Amintiri pentru un mâine, când azi va fi un ieri îndepărtat

Amintiri pentru un mâine, când azi va fi un ieri îndepărtat

Amintirile sunt călătorii şi trăiri de neuitat ale sufletului. Ne putem reîntoarce în locuri pline de emoţii sau revedea chipuri dragi nouă atunci când ne este dor, atunci când avem nevoie de un imbold pentru a merge mai departe, pentru a spera şi a visa pentru că visele de cele mai multe ori se transformă în realitate.Retrăim clipe frumoase şi ne bucurăm că amintirile şi-au găsit un loc în sufletul nostru şi vor rămâne mereu acolo chiar dacă în ele se regăsesc nu doar bucurii, ci şi tristeţi, neînpliniri, regrete. Fiecare amintire este o emoţie, o imagine, o stare, o clipă.Ele ne sunt mângâiere şi alinare, zâmbet şi lacrimă, nostalgie şi împlinire.Trebuie să ne construim amintiri pentru că ele vor fi casa noastră mai târziu.Mă reîntorc cu drag la clipele petrecute la Haţeg cu prilejul reuniuni poeţilor şi scriitorilor din ţară şi străinătate la începutul verii în cadrul Taberei „De amicitiae”, un eveniment frumos şi mult dorit, organizat de poeta Mariana Moga.La sfârşitul luni iunie 2019, am plecat la drum încă de la primele ore ale dimineţi pentru a mă întâlni cu Tanţi,Costi, Liliana şi Pandele, la Mănăstirea Lainici a cărei vechime se pierde în negura vremii necunoscându-se oficial şi istoric începuturile sale. După tradiţie, în secolul al XIV-lea Sfântul Cuviosul Nicodim de la Tismana a fost trimis în Ţara Românescă pentru a susţine ortodoxia şi pentru a da un suflu nou bisericii. El s-a aşezat într-o peşteră lângă mănăstirea Lainici. Tot Sfântul Nicodim a ctitorit mănăstirea Vodiţa de lângă Drobeta Turnu Severin şi Mănăstirea Tismana, în preajma căreia a sihăstrit până la sfârşitul vieţii sale.Revederea cu prieteni este veselă şi zgomotoasă, ne îmbrăţisăm, glumim unii pe seama celorlalţi, bem o cafea de la termos, un lapte preparat de Tanţi şi plecăm voioşi mai departe spre Hunedoara. Frumuseţea Văii Jiului te îndeamnă la visare şi contemplare,aici, râul milenar şi-a făurit, pe o lungime de 33 km, cel mai sălbatic defileu de pe apele sale interioare, înfăţişând, aspru şi de temut, încleştarea dintre stânci şi şuvoaie .

Datorită frumuseţii sale, a sălbăticiei dar şi a unicităţii , Defileul Jiului a fost declarat parc naţional.Ajungem la destinaţie veseli şi puşi pe distracţie, Mariana Moga şi soţul ei Cristi ne primesc cu braţele deschise, cu zâmbetul pe buze şi vorbe frumoase ,alese.După ce ne cazăm coborâm la terasa de lângă piscină şi aşteptăm '' la un pahar de vorbă'' sosirea prietenilor scriitori.Sub cerul înstelat, cu lună argintie şi parfum de trandafiri, participanţi la tabăra de amiciţie se desfată cu muzică şi poezie din creaţii propri.Ecoul metaforelor, al versurilor de dragoste eternă se stinge târziu în noaptea de vară , la ferastra sufletelor poeţilor.E vis şi armonie, dor şi poezie. A doua zi am intrat în ritmul şi programul stabilit.De la conferința cu titlul „Poezia ce destin” dedicată poetei Yvonne Rosignon, susținută de criticul și istoricul literar Vaida Maria, urmată de lansarea antologiei „Clepsidra cu sentimente” prezentată de doamna Mariana Moga și criticul literar Antonia Bodea am trecut la prezentarea revistei Unirea și Radio Unirea din Austria realizată de domnul Constantin Avădanei.Ziua s-a încheiat cu prezentarea volumului „Satul poveștilor” semnat de scriitoarea Nadia Urian-Linul.În ziua destinată vizitări Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva, precum și a Castelului Corvinilor din Hunedoara eu am chiulit, alături de alţi prieteni scriitori am stat în compania domnului Cornel Udrea.În după amiaza aceleiaşi zile am participat la o nouă conferință, susținută de doctorandul și istoricul Mihai-Octavian Groza, subiectul fiind „Religia Marelui Război reflectată în memorialistica românilor transilvăneni și bănățeni”, urmată de prezentarea volumului „Sebeșul și Marea Unire: memorii, acte și documente”, semnată de același Mihai-Octavian Groza care a oferit tuturor celor prezenți două cărți: „Lucian Blaga, Poemele Lumii-Les Poèmes De La Lumière” (bilingv româno- francez) și „Lucian Blaga - La Obârșie, La Izvor”. Seara s-au acordat diplome și premii din partea Despărțământului „Vasile Moga” al Asociației „Astra”, reprezentată de președintele acesteia istoricul Mihai-Octavian Groza; din partea Societății „Românca” Londra, prin doamna Ionela Flood, președinte și apoi din partea Radio TV „Unirea” Austria reprezentată de domnul Constantin Avădanei și umoristul Mihai Nae. Ziua s-a încheiat cu un moment muzical susținut de poeta Andrada Silvana Tcacenco și interpretul Bebe Jianu. Muzica, dansul și jocurile populare, îmbinate cu dialoguri comice sau comentariile umoristului Mihai Nae și ale poeților Vasile Bele, Romulus Moldovan au întregit clipele de bucurie petrecute în tabăra prieteniei, iubirii a creaţiei şi creatorilor.Cuvine- se cu adevărat să mulţumesc doamnei Mariana Moga – inițiatoarea acestui proiect, pentru şansa de a cunoaşte şi recunoaşte oameni valoroşi precum : dramaturgul și umoristul Cornel Udrea – membru USR; scriitorul Cornel Nistea – Președintele filialei Alba-Hunedoara a USR; scriitorul Horea Porumb, venit de la Paris, membru USR ; umoristul Mihai Nae – din Viena , Austria; scriitoarea Partole Claudia – din Chișinău, R.Moldova, membră USR și USM; poetul Nicolae Bălțescu - din Chișinău, R. Moldova; poeta Ionela Flood – președinta Societății „Românca” din Londra; doamna Nicoleta Dandu-Florescu – din partea Radio România Internațional; prof. Antonia Bodea – critic literar, Cluj Napoca; interpreta Cristina Muntean- venită din Țara Hațegului; istoricul Mihai-Octavian Groza – președinte al Despărțământului „ Vasile Moga” al Asocației ASTRA; prof.dr. Maria Vaida Maria – critic literar din Cluj Napoca; poeta Carmen Tania Grigore –România; poetul Constantin Trita-România; poeta Constanța Tanțy Triță – România; scriitorul Dragos Gelu – România; scriitorul Vasile Bele – România; poeta Doina Bonescu, România; poetul Romulus Moldovan-România; poetul Ovidiu Vasile – România; interpretul Pandele Jianu-România; cantautoarea Corina Ofelia Corpodean – România; poeta Silvana Andrada – România; poeta și editoarea Liliana Ghiță Boian – România; poetul Viorel Birtu Piraianu – România; poeta Popa Nastasica – România; poeta Mirela Minuţa – România; scriitoarea Nadia Urian Linul – România; poeta Rodica Mureșan-România; scriitoarea Paulina Georgescu-România; poeta Luminita Postolache – România; scriitorul Sandu Dumitru – România.Nu pot să nu amintesc programul special al primei zile: după festivitatea de deschidere a taberei, cu prezentarea Tricolorului Centenar de către domnul colonel în rezervă Avădanei Constantin, participanții și-au prezentat fișa de autor, sub genericul „Să ne cunoaștem mai bine”, coordonatorul momentului fiind scriitorul, dramaturgul și umoristul Cornel Udr, membru USR. A urmat lansarea de carte, a doctorului de suflete și litere, poetul Viorel Birtu – Pîrăianu,„Aripi de nisip” prezentat de poetul Dragoș Gelu și criticul literar Maria Vaida. După-amiază, am adus Slavă Bunului Dumnezeu la Mânăstiria Prislop,seara ne-am bucurat de un concert de muzică populară, susținut de o voce caldă din Țara Hațegului, interpreta Cristina Muntean.Prinși în zbaterea de zi cu zi, de multe ori uităm să mai privim în jurul nostru la micile frumuseți ale vieții, comori ce ne aşteaptă să ne bucurăm, să trăim fiecare clipă ca şi când ar fi ultima dar să ne îngrijim de sufletul nostru ca şi când am pleca în veşnicie chiar mâine.O floare, un copac, o frunză, cerul cu nori, un apus sau un răsărit, cântecul unei păsări, susurul apei, … toate acestea se întâmplă în jurul nostru în fiecare clipă, ne sunt alinare, dor şi încântare.Astfel de reuniuni literare, precum cea la care am fost părtaşi datorită doamnei Mariana Moga sunt ne sunt de un real folos trupesc dar mai ales sufletesc. “Recunoștința este cheia unei vieți fericite pe care o ținem în mâinile noastre, pentru că, dacă nu suntem recunoscători, atunci indiferent cât de mult am avea, nu vom fi fericiți – deoarece întotdeauna vom dori să avem altceva sau ceva mai bun.” (David Steindl-Rast).Recunosc, clipele petrecute în tabăra de amiciţie au fost frumoase, oamenii minunaţi şi tocmai de aceea, mulţumesc tuturor şi fiecăruia în parte că am fost împreună, în armonie şi comuniune.

