine și-a ‚’’ adăpat ’’ setea de cunoaștere la o tabără a neobositei doamne, a venit și a revenit cu bucurie și plăcere. Aceste întâlniri culturale,  sunt deosebit de benefice și necesare. Se spune că se scrie mult dar timpul cerne, și cum afirma Mircea Eliade, după ani de zile, dacă cineva iți rostește numele înseamnă că ai scris ceva valoros. Întâlnirea cu prietenii scriitori veniți din toate colțurile țării a fost emoționantă. Împreună cu doamna profesoară, autoare a mai multor cărți de poezie și proză, Marinela Capșa, am mers în fiecare zi la program, în tabără. Am fost martore la toate momentele frumoase, am primit diplome și medalii pentru activitatea noastră pe ’’ Ogorul scrisului ’’,  ne-am bucurat de bucuria colegilor, de clipele frumoase petrecute cu și între prieteni.’’ Un prieten este cel căruia îi face plăcere să-i facă bine altuia și care crede că acesta are aceleași sentimente pentru el’’ D.Raizman.
Trebuie să subliniez că , duminică, 4 iunie 2023,  Biblioteca Județeană ”Antim Ivireanul” Vâlcea  a fost gazdă pentru , Conferința ,,Cantemir-300", Dinastia Cantemirilor susținută de doamna prof.dr. și critic literar Maria Vaida de la Cluj. Cu această ocazie a putut fi admirată cupola -vitraliu intrată în Cartea Recordurilor. De altfel manifestarea s-a desfășurat chiar sub frumoasa și inegalabila cupolă. Cu sprijinul domnului Claudiu Tulugea, directorul Muzeului de Istorie, le-am oferit colegilor scriitori un tur al muzeelor vâlcene.  Împreună cu doamna Luci Trușcă, am încercat să le oferim oamenilor de cultură prezenți în Tabăra Prieteniei, o parte din frumusețile renumitului județului nostru, considerat ca fiind  „Vâlcea, cel mai frumos judeţ din România“. La noi sunt  cele mai multe staţiuni balneoclimaterice, dar şi cele mai multe lăcaşuri de cult din România. La acestea se adaugă staţiunile montane, pârtia de schi de pe Transalpina, monumentele istorice şi serviciile protejate UNESCO, precum ceramica de la Horezu şi Mănăstirea Hurezi. Timp de câteva zile, Vâlcea a fost centrul culturii și al prieteniei. Retrăind acele clipe frumoase, mă gândesc că versurile poeziei lui Ilorian Păunoiu se potrivesc acelor momente de bucurie și le transmit ca un dar tuturor prietenilor din Tabăra Prieteniei Literare "De Amicitie", Olănești 2023...

 Bucuraţi-vă că sunteţi
și că vine-o dimineaţă;
bucurați-vă de zâmbet,
bucurați-vă de viaţă!

Bucurați-vă!

La revedere Tabără Dragă, La revedere Prieteni Dragi !

Zenovia Zamfir

 

 

Ascultă şi plângi, lacrimile vindecă sufletul! In memoriam Ana Podaru

 

Ascultă şi plângi, lacrimile vindecă sufletul!

