Grija și iubirea arhierească pentru sfinții
și martirii neamului său
Patriarhul Justinian Marina
Instauraurea la conducerea
țării a regimului comunist ateu, care dorea formarea unui ”om nou” , a
fost una dintre cele mai grele încercări care s-au abătut asupra poporului
român.În perioada aceea, Biserica Ortodoxă Română a fost ținta tuturor
atacurilor, de orice fel și din orice direcție, urmărindu-se reducerea influenței
acesteia în societate și chiar desființarea ei. A rânduit Bunul Dumnezeu ca între anii
1948 – 1977, în fruntea Bisericii Ortodoxe Române să ajungă Patriarhul
Justinian Marina, cel care avea să păstorească ca întâi stătător timp de 29 de
ani, luptând pentru apărarea Bisericii strămoșești cu toată priceperea și dăruirea sa. A lucrat cu timp și fără timp,
a făcut orice i-a stat în putință, jertfindu-se chiar pe sine, pentru apărarea
ei, a slujitorilor ei și a întregului popor creștin ortodox .Justinian Marina,
pe numele său laic Ioan Marina, s-a născut pe 22 februarie 1901 în localitatea
Suiești, județul Vâlcea, într-o familie de agricultori harnici și buni
creștini, mama sa provenind dintr-o veche familie de preoți. În textul publicat
în ’ ’Almanahul Bisericesc ’’ 2001,
pag. 62-88 , domnul Gheorghe Vasilescu, scria...’’Cine l-a cunoscut, l-a
văzut, a stat de vorbă cu el și s-a bucurat de grija și ocrotirea sa
părintească nu poate uita niciodată privirea lui vie și scrutătoare, ochii săi
negri care îți dădeau impresia că te citesc până în străfundurile gândurilor
tale, ca laserul, dar și zâmbetul său, râsul acela sănătos și natural,
molipsitor și încurajator de părinte adevărat, luminat sufletește de dragostea
pentru copiii și fiii săi duhovnicești. Despre acest patriarh providențial,
chemat de Dumnezeu să conducă destinele Bisericii Ortodoxe Române într-o
perioadă dintre cele mai grele și mai dure din istoria poporului român, s-a
scris mult și se va mai scrie, pe măsură ce timpul va da un nou și tot mai
bogat sens și valoare operei sale fără egal în istoria Bisericii noastre, cu
atât mai mult cu cât contextul istoric și politic în care a activat nu a fost
favorabil unei desfășurări normale a vieții bisericești. Cu cât va trece
timpul, cu atât statura sa va crește, iar faptele și realizările sale,
apreciate la justa lor valoare și ținând cont de contextul în care au fost
realizate, îi vor situa chipul tot mai impozant pe soclul zidit din aceste
inegalabile înfăptuiri. ...Credința în Dumnezeu și iubirea de Dumnezeu și
aproapele sunt mereu amintite în scrierile și în vorbirea sa, ca virtuți
fundamentale ale fiecărui slujitor al Bisericii. Iubirea de semeni trebuie să
meargă până la sacrificiu...’’. Patriarhul Justinian a căzut victimă
prigoanei comuniste atunci când a protestat împotriva Decretului 410 din 19
noiembrie 1959, care prevedea că puteau fi admise în monahism doar persoanele
care au împlinit vârsta de 55 de ani, bărbații, și 50 de ani, femeile, și în
baza căruia au fost scoși din mănăstiri circa 5000 de monahi și monahii. Pentru
curajul de a se opune unui regim
totalitar, a fost trimis la schitul Dragoslavele, unde i s-a fixat domiciliul
forțat timp de 6 luni. Văzând că dacă se opune fățiș pune în pericol atât
libertatea sa cât mai ales viața celor din jurul său, clerici dar și mireni,
Patriarhul Justinian a schimbat tactica opoziției cu tactica diplomației. A
înțeles că trebuie să-și ducă crucea până la capăt și s-a folosit de poziția
dar și de prietenia sa cu Dej, pentru a se împotrivi imixtiunilor politicului
în treburile bisericești. Atunci când Religia a fost scoasă din școlile de stat
(august 1948), Patriarhul Justinian, cu ajutorul ierarhilor (între care la loc
de frunte s-a numărat Episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei), a inițiat
proiectul de catehizare a copiilor și tinerilor în biserici. După un timp,
demersurile lor au fost blocate de Securitate și de Ministerul Cultelor, la
cererea liderilor comuniști Ana Pauker și Vasile Luca. Multe inițiative
ulterioare ale Patriarhului Justinian sau ale diferiților factori din
conducerea bisericească pentru educarea tineretului în biserici au fost stopate
de Ministerul Cultelor . La riposta membrilor Sinodului, partidul le-a răspuns
cu valuri de represiune, cum a fost cel din noaptea praznicului "Adormirii
Maicii Domnului" din anul 1952, printr-un simplu ordin de cabinet al
Ministrului Afacerilor Interne (ord. 410/1952), sute de preoți care au avut
funcții de decizie în instituțiile Bisericii au fost reținuți, anchetați și
trimiși la Canal, în renumita și înjositoarea "brigadă a hoților".