Zenovia Zamfir

La noi în sat, la şezătoare

La noi în sat , la şezătoare

Tradițiile, obiceiurile, portul şi folclorul sunt comori inestimabile ce definesc poporul român, fiind parte integrantă din cultura naţională. Tradiţiile şi obiceiurile românilor diferă de la o zonă geografică la alta şi se regăsesc în literatura populară, creată, păstrată prin viu grai, de la o generaţie la alta, de către rapsozi. A rânduit Bunul Dumnezeu să văd lumina zilei la sat, ''acolo unde s-a născut veşnicia'', cum spunea Lucian Blaga, într-o zonă binecuvântată, pe unde odinioară îşi purta paşi preotul Ioan Marina, devenit mare ierarh iar la 6 iunie 1948 a fost întronizat Patriarh al României.La noi în sat, tradiţiile şi obiceiurile se mai păstrează,şcoala şi biserica sunt încă universul comunităţi. Prin astfel de manifestari, oamenii încearcă să dea însemnătate anumitor momente sau întamplări din viaţa lor.În sufletul satului găsim obiceiuri unice, printre care și șezătoarea.Numite şi habă sau clacă, şezătorile se organizau în serile lungi de iarnă, cu excepţia zilelor de marţi şi vineri, când nu se torcea, a duminicilor și a zilelor de sărbătoare. Acestea, erau întâlniri ale femeilor din sat pentru a toarce lâna, cânepa, a curăța porumbul, a croșeta, a coase. Atmosfera șezătorilor nu se limita doar la munca în sine, în cadrul acestor reuni fetele erau integrate în colectivitatea femeilor, se cânta, se rosteau ghicitori sau zicale, precum și hore colective. Șezătorile aveau şi rolul de a implica tineretul în activități tradiționale și a le transmite mai departe generaţiilor viitoare.Pe lângă poveștile despre viața satului, despre oamenii și întâmplările din localitate, femeile ajungeau să hotărască cine cu cine se căsătorește, ce anume sărbători vor fi orgaizate în comunitate.
Gazda șezătorii era aleasă din timp ,camera unde se desfăşura întâlnirea trebuia să fie încăpătoare, iar musafirii erau serviți cu mâncăruri tradiționale, precum și cu vin sau țuică fiartă.
Din registrul special al șezătorii fac parte și urătorile:
“Mărita-m-aş mărita,
Cu suveica nu ştiu da,
Pâinea n-o ştiu frământa,
Dar de pită n-ar fi bai,
Că nu ştiu face mălai.
Nici de mălai n-ar fi hibă,
Nu ştiu face mămăligă!
Omul leneş de-ajutat?
Dacă lenea îl stăpâneşte
Singur este vinovat!
Cine ziua nu munceşte
Doarme noaptea nemâncat!
La mândruţă jucăuşă
Stă gunoiul după uşă
Şi podeaua-i nespălată
Şi-a rămas nemăritată!”