In  memoriam  Ana Podaru   

Poezia este acel  mod minunat de  a ne exprima sentimentele, bucuriile, tristețile și de a le pune în cuvinte frumoase, simple dar bine alese. Așa cum cântecul alină suferința, versul alungă desnădejdea.  Ioan 1:1-14 VDC...'' La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El. În El era viața, și viața era lumina oamenilor''. Despre cuvântul care vindecă avem să ne convigem în scrierile Anei Podaru. Viața poate fi considerată uneori o luptă ...cazi, suferi, te ridici și o iei de la capăt. „Ne naștem fără garanția vieții, fragili, visători, deschidem ochii precum nuferii petalele-n soare fără să avem dreptul de a ne alege părinții, frații, pentru că fiecare dintre noi suntem pumnul de lut din mâna olarului. El ne plămădește și ne dăruiește viața. O viață pe
care nimeni nu ne învață cum să o prețuim, cum să o gestionăm''....Ana Podaru - '' Numărătoarea finală '' . Cărările vieții m-au purtat peste tot în țară, de la munte până la mare, de pe dealuri pe câmpi, din hotare în hoate și dincolo de graniță. Slavă Domnului pentru așa binecuvântare! Adesea am auzit vorbindu-se frumos despre versurile Anei Podaru, despre textele ei. Costi Triță o considera foarte talentată, Mihai Bodogan i-a pus versurile pe note, cei din Valea Jiului o apreciau pentru harul și darul răspândit cu generozitate cititorilor cu frânturi din sufletul său.Mi-a fost dat să o cunosc în ultima sa vară lumească, chiar deasupra norilor, la cetatea din Deva unde eram alături de membrii ''Caravanei Culturii''. Ana Podaru, te cucerea cu zâmbetul său frumos, cu râsul cristalin, cu lumina ce o răspândea în jur. Avea o frumusețe diafană, un chip angelic și părea veselă, se bucura de fiecare clipă petrecută cu cei dragi. A recitat din creația sa, a zâmbit tot timpul, a făcut poze, a rostit câte un cuvânt frumos pentru fiecare. Pentru noi, cei ce nu-i știam povestea, părea o tânără plină de viață, fără griji, fără probleme. Însă povestea ei de viață este tristă...'' Și-a petrecut copilăria la o margine de sat, alături de două surori şi un frate. Profesoara sa de limba română din școala gimnazială – Irene Vaculick – a știut să-i cultive dragostea pentru carte, o dragoste ce explodează mai târziu, debutând publicistic cu un grupaj liric în ziarul „Națiunea”, la începutul anului 2014.Ajunsă la adolescență, imediat după Revoluția din 1989, pleacă spre Valea Jiului, hotărându-se să rămână în Vulcan. Se căsătorește, are doi copii și peste ani, din dragoste pentru oameni, înmugurește în ea dorința de a ajunge asistent medical, reușind să termine cursurile Școlii Sanitare „Carol Davila” din Petroșani. Angajată imediat la spitalul din oraș are satisfacția împlinirii unui vis, însă într-un târziu, epuizată de ceea ce se întâmpla în sistemul sanitar românesc, părăsește țara, stabilindu-se în Anglia. Cu răbdare și sacrificii obţine de la statul britanic autorizaţia de a lucra ca asistent medical. Fetița desculță, ce alerga cândva după cai la margine de sat, ajunge să-și continue visul în sistemul de sănătate din Marea Britanie – NHS, un sistem ce îi oferea mult mai multă satisfacție.Toate au un preț. Munca și nopțile nedormite i-au scăzut imunitatea fiind diagnosticată în 2017 cu cancer. Știind cu ce se confruntă a scris întruna pentru ca lumea să cunoască durerea unui condamnat. Scrisul i-a fost medicament până în clipa în care Dumnezeu i-a strigat: Ajunge!''...''Ana Podaru – O poveste printre stele'' de Mariana Moga.'' Simţeam doar că trebuie să scriu, să scot din mine bomba ce era gata să explodeze, dar nu ştiam că ea exista şi la un moment dat a explodat, dar acel ochi nu s-a închis ci şi-a extins câmpul vizual spre lumea adevărată, cel pe care abia acum învăţam să-l explorez. Da, odată ce am realizat că sunt bolnavă am simţit că abia m-am născut, că vreau să trăiesc, dar nu pentru ce am trăit până acum ci pentru acea iubire nepământeană care mi-a invadat trupul odată cu boala, mă tem că odată ce voi scăpa de această boală voi închide al treilea ochi ce mi-a adus atâta frumuseţe în jur, oamenii pe care am învăţat să-i iubesc, oamenii care mă iubesc, universul pe care am învăţat să-l iubesc şi iubirea ce abia acum am învăţat că trebuie să o dăruiesc universului'', se mărturisea Ana Podaru.. Fiecare dintre noi are un destin . Ceea ce trebuie să ni se întâmple este scris în stele și se întâmplă, la timpul și la momentul potrivit. „Omul nu a fost creat pentru iluzii, a fost creat să trăiască bucuria acestui pământ, să primească și să dăruiască iubire. Uitarea de sine, uitarea pasului pe prima treaptă a spiritualității este primul pas spre autodistrugere. Nu ar exista boală dacă ne-am hrăni
sufletele flămânde cu frumusețea univerului, dacă ne-am scălda privirile în oglinda lacurilor, dacă am lua energie de la soare, dacă ne-am înfunda picioarele în lutul moale, dacă am cânta alături de păsările cerului, dacă ne-am uda buzele cu roua de pe frunze, dacă