Alți slujitori ai altarelor au fost arestați doar pentru faptul că erau
etichetați "chiaburi" de către organele locale de partid, iar
o categorie aparte a fost reprezentată de cei care au sprijinit rezistența
armată anticomunistă din munți. În perioada 1958-1959, au fost arestați cei din
jurul Patriarhului, slujitori considerați de încredere, teologi, dar și mulți
preoți care "unelteau" împotriva regimului. Au fost formate
loturi de "uneltitori", precum "Rugul Aprins",
"Vâforata", sau lotul preoților de la Episcopia Aradului. Acești
clerici au fost "demascați" că "ascultau posturile
străine de radio", comentând negativ, că țineau "ședințe
legionare" în care educau tinerii etc. Simpla calitate de a fi
credincios sau teolog însemna, pentru membri- torționarii regimului comunist, o
mare ilegalitate, a fi legionar, după cum i s-a imputat profesorului Teodor M.
Popescu, în ancheta de la Securitate: "Ești legionar pentru că ești
teolog și, fiind teolog, ești anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă a fi
legionar". Pentru aceste "culpe" s-au dat pedepse
grele, între 10-25 ani de temniță . Valurile de represiune au fost declanșate pe
fondul consolidării autorității Partidului Comunist în Stat, după
"demascarea" deviaționiștilor din anul 1952, și după evenimentele de
la Budapesta din anul 1956 . Acuzațiile aduse clericilor erau încadrate în
vechiul Cod penal al regelui Carol al II-lea, din 1936, cu celebrul articol 209
("uneltire contra ordinii sociale") dedicat legionarilor, dar și
în alte legi, precum Decretul regal 856/1938, privitor la "siguranța în
Stat". Torturați, înfometați, spânzurați, înjunghiați, împușcați,
uciși prin înghețare sau îngropați de vii, batjocoriți până la dezumanizare,
acestea au fost doar câteva dintre metodele experimentului anticreștin prin
care sute și mii de martiri ai lui Iisus Hristos și-au sacrificat viața în
perioada comunistă. În toți acei ani grei, de prigoană comunistă, Patriarhul
Justinian Marina a luptat și a vegheat cu multă durere pentru turma sa. La
început, când a fost pus în aplicare Decretul 410/1959, a fost nevoit să
accepte întemnițarea lui Valeriu Anania, vâlceanul său de încredere, devenit
peste ani, Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania. Se spune că întâlnirea
dintre cei doi mari ierarhivâlceni a fost providențială. Maica Olga de
mănăstirea Bistrița din Vâlcea, a spus .. „Poate o fi de la Dumnezeu;
noi îl știm pe părintele Marina din tinerețe, pentru ca a fost o vreme învățător
ca și noi, și nu-l știm nici comunist, nici de om rău, ci de om cumsecade; nu
credem noi să se fi transformat chiar așa de repede; du-te, ca poate e de la
Dumnezeu, pentru Biserică"..Lacrimi amare a vărsat Patriarhul
Justinian Marina : pentru Nichifor Crainic, Ioan Gh. Savin, Dumitru Stăniloae,
Liviu G. Munteanu, Ilarion Felea, Ion V. Georgescu (deportat în Siberia) și mulți
alții; câțiva preoți ortodocși au fost împușcați, alții au apucat calea munților,
ascunzându-se prin locuri neumblate, ca părinții : Cleopa, Arsenie Papacioc,
Arsenie Boca, Iustin Pârvu și mulți alții. Fostul Mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu
a fost condamnat la moarte, în contumacie (trecut la cele veșnice în anul 1964,
în Franța). Chiar și împotriva Patriarhului Justinian Marina au fost organizate
două atentate, unul sub forma unui accident feroviar. Răutatea comuniștilor și ura față de Dumnezeu
au făcut ca viața marelui ierarh al Bisericii Ortodoxe Române să fie plină de
tristețe și de cumplită durere pentru semenii săi. S-au găsit nenumărate
mărturii despre intervențiile Patriarhului Justinian în favoarea unor
personalități ale vieții bisericești sau sociale din acea perioadă, intervenții
care de multe ori au trezit suspiciunea autorităților comuniste. Dar, în
închisorile comuniste, viața religioasă a căpătat un aspect de catacombă. Slujitorii
altarelor săvârșeau slujbe, încurajându-i și dându-le încredere în ajutorul
divin colegilor de suferință. Cu toate torturile monstruoase inventate de
oamenii regimului, cum a fost "experimentul
Pitești", carcera a reprezentat locul în care multe suflete au
cunoscut transformarea spirituală și apropierea de Domnul Iisus Hristos. .
Suferințele celor ce au pătimit în temnițele comuniste sunt astăzi alinate și ’’condamnate
la neuitare ’’ de clerici și de mireni Despre părintele Justin Pârvu, care
s-a nevoit în ultimii ani de viața la Mănăstirii Petru Vodă, a cărei piatră de
temelie a pus-o ăn anul 1991, Patriarhul
Daniel, spunea.... ’’Părintele Justin Pârvu a îndurat, cu multă credință în
Dumnezeu și speranță de viață mai liniștită, încercările temnițelor comuniste
de la Văcărești, Jilava, Aiud și Suceava (între anii 1948 – 1964), mărturisind
cu mult curaj dreapta credință, în vremuri de încercare pentru Biserică și Țară
’’. Mulți cunoscuți dar mai ales necunoscuți sunt sfinții temnițelor
comuniste. Se cuvine să amintim pe Valeriu Gafencu, pe care însuși Nicolae
Steinhardt, la numit ”Sfânt al Închisorilor”. Încă din anii de studenție
de la Facultatea de Drept și Filosofie este atras de doctrina legionară. Devine
membru și după aceea un important lider al organizației legionare pentru
tineret ”Frăția de Cruce”. Este un student eminent, fiind considerat de
profesorul Constantin Angelescu drept ”unul dintre cei mai buni studenți pe
care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere”. Gafencu este însă un
legionar fervent dedicat trup și suflet. Participă la rebeliunea legionară și
apoi luptă pentru menținerea mișcării legionare în ilegalitate devenind client al pușcăriilor, petrecând aproape 12 ani
din întreaga sa viață în temniță. Este închis în timpul regimului Antonescu și
mai apoi în comunism. Faima de ”Sfânt al închisorilor“ și-a dobândit-o
în anii comunismului. A fost deținut la Aiud, Pitești și Târgu Ocna. A îndurat
inclusiv sistemul de reeducare de la Pitești. Tot un sfânt al temnițelor
comuniste poate fi considerat părintele Sofian Boghiu, basarabean de origine,
propus pentru canonizare în Republica Moldova. A făcut parte din ”Rugul
Aprins“, o organizație fondată în
1946 care va activa până în 1948, când
va fi scoasă în afara legii de comuniști. Întâlnirile membrilor, aveau loc la