“Tradiția adevărată e singura merinde sufletească” spunea Liviu Rebreanu. Lumea din care face parte țăranul român a fost întotdeauna plină de obiceiuri și tradiții,sărbătorile de iarnă, implicit nașterea Domnului, au reprezentat dintotdeauna o perioadă importantă pentru creștinii ortodocși, o perioadă de liniște, propice pentru insuflarea dragostei pentru tradiții copiilor, sărbătorile pascale aveau o importanţă deosebită în viaţa tăranilor.
„Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. De aceea, destinul nostru ca neam, ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului – creatorul şi păstratorul culturii populare, centru generator, binecuvântat şi rodnic” , afirma Lucian Blaga.

Uneori, la şezători erau invitaţi şi muzicanţi din localitate.

Aceştia earau buni cunoscători ai obiceiurilor locale și interpretau melodii de joc. Atmosfera se relaxa iar veselie și bună dispoziție cuprindea toţi participanţi. Toată lumea ieșea la joc, copii alergau pe lângă părinţi sau se prindeau în horă.
“Când aud de şezătoare
Joc ţărâna sub picioare
Când aud de zi de lucru
Mi se-ngreunează trupul!
Bate pasul, măi băiete,
Nu mai sta lângă perete
Ia fata şi-o învârteşte
Şi o joacă româneşte!”
Feciorii strigau:
„Când mă prind cu mândra-n joc,
Din călcâie iese foc.
Iese foc şi sar scântei
Că eu joc de dragul ei.
E frumoasă şi voinică
Şi de lucru nu-i e frică
E fată de omenie
Aşa cum îmi place mie.
Fata care joacă bine
Ad-o Doamne lângă mine,
Fata care joacă rău
Du-o-n vale la pârău.”
Fetele răspundeau:
“Badea-i om de omenie,
Se cunoaşte dintr-o mie
Când vine în şezătoare
Cu cămaşa albă floare.”

Șezătoarea ,aceea tradiție unică păstrată de-a lungul anilor cu sfințenie de bătrânii satului, azi a început să se piardă în tumultul vieţii cotidiene.Pentru a împiedica dispariţia unor astfel de obiceiuri şi tradiţii valoroase, împreună cu colegii şi colegele de la Biblioteca Judeţeană ''Antim Ivireanul'' Vâlcea, scriitori din toată ţara am organizat pe parcursul anului 2019 şi vom continua în anul 2020, şezători literar- artistice în şcoli, biblioteci, muzee,cămine culturale.De la munte la mare, Vâlcea , Năvodari, de la nord la sud, Baia Mare,Hunedoara, Buzău, Reghin, Curtea de Argeş am reînviat portul şi tradiţiile străbunilor,organizând şezători pentru tinerii liceeni dar şi pentru iubitori meşteşugurilor de odinioară, unul dintre acestea fiind opincăritul.Ne-au fost alături oamenii de cultură :academician Gheorghe Păun, Nicolae Băciuţ, George Mitrache,Constanţa şi Constantin Triţă, Liliana Ghiţă Boian, Pandele Jianu, Tatiana Mărcoianu, Mihai Bodogan, Angela Dumitraşcu,Marin Mitroescu, tânărul instrumentist Viorel Papuc, Nastasica Popa, Rodica Râpan, Ligia Diaconescu, Marinela Capşa, Violeta Negrea,Ilinca Alexandru ultimul opincar, Viorel Adrian Cherăscu,Ion Rusu,şi mulţi alţi prieteni.Ne- au fost gazde: Roxana Man, Victoria Radu, Nicolae Muşat, Ioan Romeo Roşianu, Ioana Goran, Iuliana Radi, Maria Tiţu, Maria Catană, Mihaela Silvia Marinescu, Georgeta Elena Cîrstea,Ilie Fîrtat, Crina Popescu,Monica Gheorghiu,George Baciu, Laurenţiu Domnişoru elevi, profesori, preoţi şi primari.

"Un popor care nu-şi cunoaşte trecutul e condamnat sa-l repete"(Nicolae Iorga). Sau parafrazând un filosof ''Un popor care nu şi cunoaşte trecutul'' e ca un copil care nu- şi cunoaşte părinţi.Vom continua seria manifestărilor tradiţionale şi a obiceiurilor în rândul tinerilor de la sate şi oraşe pentru a- le insufla dragostea pentru valorile neamului românesc.

Zenovia Zamfir

Satul, străveche vatră de cultură şi civilizaţie

Satul, străveche vatră de cultură şi civilizaţie

Lumea satului românesc a fost mereu o sursă de inspiraţie pentru scriitorii neamului nostru, o lume mirifică, o lume în toate ipostazele sale, de la evenimente cu semnificaţie istorică (răscoală, război) la aspecte şi trăiri de zi cu zi (freamăt de copii, iubirea fericită sau nefericită, nuntă, înmormântare, viaţa câmpenească). În lumea satului românesc, oamenii au trăit şi trăiec frumos, liniştit, cea mai mare avere a lor a fost şi este pământul şi credinţa în Dumnezeu.În universul satului românesc strălucirea vine din doinele sătenilor, câmpiile, pădurile, vântul, ploaia, zăpada, soarele,holdele de grâu încolţit, dealurile, munţii şi văile, inocenţa copiilor.
Satul de astăzi numai este cel descris de Rebreanu, Blaga, Coşbuc, Creangă, Goga, Duiliu Zamfirescu, nici locuitorii lui nu mai sunt ţăranii de odinioară, cei care îşi amestecau munca, sărbătorile, bucuriile și lacrimile cu lutul care plămădește veşnicia dar el este încă păstrător de tradiţii şi obiceiuri, este parte din comoara neamului românesc.
„Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. De aceea, destinul nostru ca neam, ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului – creatorul şi păstratorul culturii populare, centru generator, binecuvântat şi rodnic” (Lucian Blaga).