noaptea nu ne-am culca atât de obosiți încât să uităm să spunem mulțumesc inimii ce bate-n noi, să mulțumim cerului pentru fericirea ce ne-a inundat sângele doar cu o mângâiere, cu un sărut, cu gingășia din privirile unui copil, al unui miel abia fătat''...Ana Podaru - '' Numărătoarea inversă''. În scurtele popasuri pe tărâmul fericii, Ana s-a bucurat să-și vadă copii din hârtie - „Firimituri de fericire”, „Fluturi în infern – Butterflies in Inferno” (ediţie bilingvă română engleză),  „13 Octombrie rece. Icarii timpului”, „Cad îngeri din icoane” cum își poartă zborul către inima cititorilor, la Londra în aprilie, 2018. Iată ce scria criticul literar, Dumitru Velea care i-a recenzat creațiile: „(…) Cu a patra carte, '' Cad îngeri din icoane'' (Ed. Fundaţiei Culturale Ion D. Sîrbu Petroşani, 2017), dintr-odată năvăleşte peste făptura poetei răul ce acţionase până acum ascuns, iar în conştiinţa ei, ideea de luptă cu moartea şi de comunicare revelatorie cu Creatorul. Poeta ajunge, uluitor de repede, în faza reflexivităţii maxime a intelectului, când nu doar vârstele prime au fost recuperate, ci şi amurgul este chemat să dea seamă. Inamicul necruţător, cancerul, la începutul anului şi primăverii (2017), a ieşit la suprafaţă, acţionând pe toate fronturile împotriva ei. (…) Dumnezeu i-a dat Anei Podaru această încercare, de luptă şi credinţă, de apărare prin poezie. Acum se luminează geneza poeziei ei. Şi se vădeşte un pariu pus de deasupra în confruntarea de jos, directă, a omului cu răul necruţător, a omului cu mâinile goale, neavând ca arme decât credinţa nestrămutată şi poezia apărută în mod miraculos. Apariţia ei pare determinată de răul cu care trebuie să lupte, însă geneza ei cu adevărat consistă în legile pariului de deasupra şi în puterea de credinţă a omului datorată unei şi aceeaşi unităţi cu Dumnezeu''. Lupta ei cu boala este magnifică...'' Chiar dacă rănile trupeşti mă sfâşiau, în mine înfloreau crinii dumnezeirii cu cele mai albe petale şi cea mai pătrunzătoare mireasmă vindecătoare a sufletului. Azi am simţit miros de primăvară, cerul şi-a lepădat mantaua gri, umedă şi rece lăsând loc strălucirii timide a razelor de soare, ochii mei au văzut bucuria renaşterii în firul ierbii, în ciripitul păsărilor, în
zborul lor, în crengile încremenite în care mugurii musteau gata să plesnească, am respirat aer proaspăt, am văzut cum a au fost puşi în lanţuri vântul şi ploaia pentru o clipă de pace, de tăcere, în care creaţia divină-şi seamănă frumosul din mâna luminii. Odată cu ele am renăscut şi eu, chiar dacă în mine e flacăra durerii ce-mi macină lutul, şi ce?... Dincolo de lut sunt eu, un călător prin univers ce nu lasă urme murdare, ci doar un semn ce poate fi văzut şi din cer ''. Poeziile Anei sunt pline de iubire, ele te poartă într-o lume mirifică, în versurile sale natura este cel mai frumos pictor, soarele și luna i-au luminat cărările vieții, totul este frumos și plin de speranță. Și ea, a sperat până în ultima clipă că va mai rămâne mult timp alături de cei dragi. Suferunța pe care a îndurat-o cu multă demnitate , i-a dăruit multe cuvinte frumoase pe care le-a lăsat moștenire iubitorilor de cultură, copiilor și prietenilor săi. De cuvinte frumoase a avut parte și ea în anul 2017, la Constanța când și-a lansat volumele „Fluturi în infern“ și „13 octombrie rece - Icarii timpului“. Despre Ana Podaru și versurile sale, dr. Corina Apostoleanu, spunea... „Poezia poate să locuiască cu tine în orice țară, în orice spațiu de pe Terra. Fie că locuiește în România, fie că locuiește în Republica Moldova, fie că locuiește în Anglia, este același lucru. (..) Locul de unde vine Ana Podaru, Bacău, are o puternică amprentă asupra poeziei sale. Aproape nu poate să ignore Ana Podaru că acolo a locuit și a creat Bacovia. De aceea, poezia pe care Ana Podaru o scrie este sub semnul poeziei bacoviene prin motivele pe care le abordează, dar, în aceeași măsură, și prin maniera prin care scrie. Este o poezie impresionantă, plină de sentimentul că există suferință și că ea ne însoțește în fiecare clipă, dar și pentru că aripile grele de plumb de care vorbea Bacovia încearcă să se elibereze de acest plumb și, sufletește, să caute un alt spațiu decât cel al suferinței, este o poezie în care Ana Podaru nu poate să ignore ce se întâmplă în jurul său“ . Despre creațiile și viața Anei Podaru, aflăm multe detalii în lucrarea'' Ana Podaru - Numărătoarea inversă''.  Pentru ea, mântuirea a început încă de aici, calea spre mântiure este presărată cu multă suferință. 

„Mi-s braţele pline de dor şi iubiri,
Le-ntind către lume şi soare,
O, Doamne, coboară-Ţi privirea şi zi-mi,
De ce, bob de lacrimă, doare?”...

Plângi Ană!
Ascultă şi plângi, lacrimile vindecă sufletul! Drum lin, printre stele, Ană Dragă ! Odihnă veșnică !

Zenovia Zamfir