Mănăstirea Antim, și erau discutate de la subiecte literare și religioase până
la chestiuni de ordin politic. Părintele Sofian Boghiu a fost condamnat la 15
ani de muncă silnică. A fost grațiat în
1964 și a trăit până la moarte la mănăstirea Antim, ajungând să fie supranumit „Apostolul
Bucureștilor”. Despre activitatea asociației ”Rugul Aprins“ și
membrii acesteia avea cunoștință însuși Patriarhul Justinian Marina care îi
îngăduia tacit întrucât nu reușise să-i convingă să renunțe. Un caz aparte a
fost Gheorghe Calciu, cunoscut mai târziu sub numele de părintele Calciu
Dumitreasa, deținut politic care a îndurat fenomenul de reeducare de la
Pitești. La începuturi Gheorghe Calciu, născut în 1925 la Mahmudia, în județul
Tulcea, a fost un simpatizant legionar. Urmează cursurile Facultății de
Medicină dar continuă activitatea ca simpatizant al mișcării legionare. În 1948
este arestat de autoritățile comuniste și condamnat la închisoare. Ajunge la
Pitești, și este inclus în sadicul program de reeducare derulat de infamul
Eugen Ţurcanu în colaborare cu Securitatea. După ce a îndurat chinuri și
bătăi, a devenit la rândul său torturator. „Căderea studentului Gheorghe
Calciu aici a început, în urma contactului brutal cu violențele cu totul ieșite
din comun. A fost forțat să scoată informații de la alte viitoare victime ale
«reeducării». Înspăimântat, și-a adâncit căderea odată cu transferul în Gherla
din august 1951. În realitate, Calciu a făcut ceea ce încercau să facă marea
majoritate a celor trecuți prin încercările Piteștiului: să se strecoare”,
preciza istoricul Alin Mureșan în „Pitești, cronica unei sinucideri
asistate“. După momentele cumplite de la Pitești care l-au transformat
în torturator, a urmat căirea. A fost mutat la Casimca Jilavei, unde a ajuns
renumit pentru atitudinea sa anti-comunistă, dar și pentru modul în care îi
ajuta pe ceilalți deținuți. Se spune chiar că și-a oferit sângele unui alt
deținut aflat pe moarte. A încearcă să-i dea limfă lui Costache Oprișan, fostul
șef al ”Frățiilor de Cruce” din România. Oprișan era pe moarte, distrus
de bătăi și TBC. Calciu și-a desfăcut venele pentru a-l salva. ”Storc o
gamelă de sânge din braț ca să-i dau limfă lui Costache. Las hematiile să se
sedimenteze, apoi o decantez în gamela lui Costache și îi dau să bea doar
limfa”, mărturisea Gheorghe Calciu. Este eliberat în urma amnistiei
generale din 1964. Ieșind din închisoare se ocupă de împlinirea promisiunii
făcute lui Dumnezeu: „Doamne, daca mă scoți teafăr de aici, o sa-ți slujesc
Ție!”. Absolvă mai întâi Facultatea de Filologie din București, după care
urmează cu ajutorul patriarhului Justinian Marina și al ieromonahului Antonie
Plămădeală (viitorul mitropolit), Facultatea de Teologie din București. Pentru
părintele Arsenie Boca și părintele Cleopa considerați duhovnicii Patriarhului Justinian Marina s-au
depus eforturi mari pentru a fi feriți de prigoana comunistă. Aducerea părintelui
Arsenie Boca la Biserica Drăgănescu, aflată la doar câțiva kilometri de
București a fost strategică, el fiind permanent sub supravegherea patriarhului.