Patriarhia Română a declarat anul 2019 ,''An omagial al satului românesc (al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari) şi An comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărţi bisericeşti ''.Tradițiile, obiceiurile, portul şi folclorul sunt comori inestimabile ce definesc poporul român, fiind parte integrantă din cultura naţională. Tradiţiile şi obiceiurile românilor diferă de la o zonă geografică la alta şi se regăsesc  în literatura populară, creată, păstrată prin viu grai, de la o generaţie la alta, de către rapsozi. 
Literatura populară cuprinde poezia obiceiurilor: obiceiuri de Crăciun şi de Anul Nou (colinde, Pluguşorul, Capra,), obiceiuri de primavară (, Junii, Sâmbra oilor), rituri de invocare a ploii(Paparudele), obiceiuri de seceriş (Cununa, Drăgaica),poezia ceremonialurilor de trecere: obiceiuri legate de momente importante din viaţa omului: naşterea, nunta, moartea(oraţiile de nuntă, cântecul miresei, cântecul bradului, bocetele) poezia descântecelor:de deochi, de dragoste, de boala ,creaţia lirică în versuri:doina(de dor, de jale, de haiducie,de cătănie),cântecul propriu-zis(cântece despre cântec,despre relaţiile de familie,de iubire,de dor,cu temă socială,)şi strigătură (uratură,strigătura la jocul popular) creaţia epică în versuri: balada populara (fantastică, vitejească, pastorală,) creatia epică în proză: basmul, legenda, snoava.
 A rânduit Bunul Dumnezeu să văd lumina zilei la sat, acolo unde s-a născut veşnicia, cum spunea Lucian Blaga, într-o zonă binecuvântată, pe unde odinioară îşi purta paşi preotul Ioan Marina, cel ce, la 6 iunie 1948 avea să fie întronizat Patriarh al României.La noi în sat, tradiţiile şi obiceiurile se mai păstrează,şcoala şi biserica sunt încă universul comunităţi. Prin astfel de manifestari, oamenii au încercat să dea însemnătate anumitor momente sau întamplări din viaţa lor:  naşterea, căsătoria şi moartea. Obiceiurile şi tradiţiile în legatură cu naşterea:când copilul trecea printr-o boală grea sau printr-o primejdie, există obiceiul ca, copilului să i se schimbe numele în Ursu sau Lupu. Se evita astfel ca pe viitor copilul să mai fie „recunoscut” de respectiva primejdie. Prin acest obicei apărea ideea „morţii şi a reânvierii” copilului.Urmând firul vieţii omului, cele mai importante rituri sunt cele prin care se trece la starea de flăcău de însurat şi fată de măritat care implicau dreptul de a merge la târg, la hora, la bal, la cârciumă, să facă parte din ceata de colindători.Obiceiurile şi tradiţiile în legătură cu căsătoria sunt diferite şi complexe de la o regiune la alta, cum spuneau bunicii '' câte bordeie atâtea obicee''. Ele se bazau în principal pe logodnă, nuntă şi obiceiurile de după nuntă.După ce tineri se hotărau să-ţi unească destinele cereau acordul părinţilor şi începeau pregătirile de nuntă. Odată stabilită ziua evenimentului începeau ritualurile: chemarea la nuntă se făcea sâmbătă de către unul sau mai mulţi flăcăi, rude sau prieteni ai mirelui, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare cu o ploscă de vin sau de ţuică .Ei colindau satul însotiţi de lăutari care cântau cântecul chemării, intrau în casele celor pe care doreau să-i invite, cinsteau cu ei şi le făceau cuvenita invitaţie, poftire.Unul dintre momentele cele mai speciale în ceremonialul nunţii era sosirea alaiului mirelui la casa miresei. Ei erau întâmpinaţi cu diferite „ostilităţi” sau probe pe care mirele trebuia să le treacă pentru a ajunge la mireasă.Apoi  urma despărţirea miresei de casa părintească,în odaia curată se aşternea jos un covor pe care se aşeza o pernă. Cei doi tineri îngenuncheau pe pernă cu faţa spre răsărit. La plecare spre casa mirelui urmau alte piedici care trebuiau să dovedească,  faptul că este apt să poată îngriji viitoarea familie. Primirea miresei în noua familie era un act solemn,nuntaşii erau întîmpinaţi cu pâine şi sare sau boabe de grâu sau orez care se aruncau asupra lor în semn de belşug. În casă se stropea cu apă în cele patru zări, pentru a feri nunta de forţele răufăcătoare. Îmi amintesc cu drag de aceste obiceiuri practicate în satul meu natal, împreună cu fetele de vârsta mea alergam în spatele carului cu boi pentru a admira zestrea miresei, se obişnuia ca spre seară să se facă hora miresei iar părinţi acesteia ofereau daruri naşilor, rudelor apropiate din lucrurile aduse de la casa socrilor mici.În obiceiurile legate de moarte, întâlnim :despărţirea de categoria celor vii,pregătirea trecerii în lumea cealaltă,integrarea în lumea morţilor şi restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui mort.Moartea era anunţată neamurilor şi vecinilor, cu ajutorul clopotelor care se trăgeau înr-un anumit fel iar în regiunile de munte se suna din bucium.Mortul era pus pe lavită în sicriu deschis, pentru ca lumea să poată veni să-ţi ia rămas-bun.„Despărtirea” mortului de familie şi de casă, dura, de obicei, trei zile.
Urma apoi perioada de doliu,timp de patruzeci de zile,de şase săptămîni sau şase luni. Abia după trecerea acestui răstimp, familia reintra în viaţa normală.Priveghiul – durează, de obicei, două nopti şi mortul nu trebuie lăsat singur. Există, în mediile folclorice tradiţionale, credinţa că prin faţa lui, pe sub el sau peste el  să nu treacă vreun animal, câine, pisicî, găina, deoarece se preface în strigoi. La priveghi se petrece,rostul petrecerii este să alunge somnul celor veniţi să privegheze şi să marcheze, în cadrul ceremonialului de trecere, momentul despărţirii de cel mort. Transformarea societăţii rurale , schimbările demografice fac ca obiceiurile să se piardă sau să nu se mai practice,multe dintre ele mai pot fi întâlnite doar în spectacole sau festivităţi.Cele mai frumoase datini şi obiceiuri sunt însă cele de sărbători: de Paşti şi de Crăciun. Iarna, satul românesc devine un colţ de rai şi sărbătorile la români încep odată cu Sf. Nicolae, la 6 decembrie şi se încheie în 24 februarie, cu Dragobetele, care marchează începutul primăverii şi al anului agricol. La ora actuală,petrecerea sărbătorile de iarnă în mijlocul satului românesc reprezintă o experiență unică, deopotrivă încărcată de veselie, dramatism, ironie şi poezie.   