Despre grija permanentă a marelui ierarh vâlcean pentru cei aflați în închisori
avem mărturii și în cartea‚’’Memorii ’’ a părintelui Mitropolit
Bartolomeu Valeriu Anania, care descrie
cum era trimis de patriarh cu pachete la familia părintelui Stăniloaie, cum se
îngrijea ca familia poetului Radu Gyr să primească pachete cu haine și
alimente. Încă din timpul vieții, părintele Justin Pârvu, spunea .: ’’
Rugați-vă neîncetat să se ridice în sfârșit acest întuneric de pe lumina
acestor martiri. Să-i aducă la lumină și la închinarea poporului. Alături, în
sfârșit de Sfinții Ilie Lăcătușu, din București, Iacov Hozevitul și toți acești
sfinți mari. Osemintele acestora, în sfârșit, din închisoarea aceasta, dovedesc
mereu că sfinți a dat Biserica și dă mereu până în prezent, ca rugători curați
înaintea Lui Dumnezeu’’. În anul
2008, Justinian Chira, Arhiepiscopul Maramureșului și
Sătmarului, rostea:... ’’ Toți
aceștia care au pătimit în inchisori au fost mielul de jertfă pentru iertarea
păcatelor poporului roman. Ei au fost aruncați în gura celor fără de Dumnezeu,
ca să ispașească păcatele noastre, ale tuturor. Ei s-au jertfit pentru noi. Ei
s-au jertfit pentru noi ’’. În textul publicat în ’ ’Almanahul
Bisericesc ’’ 2001, pag. 62-88 , despre Patriarhul Justinian Marina, Gheorghe Vasilescu, scria...’’ Față de toți
slujitorii bisericești, preoți, diaconi, cântăreți și alți salariați din
Administrație, Patriarhul Justinian a arătat totdeauna dragoste cu adevărat
părintească. De multe ori a venit în mijlocul lor, sau i-a primit la sine și,
ca un părinte, s-a interesat de greutățile și necazurile lor, i-a mângâiat și
i-a întărit sufletește. În 1950, de pildă, la propunerea sa, Sfântul Sinod a
aprobat completarea din fonduri proprii a salariilor slujitorilor bisericești
până la echivalarea cu cele ale membrilor corpului didactic, în funcție de
vechimea și de studiile avute de fiecare. Pe mulți i-a ajutat în nevoi,
acordându-le sprijin material. La marile praznice creștine, de Paște și de
Crăciun, a oferit întotdeauna daruri pentru copiii salariaților, iar celor de
vârstă școlară le-a dat ajutor bănesc pentru cărți şi rechizite.... Preoților și
monahilor care au căzut victime represiunii regimului comunist, unii chiar
dintre colaboratorii săi apropiați, pe care n-a putut să-i ferească de
arestare, deși a intervenit și s-a pus chezaș pentru ei, la ieșirea lor din
închisoare le-a asigurat postul în parohii și locuri de ședere în mânăstiri.
Nici unul n-a fost lăsat pe drumuri, toți au primit de lucru în cadrul instituțiilor
bisericești, ceea ce a neliniștit organele puterii. Iar atunci când, în urma
decretului 410 din 28 octombrie 1959, autoritățile statului i-au cerut să
excludă din monahism pe cei care suferiseră condamnări și arestări și să-i
scoată din mânăstiri pe frații și monahii tineri, Patriarhul Justinian, prin
soluții de împiedicare și tergiversare, a refuzat să aplice aceste măsuri. Mai
târziu, pe mulți dintre cei care au fost, totuși, nevoiți să părăsească atunci
mânăstirile, Patriarhul Justinian, la cererea lor, i-a reprimit în monahism,
încât numărul călugărilor a crescut din nou, fapt pentru care a fost suspectat
ca ostil regimului’’ . Mi-a fost dat să întâlnesc oameni care
l-au cunoscut personal și mi-au povestit cât de apropiat era de oameni ,
Liliana Frățilă era un copil și de câte ori se întâlnea cu Patriarhul Justinian
Marina prin curtea Palatului Patriarhal primea daruri și binecuvântări
arhierești. Domnul doctor George Stan, care a fost în preajma marelui ierarh,
aproape 17 ani, își aducea aminte cu lacrimi în ochii de bunătatea cu care a
fost înzestrat Patriarhul Justinian....’’ Se dusese vorba că oferă ajutoare
bănești celor năpăstuiți de soartă și pentru a evita oamenii securității care-l
vegheau non stop, era așteptat de nevoiași prin curtea și grădina Patriarhiei
la orele când își făcea Patriarhul Justinian Marina plimbarea seara și
dimineața. Obișnuia să poarte în buzunarul de la sutană diferite plicuri cu
sume de bani din propriul salariu și oferea celor care- l căutau câte un plic’’
. Scriitorul Claudiu Târziu a cercetat minunile de la Aiud. El le-a surprins
catehetic într-un eseu de referință.'' Puține închisori comuniste au exersat
arta fizică a torturii așa cum s-a întâmplat la Aiud. Au murit sub chin mii de
oameni, aruncați apoi, precum câinii, la margini de drum. Dar Dumnezeu a vrut
altfel! Osemintele martirilor au fost transformate în moaște sfinte, făcătoare
de mari minuni. Zeci de mănăstiri din țară și de la Muntele Athos au luat
părticele din rămășitele foștilor deținuți politici de la Aiud, care astăzi
vindecă boli incurabile și izvorăsc mir. Moartea și suferință au fost
transformate în nădejde și în viață. Parcă le-au crescut genunchii din
pardoseală. Una lângă altă, dinaintea iconostasului, două statui ale ultimei
speranțe, murmurând neîncetat rugăciuni….'' Părintele Iustin Pârvu
spunea: „Aiudul este cel mai sfânt loc al românilor”. Mi-a fost
dat ca în toamna anului 2010, la Techirghiol să-l întâlnesc pe părintele
Arsenie Papacioc care mi-a spus următoarele cuvinte, pentru care dau mărturie
...'' Patriarhul Justinian Marina a fost cel mai tânăr, cel mai longeviv și
hărăzit de Bunul Dumnezeu să conducă destinele Bisericii Ortodoxe Române în
acele vremuri tulburi ''. În ’
’Almanahul Bisericesc ’’ 2001, pag.
62-88 , domnul Gheorghe Vasilescu, ne spune....’’ Socotind că își face o
sfântă datorie față de evlavia adâncă a credincioșilor Bisericii noastre și dă
expresie rugilor lor fierbinți către Atotputernicul Dumnezeu, după pilda și
modelul sfinților de pretutindeni și a celor de pe pământul românesc, care le
luminează calea mântuirii ca niște făclii cerești, Patriarhul Justinian a
inițiat în 1950 și 1955 canonizarea unor sfinți români, lucrare ce se înscrie
la loc de cinste în cununa împlinirilor arhieriei sale, bine cunoscute de toți.
După lucrări pregătitoare, desfășurate cu implicarea directă a Patriarhului
Justinian, constând din studierea amănunțită a propunerilor de canonizare,
întocmirea tomosurilor sinodale și stabilirea rânduielilor tipiconale, Sfântul
Sinod, în ședința sa din 28 februarie 1950, a hotărât canonizarea unor
mucenici, mărturisitori și cuvioși români, precum și generalizarea în întreaga
Biserică a cultului unor șfinți care s-au bucurat până atunci de cinstire
locală. Apoi, în perioada 10-23 octombrie 1955, în cadrul marilor serbări
religioase dedicate aniversării a 70 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe
Române, la care au participat și delegați ai unor Biserici ortodoxe surori, a
avut loc proclamarea solemnă a sfinților români canonizați prin hotărârea
sinodală din 1950: Sf. Ierarh Calinic de Cernica (11 aprilie), Sf. Ierarhi și
Mărturisitori Ilie Iorest și Sava, Mitropoliții Transilvaniei (24 aprilie),
Cuvioșii Mărturisitori Visarion, Sofronie și Mucenicul Oprea din Săliște (21
octombrie). Un an mai târziu, în 1956, s-a procedat și la canonizarea solemnă a
Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș (15 septembrie). Tot acum s-a proclamat și
generalizarea în întreaga Biserică Ortodoxă Română a cultului Sf. Mucenic Ioan
Valahul, de neam român, canonizat de Patriarhia Ecumenică încă din anul 1662,
de la sfârșitul său martiric, și înscris în calendar la 12 mai, precum și a
cultului unor sfinți de neam străin, cu cinstire locală și cu moaște în țara
noastră: Sf. Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie), Sf. Cuvioasă Paraschiva de
la Iași (14 octombrie), Sf. Muceniță Filofteia de la Curtea de Argeș (7
decembrie), Sf. Grigorie Decapolitul de le Bistrița-Vâlcea (20 noiembrie), Sf.