Sărbătoarea Sfântului Nicolae este una dintre cele mai îndrăgite sărbători ale iernii , aduce în sufletele copiilor multă bucurie, conform tradiţiei aceştia în seara de ajun îşi spală şi pregătesc ghetuţele pentru a le găsi dimineaţa pline cu multe daruri .Se spune că Sfântul Nicolae este al doilea sfânt facut de Dumnezeu, care stă alături de Părintele ceresc.Sfântul Nicolae este milostiv faţă de săraci, ajută văduvele, orfanii,dăruieşte bani tuturor oropsiţilor, este protector al copiilor, fiind primul moş darnic care le face acestora cadouri odată cu venirea iernii.
Există tradiţia la sate, ca în ziua de Sfântul Nicolae feciorii să se organizeze în cete şi să-şi aleagă gazda unde vor merge pentru repetiţiile colindelor de Crăciun şi de Anul Nou.
Tradiţiile româneşti vorbesc şi despre ritualuri magice, farmece şi prognosticuri meteorologice.
 Se mai spune că iarna începe la Sfântul Niculai, când, acesta, trebuie să-şi scuture braba cea albă,  dacă totuşi se întâmplă să nu ningă , atunci se zice că ar fi întinerit Sfântul Niculai.
Cea mai aşteptată şi importantă sărbătoare a iernii este Naşterea Domnului, care se sărbătoreşte în perioada 25- 27 decembrie, iar seara de 24 decembrie este cunoscută şi sub denumirea de Ajunul Crăciunului. În lumea satelor, venirea Crăciunului înseamnă prilej de bucurie dar şi de milostenie, pînă la ziua binecuvântată a Naşterii Domnului se ţine post, sâmbăta sunt pomeniţi cei decedaţi, fiecare se străduieşte să facă fapte bune. 
Tradiţiile Crăciunului sunt transmise din generaţie în generaţie , cei mici îl aşteaptă an de an pe Moş Crăciun cu plete dalbe, care vine cu tolba încărcată de cadouri pentru copiii cuminţi, şi le aşează sub bradul împodobit în seara de ajun. În majoritatea satelor,în prima zi de Crăciun, tinerii merg din casă în casă cu steaua în mână şi le vestesc oamenilor naşterea lui Iisus prin cântece şi poezii. Tradiţia spune că acela care nu deschide poarta colindătorilor va avea parte de un an neroditor şi de ghinioane în casă.În Maramure, colindătorii sunt primiţi de gazde şi cinstiţi cu cozonac, sărmăluţe, preparate din carne de porc, colaci şi vin. Anul Nou, denumit şi Sânvasâiu  este pentru români o sărbătoare laică, cu mai puţine conotaţii religioase, care marchează noul an civil – fiindcă anul nou bisericesc începe la 1 septembrie.Celebrarea începutului unui nou an este cea mai veche dintre sărbătorile cunoscute astăzi şi coincide cu sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare. Cele mai cunoscute tradiţii şi obiceiuri de anul nou sunt : pluguşorul, sorcova, buhaiul, vasilca, jocurile mimice cu măşti de animale sau personaje ţărăneşti, Vergelul, Capra, Ursul.Toate acestea creează o atmosferă incredibilă, unică, legând punţi nevăzute între om şi Dumnezeu, între om şi cosmos sau mediul înconjurător, dar mai ales între oameni.Multe dintre aceste tradiţii par să fie uitate în zonele urbane dar în lumea satului românesc , ele se pastrează cu sfinţenie, mai mult sunt zone unde săteni au înfiinţat mici muzee pe lângă bibliotecile comunale, case memoriale destinate marilor înainaşi cum este cazul Patriarhului Justinian Marina în localitatea sa natală. Despre cel care a fost numit în unele scrieri ale domnului Gheorghe Vasilescu ''Un Apostol al neamului românesc'', se poate spune că :...,,S-a născut la 22 februarie 1901, în satul Suieşti, comuna Cermegeşti, din judeţul Vâlcea, în familia unor agricultori harnici şi buni creştini şi a primit la botez numele Ioan. A moştenit de la părinţii săi, Elena şi Marin Ilie Marina, unele însuşiri care s-au vădit în împlinirile de mai târziu ale vieţii sale. De la tatăl său, ţăran ştiutor de carte şi cu minte sănătoasă, a luat spiritul gospodăresc şi voinţa de a înfăptui binele obştesc, iar de la mama sa, care se trăgea dintr-o veche familie de preoţi, pe lângă cele dintâi cunoştinţe religioase, a primit şi a păstrat în suflet deprinderea de a trăi cu evlavie şi îndemnul de a nu se abate niciodată de la omenie şi dreptate.
Vorbind cu delicateţe şi cu duioşie despre mama sa, nu uita să facă legătura între dânsa şi slujirea lui preoţească. "Preoţia mea - mărturisea el - a fost visul sfânt al mamei mele şi primii paşi pe drumul înţelegerii slujirii lui Dumnezeu printre oameni i-am făcut sub călăuzirea ei curată şi evlavioasă. Am avut privilegiul să respir în casa părinţilor mei duhul unui creştinism autentic, întemeiat pe faptele iubirii lui Dumnezeu şi aproapele. Mireasma acestui duh din căminul copilăriei mele, moştenit de la bunicii, moşii şi strămoşii mei, vrednici slujitori ai Bisericii şi ai ţării, pomeniţi întotdeauna la mari praznice de credincioasa mea mamă, cu evocări despre trecutul lor religios şi patriotic, nu s-a dezlipit de mine niciodată".La 24 mai 1948 a fost ales Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, înscăunat la 6 iunie 1948. Justinian Marina, “...s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credinţă, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului şi al Bisericii, printr-o blândeţe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor şi vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare faţă de Sfântul Sinod şi de supunere faţă de legile ţării” (din Gramata Sinodală de instalare). În ciuda tuturor dificultăţilor, în cei 29 de ani de patriarhat, au avut loc o seamă de evenimente şi schimbări care au ridicat mult prestigiul Ortodoxiei româneşti în lumea creştină şi l-au făcut o figură reprezentativă a întregii Ortodoxii. La ora actuală, satul natal al Patriarhului Justinian Marina este împodobit cu mănăstirea  „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Sueşti”, sfinţită în anul 2017.
Matcă de tradiţie şi valori, satul constituie din îndepărtatele timpuri ale istoriei, vatra cea mai autentică de vieţuire ale neamului nostru.