Cuvios Dimitrie cel Nou din București (27 octombrie) și Sf. Nicodim cel Sfințit
de la Tismana (26 decembrie). .. Canonizarea acestor luceferi ai credinței din
străbuni, după toate rânduielile canonice și liturgice, a ridicat la o nouă
strălucire Ortodoxia românească.’’ Patriarhul Justinian a trecut la
cele veșnice în seara zilei de 26 martie 1977, în vârstă de 76 de ani, după o
grea suferință și o lungă perioadă de spitalizare. A fost depus în mormântul pe
care, cu grijă, și l-a pregătit în zidul interior al Mănăstirii Radu Vodă din
București, ctitorită chiar de el. Pe crucea încastrată în zid, patriarhul i-a
cerut meșterului să sape următoarele cuvinte: ”M-am luptat lupta cea bună.
Credința am păzit. Am ajuns la capătul drumului vieții. De acum încolo, mă
așteaptă răsplata dreptății, pe care, mi-o va da Domnul, Judecătorul Cel Drept,
în ziua aceea”. Iată cum îl descrie, Pr. Prof. Ene Braniște : "Îmbrăcat
în sacrele veșminte arhierești, Patriarhul nostru, cu chipul său impunător,
încadrat de barba mare şi plete încărunțite de timpuriu, îmi amintea de chipul
venerabil al Sfântului Ierarh Nicolae dintr-o veche icoană a copilăriei mele și
făcea o impresie de neuitat credincioșilor prezenți. Din clipa când diaconii îl
îmbrăcau în odăjdii și când intra în slujbă, Întâistătătorul nostru devenea
concentrat și aproape transfigurat, păstrând în tot timpul slujbei o atitudine
demnă, de împăcare sufletească și de respect pentru cele sfinte, care o impunea
și conslujitorilor. Avea gesturi cumpănite, simple dar firești și pline de o
impunătoare demnitate. Rareori un zâmbet ușor și discret îi înflorea fața, de
obicei severă, dând răspuns la vreo întrebare și încuviințând ceva din cele ce
trebuiau făcute și se făcuseră bine și cuviincios. Când observa ceva ce nu-i
plăcea, vreo greșeală în rânduiala slujbei ori în comportarea slujitorilor, nu
spunea nimic. Privea doar cu dezaprobare și blândă mustrare, dar ținea minte și,
la sfârșitul slujbei făcea observațiile de rigoare, dar cu delicatețe și
tact."
Portretul schițat cu atâta măiestrie de distinsul profesor de liturgică era
expresia a ceea ce însuși patriarhul Justinian spunea: "În săvârșirea
oricărei taine sau ierurgii, preotul adevărat pune căldură, participare
sufletească, convingere, adeziune interioară, fior sfânt, știind că numai
astfel vor putea să comunice cu Dumnezeu, pentru sine și pentru păstoriții
săi.... Calitățile lui de liturghisitor au rămas neuitate: " La propunerea Preafericitului Părinte
Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, anul 2017 a fost declarat ca ’’An omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și pictorilor bisericeștii și Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei
în timpul comunismului ’’ în Patriarhia Română. Hotărârea a fost luată în ședința de lucru din
28-29 octombrie 2015, a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Pe data
de 25.03.2017, la 40 ani de la trecerea în veșnicie, în Biserica Mănăstirii
Radu Vodă din Capitală, după Slujba
Parastasului oficiată în Biserica Mănăstirii Radu Vodă, acolo unde își
doarme somnul de veci marele ierarh vâlcean, Patriarhul Daniel, explica :...