• 
• 
• 
• 
• 

În amintirea unei clipe

În amintirea unei clipe

Liniştea seri cuprinde treptat Mănăstirea Arnota, bolta cu stele vegehează somnul poeţilor porniţi la drum prin ţara ''Minunat de frumoasă'' cum spunea odinioară Alexandru Vlahuţă. Aventura ''Caravanei Culturii'' începe cu un popas la ctitoria lui Matei Basarab, acolo unde aşa cum scrie pe lespedea funerară îşi doarme somnul de veci cel considerat ...''cu mila lui Dumnezeu odinioară stăpân şi Domn al Ţării Româneşti, bărbat înţelept, îndurător şi milostiv, întemeietor, înnoitor a multe biserici şi mănăstiri; niciodată biruit, ci biruitor; şi a multor învingeri învingător prea slăvit, duşmanilor înfricoşat, prietenilor de folos, îmbogăţitor al ţării sale, cel ce, cu multă bogăţie şi întru toate îndestulat, în plină pace, a domnit douăzeci şi trei de ani; a adormit întru Domnul, la cinstite bătrâneţe, în anul Domnului 1654.” Pentru al treilea an consecutiv grupul caravanei îşi începe epopeea. Bucuria revederii este întregită de un spectacol cu muzica şi poezie la Primăria Costeşti, judeţul Vâlcea apoi o ''agapă frăţească'' la Pensiunea ''Nicoleta''.Răspunzând întrebării "de ce scrieţi?" în cadrul unei anchete literare de prin anii '30, Ion Barbu mărturisea: "Am început să scriu pentru un singur cititor, Tudor Vianu, însă un Tudor Vianu adolescent şi mai aparent genial, elev în clasa VII-a liceală şi tânăr maestru." La aceeaşi întrebare, părintele Gala Galaction răspundea calm: "E pentru mine, o întrebare fără răspuns." Dacă un răspuns la fel de evaziv a dat şi Tudor Arghezi: "Într-adevăr. De ce-or fi plecat porumbeii? De ce scrie Tudor Arghezi? Să fie de vină Englitera?", Radu Gyr e mai generos în a folosi cuvintele pline de har şi de o frumuseţe care îl trădează şi pe care o lasă să îl desconspire: "pentru ţandăra de curcubeu din suflet".De ce mai scriem astăzi când tineri par a nu mai citi fiind acaparaţi de tehnologie, de internet? Scriem pentru că avem ceva de transmis , că dorim să punem sub brazdă seminţele unei vieţi care duce cu ea o înţelepciune, poate, o frumuseţe, poate, sau ceva ce va ieşi la iveală îndată ce suflete curioase şi însetate vor fi pământul cel bun…Şi pentru că întâlnirile cu cititori sunt emoţionante, frumoase, binecuvântate, în vara anului 2016, ne-am reunit din mai multe zone ale ţării :Drăgăşani,Bucureşti,Piatra Olt,Drăgăneşti Olt, Vâlcea şi am pornit să colindăm, să încântăm publicul iubitor de cultură cu creaţiile noastre.Partea grea a ''pelerinajului'' a fost compensată de clipele minunate petrecute împreună cu fraţii noştri de pretutindeni. Cele trei ediţii ale caravanei au fost un bun prilej de a revedea şi admira zonele şi peisajele ce întregesc''corola de frumuseţi'' a ţări, de a cunoaşte oameni şi ''truditori'' în ''ale'' cuvântului,artei, versului, de a pretrece seri şi momente de neuitat. Gazdele noastre s-au dovedit a fi primitoare,ospitaliere, talentate şi devotate actului de cultură. Poezie şi cântec, armonie şi lumină au răspândit cu multă dragoste membrii caravanei.Fiecare popas a fost o sărbătoare, fiecare întâlnire a fost un festin cultural, una este să auzi despre un creator dintr-o revistă și alta este să-l vezi direct citind din volumele sale.Multe şi frumoase sunt amintirile trăite în pelerinajul cultural,ele vor rămâne mereu în sufletul meu , îmi vor fi alinare atunci când dorul de cei dragi, de locurile pline de emoţii mă vor copleşi.Amintirile sunt cele mai frumoase şi preţioase comori În amintirea clipelor binecuvântate petrecute alături de membrii caravanei şi împeună cu prietenii din localitaţile unde am poposit cuvine-se cu adevărat să vă mulţumesc şi aşa cum Părintele Iov Pătraşcu, monahul care scrie cu degetele de la picioare, îmi transmite această rugăciune în fiecare zi, vă spun :''Domnul şi Maica Domnului să vă binecuvânteze, să vă ocrotească şi să vă mântuiască, acum şi pururea şi în veci vecilor, Amin''.

Zenovia Zamfir

Pentru un mâine când pasiunea va deveni o certitudine

Pentru un mâine când pasiunea va deveni o certitudine

În fiecare fiinţă omenească există dorinţa de-a cunoaşte cât mai mult despre lucrurile văzute şi nevăzute, despre evenimente deja petrecute în trecut , despre situaţiile speciale în care s-au aflat anumite persoane sau grupuri de persoane, adesea auzim expresia "vreau să cunosc totul despre cele mai mari descoperiri ale omenirii".

„Omul este o fiinţă care pune întrebări. Punem întrebări de când ne naştem. ... S-ar putea spune chiar că istoria omenirii este istoria întrebărilor şi a răspunsurilor pe care noi, oamenii, le-am pus şi le-am dat.“ — Octavio Paz, poet mexican.Ca în fiecare an, luna iulie este luna copiilor de toate vârstele la Biblioteca Judeţeană "Antim Ivireanul" Vâlcea. Atelierul de vacanţă prin varietatea tematicilor şi posibilităţilor de a petrece timpul liber într-un mod plăcut dar şi instructiv atrage zeci de elevi vâlceni şi nu numai, de la cei de grădiniţă până la tinerii liceeni, veniţi de această dată în calitate de traineri voluntari.Secţia Periodice, printr-un program educativ, diferit de la o zi la alta, sub genericul ''Micul Jurnalist'' are şi de această dată un număr mare de copii. Doamnele Mihaela Radi şi Cristina Badea se ocupă cu multă dragoste şi profesionalism de tinerii dornici de a pune întrebări, de a cauta răspunsuri, de a verifica experiențe, de a cunoaște, dorința de a fi mai buni și de a reuși să-şi împlinească visele şi speranţele. Conform definiţiei ''Jurnalismul reprezintă activitatea de a strânge, a analiza, a verifica şi a prezenta informaţii referitoare la evenimentele curente, incluzând tendinţe, rezultate şi persoane. Cei ce practică jurnalismul se numesc jurnalişti''.După evenimentele istorice din anul 1989, la Râmnicu Vâlcea, jurnalismul a căpătat noi valenţe, alături de primul cotidian independent ''Curierul de Vâlcea'' , de ''Monitorul de Vâlcea'' şi multe alte ziare, au luat fiinţă şi televizunile locale: Etalon , Televiziunea Vâlcea 1 iar mai târziu Televiziunea VTV.Cei ce au fost deschizători de noi orizonturi sunt astăzi jurnalişti consacraţi. Dia Radu spune că– „Jurnalismul îţi dă bucuria de a trăi intens, nu doar propria viaţă, ci şi pe a celor despre care scrii”. Pe parcursul Atelierului de Vacanţă, tinerii paricipanţi la secţiunea ''Micul Jurnalist'' au avut parte de multe momente şi surprize frumoase.

Pe data de 8 iulie 2019, s-au întâlnit cu jurnaliști de televiziune din Râmnicu Vâlcea : Jana Sdreală de la VTV, Lili Sandu de Televiziunea Vâlcea 1, cameramanii Cristi Urcior, Marian Udrescu și Petre Constantinescu.Cu o experienţă de peste 20 de ani în presa scrisă şi televiziunea locală, Jana Sdreală a explicat copiilor cu multă pasiune şi dăruire ce înseamnă profesia de jurnalist, câte sacrificii şi mai ales câtă muncă se ascunde în spatele unei emisiuni de succes.

Petre Constantinescu, regizor de platou, cel ce alături de domnul Iulian Margu şi echipa de profesionişti de la Televiziunea Etalon au primit numeroase premii la nivel naţional şi internaţional, a împărtăşit cu bucurie din tainele profesiei de regizor, cameraman şi chiar scenarist în anumite momente. Cristi Urcior le- a destăinut tinerilor că deşi nu este uşor să mânuieşti o cameră de luat vederi, această profesie are multe taine şi bucurii de oferit celor ce o îndrăgesc. Cu o experienţă de ani de zile la Televiziunea Vâlcea 1, Cristi Urcior a devenit la ora actuală un profesionist de la care mulţi au ce învăţa.Venită mai târziu în televiziue, Lili Sandu a ''prins din mers'' cum se spune tainele jurnalismului şi a devenit o coechipieră de nădejde pentru reporterii de la Televiziunea Vâlcea 1.Marian Udrescu este unul dintre cameramani profesionişti de la Televiziunea VTV, filmările sale sunt de calitate şi demonstrează că fără efort şi dăruire imaginile nu ar fi la fel de impresionante.Viorel Adrian Cherăscu povesteşte că Televiziunea Etalon i-a salvat viaţa. Pentru că în anul 2019, cînd satul românesc şi-a redobândit valoarea,tradiţiile şi obiceiurile moşilor şi strămoşilor noştri au revenit în actualite, marţi, 9 iulie 2019, micii jurnaliști au avut în mijlocul lor pe meșterul popular vâlcean Alexandru Ilinca şi pe îndrăgita cântăreață de muzică populară Nineta Popa. Urmărindu–l pe Alexandru Ilinca, copiii au aflat că ''Opinca adevărată se face din piele de porc care se argăseşte cu coajă de arin. Coaja se fierbe până capătă o culoare închisă, pe urmă se ţine la argăsit o săptămână. Uscarea se face la umbră, altfel îşi pierde elasticitatea. Înainte, se făceau opinci şi din scoarţă de copac, din coajă de cireş, că oamenii erau săraci”. Doamna Nineta Popa pe care Dumnezeu a înzestrat-o cu o voce nemaipomenită, i-a încântat cu melodiile din repertoriul domniei sale, le-a povestit crâmpeie din viaţa şi activitatea de artist popular.''...debutul meu a fost cu piese din repertoriul Lucreţiei Ciobanu - căci fiecare artist tânăr cântă melodiile cuiva. Publicul m-a primit întotdeauna cu căldură şi drag, de aceea am vrut să-mi fac o carte de vizită, să fiu eu însămi. „Bună ziua, maică bună” a fost piesa care m-a făcut cunoscută în toată ţara. Eu, fiind ardeleancă, aveam nevoie de o piesă ca asta pentru a „sparge gheaţa” şi în Oltenia. Melodia a fost atât de iubită, încât uneori am impresia că am cântat-o prea mult, dar oamenii o vor în continuare '', povestea artista într-un interviu.La final au jucat împreună sârba românească.Cum era şi firesc o întâlnire cu un poet consacrat a fost pentru viitori jurnalişti un moment deosebit . Doamna profesoară Marinela Capşa, un dascal de excepţie în învăţamântul vâlcean, autoare a trei volume de versuri şi unul de proză a acceptat invitaţia de a le oferi tinerilor dornici de cunoaştere, informaţii preţioase despre literatură, pasinea de a scrie, despre cât de important este a scrie şi vorbi corect gramatical pentru un jurnalist şi nu numai.Versurile recitate chiar de autoare i- a încântat pe micii jurnalişti.Joi, 25 iulie 2019, a fost pentru micii jurnalişti o zi plină de emoţii şi bucurii, au vizitat studiourile Televiziunii VTV , doamna Jana Sdreală împreună cu domnii Lucian, Bodo, colegul din regie le- au arătat ''pe viu'' cum este realizată o emisiune, care sunt echipamentele tehnice de transmisie, au testat prin rotaţie scaunul de la pupitru de ştiri, au văzut în redacţie cum se tehnoredactează o ştire.Tematica Atelierului de Vacanţă de la secţiunea Micii Jurnalişti a oferit tinerilor participanţi clipe şi momente de neuitat.

Zenovia Zamfir

La fereastra sufletului, lacrima iubirii nu va seca niciodată Veronica Tamaş

La fereastra sufletului, lacrima iubirii nu va seca niciodată

Veronica Tamaş

Sub falnicul copac care ne învăluie în fiecare primăvară cu parfumul înmiresmat al florilor de tei, poveștile spuse au un farmec aparte și rămân în memoria tinerilor prezenţi la lecţia de istorie predată în mijlocul naturii. Da, dragii mei, în urmă cu 60 de ani doi tineri studenţi la istorie şi-au legat definitiv destinul încă de pe băncile facultăţi şi au promis că vor pune în slujba culturii toată ştiinţa şi priceperea lor.Nu a fost elanul tinereţi, timpul a demonstrat că responsabilitatea afirmaţiilor a fost una reală şi profundă.Doamna Veronica Tamaş a devenit profesoară parcurgând toată gama de specializări, până la cea de doctor în istorie iar la rândul său,domnul Corneliu Tamaş, a ajuns profesor doctor,istoric, cercetător, scriitor și publicist .Cercetările lor, cărţile publicate, sunt astăzi texte valoaroase pentru cei ce studiează istoria şi trecutul glorios al poporului român.Fiică de învăţători, Veronica-Mioara Tamaş născută la 1 iulie, 1935, la Pleniţa, judeţul Dolj, a studiat Istoria la Facultatea Universităţii “C.I. Parhon” din Bucureşti. În anul 1958, după absolvire, împreună cu soţul, Corneliu Tamaş, a fost repartizată în judeţul Argeş. A lucrat la Piteşti ca profesoară de istorie la diverse şcoli şi licee. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la Vâlcea, după transferul soţului .

Din 1992, Veronica-Mioara Tamaş este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Într- un interviu intitulat ''Veronica Tamaş se inspiră din istorie pentru romanele sale'', publicat în anul 2010 în cotidianul ''Adevărul'', Veronica Tamaş mărturisea că s-a apucat de literatură foarte târziu, preferând ca, o viaţă întreagă să se dedice cititului dar şi elevilor săi. „Până în 1992 am fost profesor de istorie. Am trecut pri mai multe şcoli şi licee ale Râmnicului, dar activitatea mi-am încheiat-o la Liceul ''Alexandru Lahovari''. M-am apucat de scris la 57 de ani, atunci când am ieşit la pensie. Toată viaţa am fost o cititoare dedicată, lecturând sute de romane. Pot spune că eram pasionată de literatură încă din tinereţe. Faptul că am urmat Facultatea de Istorie e tot o consecinţă a faptului că citeam romanele Agathei Cristie. În multe din cărţile ei Aghata descria peisaje din Mesopotamia, acolo unde, împreună cu soţul ei, un mare arheolog au vizitat toate sit-urile istorice Îşi aminteşte că era îndrăgostită de arheologie, dar, pentru că era mai îndrăgostită de viitorul ei soţ - Corneliu Tamaş (devenit ulterior un renumit arhivist şi scriitor) a decis să urmeze secţia de Istorie a românilor." Doream să fim cât mai aproape unul de celălalt pentru că ne iubeam. Arheologia m-ar fi dus prin colţuri prea îndepărtate de lume".Profesoara Veronica Tamaş a fost severă dar corectă cu elevi săi, mulţi îşi amintesc cu emoţie şi nostalgie de orele în care vitejia înaintaşilor se împletea armonios cu frumuseţea ţinuturilor româneşti din descrierile doamnei de istorie.A fost profesoara care le-a dezvăluit o lume mult mai vastă decât sfera lor restrânsă, le-a arătat că praful şi mirosul filelor au farmecul lor,i-a învăţat să viseze. A încercat să fie model, mentor, prieten, colaborator, confident, sfătuitor atât de necesar în actul de zidire a unei identităţi spiritual-culturale. În perioada 1975- 1979 a condus destinele Şcoali Gimnaziale nr. 5 din Râmnicu Vâlcea unde au învăţat sute de vâlceni. Pasiunea pentru istorie a determinat- o să studieze şi cerceteze neâncetat, chiar şi lucrările sale sunt inspirate din istoria poporului român, de exemplu,romanul „Inimi Rănite” reprezintă saga Mavrocordaţilor în câteva fresce din trecut , altfel decât fad şi sever , cum apar în manualele şcolare, reci şi sobre , sau în studiile de specialitate.Despre scrierile domniei sale se poate spune că ne ofere o lectură plăcută, erudită, cu multe amănunte istorice. Informaţia, frumuseţea stilului, maniera autoarei de a evoca locuri, oameni, toate acestea te fac să le citeşti pe nerăsuflate. Opera: Inimi rănite (1995); Mic dicţionar pentru interpretarea viselor (1995); Mesaje nocturne (1993); Fereastra sufletului (1999); Glosar de cuvinte rare şi ieşite din uz (1999);Vara fetelor bătrâne (2001); Iataganul însângerat (2003); Lexicon de cuvinte rare şi ieşite din uz (2005); Lacrima iubirii (2006).A rânduit Bunul Dumnezeu să fiu aproape de Omul , Veronica Tamaş în ultimi zece ani de viaţă, astfel am descoperit că în spatele unei profesoare exigente, dornică de a- şi educa elevi în spiritul conştiinţei de neam şi de ţară, se ascundea o doamnă sensibilă şi foarte inteligentă. În casa plină cu cărţi din toate domeniile dar cu preponderenţă istorice, străjuite de chipul domnului Corneliu Tamaş care zâmbea din tabloul de pe perete am petrecute multe clipe frumoase. Cu glas dulce şi suav îmi povestea despre copilărie, despre mama sa care a crescut-o singură dar cu multă dragoste, despre satul natal iar nu în ultimul rând despre famile şi copii de care era tare mândră, fiica medic, băiatul farmacist, nepoata elevă la un colegiu de prestigiu din Bucureşti.Cu o personalitate puternică dar şi cu o modestie specifică oamenilor de valoare, doamna Veronica Tamaş a îmbinat armonios viaţa personală cu pasiunea pentru ştiinţă, artă şi cultură.Autoare a numeroase cărţii, iubită şi apreciată de foşti elevi, de mulţi intelectuali, după plecarea soţului la viaţa veşnică, doamna romanului istoric vâlcean şi- a petrecut ultimii ani de viaţă într un con de umbră.Citea foarte mult,iubea călătoriile, adora liniştea, singurătatea, natura, îşi aranjase un mic altar la capătul patului pentru a fi mereu aproape de Dumnezeu, icoana Maicii Domnului o veghea zi şi noapte.Cât timp sănătatea i- a permis a vizitat ţările şi capitalele europene, ţara de la un capăt la altul, avea un dar frumos de a povesti şi a descrie oameni şi locuri.Chipul său emana prestanţă, avea un surâs fin şi un zâmbet seducător, părea rece şi distantă dar era sinceră în aprecieri şi prietenie.Multe şi frumoase sunt amintirile mele despre domna Veronica Tamaş al cărei nume poate fi înţeles ca “Adevărata icoană” sau “Adevăratul chip”. Este greu să vorbeşti despre un Om drag la trecut însă este şi mai dureros să afli că a plecat spre o lume mai bună fără a-şi putea lua rămas bun de la tine pentru că erai într-o altă ţară .Poate aşa a vrut Bunul Dumnezeu, aşa a fost să fie! Am rămas doar cu amintirile şi speranţa că a plecat liniştită şi împăcată cu sine şi cei din jur.Drum bun în ţara de peste veacuri, Doamna Profesoară Veronica Tamaş!

Zenovia Zamfir