’’Cu mult curaj, echilibru, diplomație și tenacitate el a încercat să apere
Biserica de loviturile sistematice ale puterii politice, alegând calea unei
dârze rezistențe camuflate uneori sub un discurs „favorabil” pentru liderii
comuniști. S-a opus din răsputere abuzurilor și ingerințelor partidului-stat în
viața Biserici și încercării acestuia de a transforma Biserica într-o
instituție neputincioasă ’’ La ora actuală satul natal al Patriarhului
Justinian,este împodobit cu o mănăstire care a cărei slujba de sfințire
a fost săvârșită duminică, 22 octombrie 2017, de către un sobor de arhierei din
care au făcut parte Înaltpreasfințitul Părinte Irineu, Mitropolitul Olteniei,
Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, Preasfințitul
Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Preasfințitul
Părinte Ieronim Sinaitul, Episcop Vicar Patriarhal, și Preasfințitul Părinte
Ilarion Făgărășanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Siubiului, înconjurați de
preoți și diaconi, în prezența ctitorilor, a obștii monahale, a preoților,
monahilor și credincioșilor din Arhiepiscopia Râmnicului, dar și a pelerinilor.
Părintele stareț Antim, veghează ca ....’’ aducerea aminte de marele ierah
vâlcean să fie o datorie creștinească dar și o poruncă dumnezeiască’’. la
împlinirea a 122 de ani de la nașterea Patriarhului Justinian Marina,
miercuri, 22 februarie, a fost săvârșită la Mănăstirea Suiești
slujba de parastas pentru cel de-al treilea întâistătător al Bisericii Ortodoxe
Române, urmată de Simpozionul Național „Grija Patriarhului
Justinian Marina față de persoanele vârstnice și cântăreții bisericești”. În
deschiderea simpozionului, Pr. Constantin Olariu a transmis cuvântul de
binecuvântare al Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul
Râmnicului, care a accentuat că „Fericitul întru adormire și de veșnică
pomenire Patriarh Justinian Marina a avut dificila misiune de a conduce corabia
Bisericii Ortodoxe Române în vremuri tulburi și a căutat ca prin activitatea
desfășurată să ofere răspunsul cel bun la chemarea Mântuitorului Hristos de a-I
urma pe calea jertfei și a iubirii aproapelui, reorganizând fundamental viața
internă a Bisericii sub toate aspectele ei.Încă de la începutul patriarhatului
său, a alăturat slujirii liturgice, sacramentale, misiunea socială a Bisericii,
care a devenit expresia conștiinței solidarității cu cei aflați în lipsă, în
Duhul dragostei lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu: „am numit lucrarea preoțimii pe
tărâmul acesta „apostolat social”, cerând tuturor să readucă în actualitate și
să întrupeze în realități de viață doctrina socială a Mântuitorului Hristos, a
Sfinților Apostoli, a Sfinților Părinți ai Bisericii”. Prin „Apostolat social”
înțelegea misiunea unei Biserici active, deschisă societății: „o Biserică
socială, vie și activă”. Din activitatea pe care o desfășurase ca învățător,
preot, director de seminar și coordonator a numeroase instituții de binefacere,
cunoștea foarte bine aspectele vieții sociale și, de aceea, când a devenit
arhiereu-vicar la Iași, spunea: „Acolo unde este îndoială, eu să semăn
credinţă! Acolo unde este întristare, eu să semăn bucurie! Acolo unde este
disperare, eu să semăn nădejde! Acolo unde este ceartă, eu să semăn pace! Acolo
unde este ură, eu să semăn iubire! Acolo unde este întuneric, eu să semăn
lumină!”Și, într-adevăr, a așezat lumina în inimile orfanilor și văduvelor de
război, ale invalizilor și foștilor prizonieri și deportați scăpați din
lagărele de muncă, constituind comitete speciale pentru strângerea ofrandelor
și înființarea de orfelinate și cămine....’’. Patriarhul Justinian Marina a plecat din lumea aceasta cu
credința că și-a făcut deplin datoria către obștea dreptcredincioasă
încredințată lui spre păstorire și către poporul din care a făcut parte și
către omul în suferință.
Zenovia Zamfir
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu