Amurg şi răsărit în satul copilăriei mele

Amurg şi răsărit în satul copilăriei mele

Sub lumina lunii vegheată de stele, gândurile- mi zboară spre locurile natale, spre acel meleag sfânt al locului dintâi. Se spune că atunci când vezi o stea căzătoare îți poți pune o dorință şi se va împlini. Dacă o stea îți promite ceva, sigur se va ține de promisiune, pentru că stelele nu mint niciodată . Privesc gânditoare cerul şi încerc să mă imaginez în locul copilăriei mele, dorul de satul natal, de părinţi, de fraţi, de prieteni, de biserica de peste drum, mă apasă, mă doare, mă cheamă.Cerul este sublim, senin. Frumuseţe, linişte, pace între stele, luna surâzătoare.Privesc spre cer cu mâinile împreunate în rugăciune şi spun Domnului: mâine dimineața am pornit spre Tine, spre Satul tinereţelor mele. Te rog, primeşte-mă!. Satul românesc are altă faţă acum, dar cea care a fost odinioară se mai regăseşte în muzee , acolo unde, pe biserici şi case din lemn, parcă se văd aievea bătăturile palmelor ţăranilor care le-au făurit şi care ni le-au lăsat ,moştenire . Şi totuşi, satul copilăriei mele mai păstrează parfumul de odinioară, pe uliţă mai trec turme de vaci, cai, oi, căruţe cu fân, oameni se mai odihnesc seara pe banca de la poartă, clopotul din turla bisericii mai cheamă săteni la rugăciune, satul meu este cel de altădată.Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei. / Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. / Aici orice gând e mai încet, / şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, / ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, / ci adânc în pământ undeva”. Aşa spunea Lucian Blaga, în “Sufletul satului”. Satul românesc este o taină, este armonie, comuniune, simplitate, credinţă şi adevăr.
Satul copilăriei mele se pregăteşte de culcare sub blânda îmbrăţişare a toamnei târzii.Grădina se învăluie în haine de noapte cu frunze argintii, violete, galbene - aurii. Cu crengile ude pruni la poartă sunt trişti, iar vântul tomnatic se joacă cuminte şi înfiorat pe uliţele satului, răscolindu-le frunzele.Seara se lasă încet peste sat , turmele se întorc de la păşunat , seara se lasă încetişor peste sat iar eu mă întorc în casa de unde am plecat , seara se lasă încet peste sat , copii se joacă neâncetat , clopotele vestesc sărbătoare în sat. Nicăieri pe pământ nu găseşti un loc mai frumos , mai sfânt , ca locul în care te-ai născut. Nicăieri pe această planetă pământ dorul de sat , de părinţi , de cuvânt nu este mai viu , mai profund. Amurgul scrie cu slove de aur povestea nemuritoare a toamnei poleind satul meu drag ca într-un basm pe care vrei să-l auzi în fiecare seară.
Ici şi colo câte o poartă mai scârţăie, câte un lătrat mai tulbură liniştea ce domneşte peste sat. Seara încet s-a lăsat. Bunul Dumnezeu a îngăduit să văd lumina zilei în localitatea Cioponeşti , comuna Stăneşti , judeţul Vâlcea , la sat. Comuna Stăneşti este situată în partea central - sudică a judeţului Vâlcea, de-a lungul drumului judeţean DJ 643 B Roieşti - Măciuca, pe o lungime de 8 km şi o lăţime de 4 km. Se învecinează la est cu comuna Glăvile şi comuna Guşoeni, la sud cu comuna Măciuca, la vest cu comuna Fârtaţeşti şi la nord cu comuna Lădeşti.
Comuna Stăneşti este aşezată pe malul stâng al râului Cerna care izvorăşte din masivul Parâng, culmea Căpăţânii.
După unele declaraţii ale bătrânilor, comuna are o vechime de peste 400 de ani.
Numele comunei se trage de la familia cu numele de Stan Stănescu - familie influentă la vremea aceea.
Satul a fost şi este izvor de înţelepciune, de artă, de energie, în sat s-au cristalizat forme şi expresii de viaţă ale neamului acesta, care a fost un neam de ţărani.

Printre personalităţile de seamă ale comunei Stăneşti amintim:

1.CERNA-RĂDULESCU ALEXANDRU – Sriitor,ziarist,gazetar.

S-a născut la 10 ianuarie 1920 în Comuna Stăneşti,Judeţul Vâlcea,decedat la 28 august 1990 la Bucureşti.
A fost membru al Uniunii Scriitorilor.

OPERE :
“ Sunt ţăran”
“Spionaj şi trădare în umbra crucii”
“Arbori din ţara promisă”
“Înainte de proverbe ”
2. JUSTINIAN MARINA- Patriarhul României în perioada 1948 – 1977.
Istoria Bisericii Ortodoxe în timpul regimului comunist a fost marcată de personalitatea patriarhului Justinian Marina. A avut una dintre cele mai lungi cârmuiri, rezistând în scaun aproape trei decenii. A fost lăudat şi criticat în egală măsură, fiind considerat astăzi salvatorul Ortodoxiei.Spiritul practic al Patriarhului Justinian a făcut ca monahismul ortodox să depăşească momentele de criză.Cârmuitor în vremuri tulburi, a avut dificila misiune de a conduce "Corabia Bisericii" în vremuri tulburi.
Justinian Marina, era originar din localitatea Suieşti (Vâlcea), născut la 22 februarie 1901 şi primind la botez numele Ioan. La 24 mai 1948 a fost ales Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, înscăunat la 6 iunie 1948. Justinian Marina, “...s-a arătat vrednic prin statornicia sa în dreapta credinţă, prin lucrarea fără preget în slujirile sale de până acum, printr-o muncă rodnică în folosul poporului şi al Bisericii, printr-o blândeţe părintească îndeajuns de cunoscută, dând întru îndeplinirea tuturor însărcinărilor şi vredniciilor la care a fost chemat dovezi de neclintită ascultare faţă de Sfântul Sinod şi de supunere faţă de legile ţării” (din Gramata Sinodală de instalare). În ciuda tuturor dificultăţilor, în cei 29 de ani de patriarhat, au avut loc o seamă de evenimente şi schimbări care au ridicat mult prestigiul Ortodoxiei româneşti în lumea creştină şi l-au făcut o figură reprezentativă a întregii Ortodoxii.

Spre Slava Bunului Dumnezeu şi pentru ''veşnică aducere aminte şi cinstire a marelui ierarh'' în localitatea Stăneşti s- a construit mănăstire...'' Sâmbătă, 20 iunie 2015, Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, înconjurat de un ales sobor de preoţi și diaconi, a pus piatra de temelie pentru cele două biserici şi pentru chiliile Sfintei Mănăstiri „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe - Sueşti”, din comuna Stăneşti, județul Vâlcea, satul natal al Patriarhului Justinian Marina''. În toamna anului 2017 , mănăstirea a fost sfinţită, slujba de târnosire a fost săvârşită de Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Mitropolitul Olteniei, împreună cu un sobor de ierarhi care apoi au slujit Sfânta Liturghie. La final au inaugurat Casa memorială „Justinian Patriarhul”. Astăzi este loc de închinăciune şi rugăciune pentru toţi cei ce se învrednicesc să- i treacă pragul.

Există în lume un loc al primelor amintiri, acolo unde sufletul fiecăruia dintre noi a îmbrăcat pentru prima dată haina luminii.

Străbatem multe drumuri prin lumea mare, dar gândul ne zboară fără încetare spre locul unde ne-am născut.

Leagănul primelor amintiri păstrează viu peste timp chipul mamei care ne veghează somnul stând de vorbă cu îngerii cei buni. În căsuţa părintească ce îmi pare mai frumoasă ca palatele din poveşti ne ocroteşte fără odihnă chipul tatei.
Satul copilăriei mele este locul care mă defineşte cel mai bine ca om .

Zenovia Zamfir

Gânduri nobile pentru un om de dincolo de nori

Gânduri nobile pentru un om de dincolo de nori

Să vărsăm o lacrimă mică, de durere, şi apoi să o ştergem, încet, cu dosul palmei, să ne amintim zâmbind apoi cât de frumoase şi unice au fost momentele petrecute la biserica „Cuvioasa Paraschiva” din localitatea natală a Patriarhului Justinian Marina cu EL, şi apoi să spunem ... Ai plecat prea devreme dintre noi, domnule . ...

Alexandru Nancu - sculptor şi grafician. S-a născut pe 4 august 1959, în Bucu­reşti, a plecat la ceruri pe 8 februarie 2013. A absolvit Academia de Artă din Bucureşti în 1983. Membru fondator şi director al Fundaţiei HAR (iniţiatorul programelor „Habitat şi Artă în România“ şi „Tradiţie şi postmodernitate“), redactor şef al revistei Ianus, profesor asociat la Uni­ver­sitatea de Arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti – din 2001. A fost iniţiatorul taberelor de creaţie: Săliştea-Sibiu (1983), Măgura Buzăului (1984), Babadag (1986), Scînteia (1988), „Habitat şi Artă în România“ – Basarabi şi Rîmnicu-Vîlcea (1997, 1998-1999), „Tradiţie şi postmodernitate“ – Rîmnicu-Vîlcea (2000, 2001, 2002), „Brân­cuşiana“ – Tîrgu Jiu (2002). A rânduit Bunul Dumnezeu să cunosc familia Luiza Barcan şi Alexandru Nancu într o zi frumoasă din vara anului 2011. M-au impresionat prin modestia şi harul pe care l-au primit în dar fiecare în domeniul său. Era o bucurie să-l vezi pe domnul Alexandru Nancu în faţa unei opere de artă, la tâmpla unei bisericuţe de lemn pe care o restaura, întregul său chip de uriaş se transfigura devenind una cu opera la care lucra.Cunoscator şi pasionat de tradiţie s-a străduit până în ultima clipă să readucă la viaţă comori spirituale de mare valoare pe care mulţi dintre noi nu le cunoştem.S-a dedicat trup şi suflet pentru restaurarea celor două biserici vâlcene din vremuri de demult apuse. A ars ca o torţă pe altarul culturii vâlcene ani de zile.Acum când Alexandru Nancu trudeşte alături de îngeri cuvinese cu adevărat să aflăm câteva gânduri de la prieteni care l-au cunoscut şi apreciat publicate în Observatorul Cultural , nr.661 din februarie 2013.

„Modern şi european pînă în măduva oaselor, cu toate reflexele de puşti crescut într-un Bucureşti patriarhal şi caragialesc încă intacte, cu o inepuizabilă vervă de tînăr sculptor vorbitor de limbi străine şi plimbat prin lume, pus pe şotii şi pe harţă savantă cu privire la rosturile artei în lumea urbană şi globală de azi, dar şi pasionat pînă la obsesie de tradiţie şi de felul în care ea continuă să vină către noi, cu o uimitoare capacitate de a se pierde cu lunile în lumi rurale arhaice, alături de oameni cu care tăia lemne, căra apă şi pămînt pentru a face case, în locuri fără curent şi Internet, egal prezent şi în bibliotecă, cufundat în studiul unor texte dificile, Sandu făcea o figură de cărturar hîtru, de enciclopedie tehnică ambulantă şi de explorator siberian, cu aparatură conectată la ultimele tehnologii de conservare digitală, la care lucra cu degetele bătătorite de muncă, punînd mereu în contact direct chirpicari, lăutari şi fierari cu mereu uimiţii universitari bucureşteni sau străini, pe moderni adică făcîndu-i astfel să-şi privească modernitatea într-o oglindă pe care el o numea tradiţie”.  Cătălin BERESCU

„Sandu spunea despre bisericile de lemn pe care le restaura că sînt asemenea unor corăbii care plutesc pe apele cerului. Am încredinţarea că Dumnezeu i-a aşezat sufletul într-una dintre aceste corăbii şi a purtat-o spre grădina Edenului”. Silviu LUPAŞCU 

„Bisericuţele vechi pe care le-a salvat de la nepăsare şi pe care le-a rectitorit, bisericuţa nouă, de lemn, pe care a construit-o din temelii şi altele, asemenea, nu sînt numai proiecte materiale cu destinaţie către spirit. Sandu a dăruit, pur şi simplu, toate locurile pe unde s-a aşezat să construiască temeinic. Şi, peste toate acestea, Sandu a unit destine, a împrietenit oameni şi le-a dăruit din generozitatea lui”.Gheorghe DICAN

Deasemenea în LiterNet.ro prin martie 2004,doamna Luiza Barcan, spunea :

„E un sculptor mai special: puţin productiv şi intens reflexiv. Rătăcit printre paginile cărţilor, pierde uneori contactul cu realitatea imediată, la care revine doar dacă are ceva serios şi concret de făcut.

Alexandru Nancu e un artist-gânditor, frământat mai ales de conţinutul spiritual al operei de artă. Respinge forma fără conţinut, oricât de plastică ar fi ea. În viziunea lui, aflată în acord cu cea a lui Titus Burckhardt, nu forma îşi construieşte conţinutul ci invers, conţinutul dictează formei apariţia şi expresia.
Tânjeşte după epoci aurorale şi culturi îndepărtate, când artele nu puteau exista autonom, în afara unei doctrine sacre. Simbolistica creştină preluată direct de la izvorul viu al Noului Testament, al scrierilor patristice, al icoanei şi frescei bizantine conturează încet şi sigur anatomiile pneumatolofore, pe care Alexandru le situează la graniţa dintre figurativul recognoscibil şi spiritualitatea creştină, concentrată într-un element anatomic capabil să o evoce. Mâna omului sau a sfântului pe care o ciopleşte sau o modelează Alexandru Nancu poartă semnele supliciului, binecuvântează sau adăposteşte în rana făcută de cui bobul de grâu. Acesta, germinând, devine pâinea transfigurată în trupul lui Iisus prin taina euharistiei”.

Domna Ligia Rizea într-un cotidian vâlcean, Râmnicu Vâlcea Week din februarie 2014 , îl prezinta astfel :

„Integrat cu eleganţă şi devoţiune sinceră în cultura cea mai înaltă a Vâlcii, inestimabilul ei patrimoniu cultural şi spiritual, Alexandru Nancu a lăsat urme concrete, de netăgăduit în salvarea, conservarea şi promovarea eficientă a valorilor vâlcene de reală substanţă, dovedind că arta medievală şi tradiţia pot fi mereu productive în actualitatea culturală şi artistică, un suport al identităţii reale şi al originalităţii, prin universalitatea pe care ele o înglobează.Prin epicentrul spiritual şi artistic creat cale de peste un deceniu la Muzeul de la Bujoreni, marcat material  de cele două biserici de lemn salvate de la distrugere (de la Mreneşti şi Angheleşti), Alexandru Nancu a bătătorit calea pe care este necesar să o urmeze cultura vâlceană în drumul către o integrare autentică în dialogul contemporan al valorilor”.

Sâmbată 30 august 2014 , la Muzeul Satului din Bujoreni , în bisericuţa de lemn restaurată de Alexandru , la iniţiativa doamnei Luiza Barcan , cu sprijinul preoţilor parohi de la Parohia Bujoreni s-a săvârşit o slujba de pomenire şi un moment de aducere aminte .

Expoziţii personale:
Simetrii, Bucureşti (1983),
Chipul Pietrei, Bucureşti (1986).

Expoziţii de grup (selectiv):
din 1983 participă la majoritatea saloanelor naţionale de artă şi la saloanele de sculptură mică, Brâncuşiana – Târgu Jiu (1999), Râmnicu Vâlcea (1998),
Arta în drum spre muzeu – Râmnicu Vâlcea (1999),
22 de măşti la Veneţia – Italia (2000),
Regăsirea memoriei – Palatul brâncovenesc de la Potlogi (2001),
Visări Levantine – Institutul de Cultură şi cercetare Umanistică, Veneţia – Italia (2003).
Tabere de creaţie:
Săliştea – Sibiu (1983),
Măgura Buzăului (1984),
Babadag (1986), Scânteia (1988),
Habitat şi Artă în România – Basarabi şi Râmnicu Vâlcea (1997, 1998–1999),
Tradiţie şi Postmodernitate - Râmnicu Vâlcea (2000, 2001, 2002),
Brâncuşiana – Târgu Jiu (2002).

Premii:
Premiul revistei Amfiteatru (1984),
Premiul Comitetului de Cultură Arad (1985),
Premiul revistei Convorbiri literare - Iaşi (1987),
Premiul pentru ambient al Uniunii Artiştilor Plastici din România pentru programul Habitat şi Artă în România, ediţia 1997,
Medalia de argint a oraşului Râmnicu Vâlcea pentru merite culturale deosebite (2000).

Zenovia Zamfir

Trecut şi prezent în comuna Glăvile

Trecut şi prezent în comuna Glăvile

Nimic şi nimeni nu va reuşi vreodată să ne facă să uităm locul în care ne-am născut , am copilărit , biserica unde am primit pentru prima dată Sfânta Împărtăşanie , şcoala unde am învăţat primele litere ale alfabetului, vocea blândă a mamei , zâmbetul cald al tatei , nicăieri nu vom găsi un cer mai senin şi mai înalt ca cerul copilăriei noastre. Aceste minunate lucruri ne fac să ne păstrăm sufletul de copil…sau poate copilul din suflet.

Locurile natale sunt locuri sfinte pentru mulţi dintre noi. În casa în care mirosea a pâine aburindă s-au zidit spre nemurire gânduri pătrunse de tainicul fior al rădacinii româneşti. La sfârsitul lunii februarie 2014, la Biblioteca Publică Glăvile din judeţul Vâlcea a avut loc lansarea cărţii “Trecut şi prezent în comuna Glăvile”, o schiţă monografică a localităţi,  autor Maria Catană. Au participat, de la Biblioteca Judeţenă “Antim Ivireanul” Vâlcea,  Valentin  Smedescu,  Zenovia  Zamfir,  Emil Catrinoiu director Editura “Fortuna” Vâlcea, din partea autorităţilor locale, domnul primar Ion Ignătescu,  llarion Nicolaescu- directorul Şcolii Nr. 1 Glăvile, cadre didactice, elevi şi reprezentanţi ai comunităţi. ”Oricine ai fi , oriunde te-ai afla în lumea asta mare , gândul care se întoarce cu încăpăţânare parcă de fiecare dată , este cel legat de copilarie şi de satul natal…M-am născut în comuna Glăvile …Deoarece << cărţile sunt moştenirile pe care marile spirite le lasă omenirii , care sunt date din generaţie în generaţie ca daruri pentru posteritatea celor care nu s-au născut înca >> , Joseph Addison , acum , în prag de pensie , doresc să las urmaşilor un << Apus şi Răsărit>> despre comuna Glăvile ca semn al dragostei de locurile natale”, se “mărturiseşte” autoarea Maria Catană. Domnul primar Ion Ignătescu a subliniat importanţa lucrări cu un profund caracter monografic , pentru că aduce în prim plan istoria localităţi din cele mai vechi timpuri până în prezent. Domnul Valentin Smedescu – şef marketing la Biblioteca Judeţeană în cuvinte frumoase şi alese a apreciat lucrarea.Cu această ocazie autoarea a primit o diplomă pentru activitatea prestigioasă depusă de a lungul celor aproape douăzeci de ani în slujba cărţi ca bibliotecar. Emil Catrinoiu, director editură a vorbit despre eforturile depuse de doamna Maria Catană pentru aducerea la lumină a unui crâmpei din frumuseţea locurilor natale.

„Comuna Glăvile este o zonă pitorească , cu dealuri şi livezi , un loc unde stejarii stau de pază , unde mereu e soarele luminos şi vântul şopteşte poveşti vechi , păstrate cu sfinţenie şi dragoste de străbuni . E vatra unui echilibru spiritual , a unei lumi trecute şi prezente care pune în valoare locurile şi improvizează scara timpului” , „ Trecut şi prezent” , pag. 5. Şi eu m- am născut la ţară iar, în nopţile calde de vară, jucându-mă printre stele şi culegând iluzii... am descoperit că , în aceea frântură de rai pământesc, sunt visele mele din inima copilăriei şi clipele fericite trăite alături de  părinţi, fraţi, bunici, săteni. Acolo am învăţat să-mi construiesc aripi pentru a zbura, acolo am simţit pentru prima dată că pot să ţin în palme zâmbete şi acolo mă voi întoarce să regăsesc , să mângâi respiraţia unui trecut ce pentru mine nu va apune niciodată. “Trecut şi prezent în comuna Glăvile” este un dar de suflet al Mariei Catană pentru cei ce sunt din această vatră străbună dar şi pentru cei ce vor veni.

Zenovia Zamfir

Naşterea Domnului, bucuria nemărginită a omului

Naşterea Domnului, bucuria nemărginită a omului

Crăciunul este sărbătoarea care aduce o bucurie nemărginită în sufletele oamenilor de pretutindeni, de la cei mici și până la cei mai mari,de la cei bogaţi până la cei mai sărmani. Este ziua în care creștinii se reunesc în biserică și în familie pentru a celebra Nașterea Domnului Iisus Hristos, este sărbătoarea când cerul îşi arată bucuria Naşterii Fiului în ieslea cea săracă, împărat fiind. Multe şi frumoase sunt legendele despre Naşterea Domnului, dar una dintre ele ne impresionează profund. Se spune că ...''Moş Crăciun era stăpânul casei unde au poposit într-o seară de iarnă Maica Domnului şi bătrânul Iosif, aflaţi în călătorie, pentru a cere adăpost. Bătrânul Crăciun, nefiind defel o gazdă primitoare, nu i-a primit pe călători în casă, ci în grajd, împreună cu animalele. Aici i-a venit sorocul Maicii Preasfinte şi L-a născut pe Domnul Iisus, Mântuitorul lumii, pe Care L-a luminat în chip miraculos steaua, Căruia I s-au închinat păstorii, iar magii de la răsărit I-au adus daruri.

Când a realizat bătrânul Crăciun Cine este Cel ce S-a născut în sălaşul său, se spune că s-a căit atât de mult, încât s-a legat cu legământ ca, în fiecare an, când se va sărbători Naşterea Domnului, să cutreiere lumea în lung şi în lat oferind daruri celor mici, doar-doar i se va ierta lipsa sa de generozitate faţă de Pruncul Iisus. Aşa se face că de atunci moşul colindă lumea în pragul sfintelor sărbători de iarnă şi se achită de această promisiune, aducând bucurie în sufletele celor pe care îi încântă cu felurite daruri'',Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, ziarul Lumina din data de 18 decembrie 2018.

Pe vremuri,praznicul Crăciunului era întâmpinat cu mare fast şi evlavie, mărturie stau scrierile cronicarilor , dar şi însemnările călătorilor străini, veniţi pe meleagurile noastre. Naşterea Domnului Iisus Hristos este momentul cu cele mai complexe şi ancestrale obiceiuri păstrate atât în lumea satului cât şi la curţile domnitorilor noştri.

Multe obiceiuri şi tradiţii erau împământenite, altele au fost translate din Bizanţ.
Mărturiile şi documentele vremii ne arată cum a sărbătorit sfârşitul anului 1596 Crăciunul, în Cetatea Bălgradului (Alba Iulia), Mihai Viteazul, cel care avea să uneasca pentru prima dată Moldova, Ţăra Românesca şi Ardealului.'' Voievodul a participat la banchete şi serbări, a stabilit planuri de încuscrire cu Ioşca, cel care era cancelarul Principelui Transilvaniei, a participat la slujbele religioase desfăşurate în clădirea nouă a Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului''.La curtea Sfântului Constantin Brâncoveanu ritualul sărbătorilor de iarnă şi a Crăciunului sunt descrise de italianul Anton-Maria del Chiaro, secretarul domnitorului.''Oaspeţii Voievodului stăteau pe bănci şi se ospătau la mese lungi, ca în trapezele călugărilor, acoperite cu pânzeturi, după obiceiul ţării, din in fin ţesut. Vodă Brâncoveanu acorda o atenţie deosebită bucatelor de Crăciun : peşte, legume, carne de viţel, oaie, iepuri, vânat, salate, vutci (lichioruri), vinuri, dulceţuri, meniul fiind pregatit de un bucătar neamţ.Marii demnitari, aduceau domnului în semn de omagiu daruri constând din covoare persiene sau potire turceşti cu capace de argint aurit, lucrate artistic, cu flori în filigrană.Domnul ţării nu uita niciodată pe cei care se aflau în lipsuri şi nevoi, le oferea mese îmbelşugate şi îi miluia pe săraci,ştia că bucuria adevărată a sărbătorii pătrundea în suflet atunci când se aflau în comuniune cu toţi, bogaţi şi săraci''. Astăzi, atmosfera de Crăciun ne aduce bucurie şi ne aminteşte cu precădere de anii copilăriei, de emoţia aşteptării împodobirii bradului, de clipa întâlniri cu Moş Crăciun. Despre magia şi farmecul sărbătorilor de iarnă marii scriitori au scris şi au descris bucuria copiilor , frumuseţea satelor şi a oraşelor decorate cu luminiţe multicolore.Scriitorul american Washington Irving, spune „e vremea când aprinzi focul ospitalităţii în casă, iar flacăra bunătăţii în suflet”. Este o perioadă bogată în obiceiuri, diferite de la o zona la alta, având în centru marile sărbători creştine .Tradiţiile legate de perioada premergătoare Naşterii Domnului aduc simboluri naturale vechi de sute de ani.Împodobitul bradului este cel mai îndrăgit obicei , datorită simbolurilor care i se asociază: iubire (pentru că este împodobit de întreaga familie), bucurie (pentru că sub el sunt puse darurile ), magie (se spune că Moş Crăciun nu vine în casele unde nu este brad, nu sunt copii), viaţă, trăinicie şi sănătate (pentru că este mereu verde, chiar şi când afară ninge).În vârful bradului se aşează neapărat o steluţă.Se spune că stelele ne conduc spre locuri speciale, sunt semne ale norocului şi ale realizării unor ţeluri măreţe.

Aprinderea lumânărilor în ajunul Crăciunului este o tradiţie veche ce reprezintă naşterea lui Iisus şi reînnoirea vieţii, puritate, speranţă.Colindele sunt o parte importantă a spiritului Crăciunului. Grupuri de copii, fete şi băieţi, merg din casă în casă să colinde. Tradiţia ne spune că este bine să primeşti colindători,urarea lor aduce noroc, iar dacă nu primeşti colindul vei fi urmărit de ghinion tot anul. După ce colindătorii termină de cântat, gazda le oferă mere, nuci şi colaci.

În ultima sa pastorală, Mitropolitul Bartolomeu Anania, spunea:''În nici o altă sărbătoare, tradiţia nu e atât de strâns îngemănată cu izvorul ei religios. Mai înaintea icoanei rituale şi a slujbei liturgice, colinda cântă la fereastră şi-L vesteşte pe Dumnezeu-Pruncul. În credinţă şi datină, copiii sunt înaintemergătorii preoţilor şi, poate, cei mai autentici ambasadori ai veşnicului Betleem, purtătorii adevăratei tradiţii a colindelor, care ne oferă o tainică înţelegere a sufletului acestei superbe sărbători...Sărbătorile de iarnă sunt o superbă celebrare a purităţii. Naşterea Domnului din Preacurata Fecioară, prospeţimea  Anului Nou, apele sfinţite ale Bobotezei, îngerescul chip al Sfântului Ioan, colindele, datinile,  bradul de Crăciun, toate sunt menite să ne sustragă mizeriilor endemice şi să ne aducă aminte că, cel puţin două săptămâni din an, putem fi mai buni la inimă, mai frumoşi în gândire şi mai curaţi la suflet''. Eminescu şi Crăciunul :"E vremea colindelor căci gheaţa se întinde asemeni oglinzilor, şi tremură brazii mişcând rămurelele, căci noaptea de azi-i când scânteie stelele.. De dragul Mariei şi a Mântuitorului luceşte pe ceruri o stea călătorului", o poezie din 1878.Mihai Eminescu, poetul nepereche al românilor care considera sărbătoarea Crăciunului o sărbătoare a creaţiei.Colindele au aceeaşi menire, ele sunt vestitoarele unui program reformator şi transformator, steaua de pe cer este ochiul lui Dumnezeu care arată rătăcirea omului şi nevoia de rugăciune.Fericitul Augustin († 430) descrie taina Nașterii Domnului, în cuvintele următoare: „Fiu al lui Dumnezeu născut din Tată, fără mamă, Fiu al Omului, născut dintr-o mamă, fără tată: El, marea vedere a îngerilor și micuț în vederea oamenilor; Cuvântul, Dumnezeu Cel mai înainte de toți vecii, făcut trup la timpul hotărât de El; Făcătorul soarelui și făcut trup sub soare; rânduind, din sânul Tatălui, tot mersul veacurilor și dăruind, din sânul mamei Sale, sfințire acestei zile mari; rămânând în sânul părintesc, deși iese din el; înțelept mai presus de orice cuvânt și copil ca înțelepciune; umplând lumea și stând culcat în iesle; conducând stelele și alăptându-se de la pieptul mamei; atât de mare, ca Dumnezeu și, atât de mic, ca rob, fără ca această smerenie să micșoreze cu ceva grandoarea Sa, nici ca această grandoare să copleșească în vreun fel smerenia. (…) El nu S-a închis deloc sub veșmântul unui trup micuț, primit din sânul unei Fecioare, ci, continuând a împărtăși îngerilor înțelepciunea Sa, ca hrană, ne îngăduie nouă să gustăm cât de bun este Domnul” (FERICITUL AUGUSTIN, Sermo, 187, 1; trad. G. Humeanu, Les plus beaux sermons de S. Augustin, t. 3, Paris, 1934, pp. 51-52; citat în art. „Noël”, în: Dictionnaire de spiritualité, t. XI, Beauchesne, Paris, 1982, col. 387).

La Taina Nașterii lui Hristos participă cerul și pământul .

Scriitori de ieri şi de astăzi au cântat în versuri şi cuvinte frumoase sarbătoarea Naşterii Domnului,bogăţia de datini şi obiceiuri, zestrea poporului român, bucuria şi veşnicia neamului străbun pe plaiuri mioritice.

Zenovia Zamfir

Întru unire, credinţă şi comuniune

Întru unire, credinţă şi comuniune

Centenarul Marii Uniri este o sărbătoare a unităţii de neam și de credinţă, întărită prin

jertfă și biruinţă, este momentul aducerii aminte că Marea Unire din 1918 a fost rodul

luptei tuturor forţelor şi categoriilor sociale, a întregului popor. Au contribuit la edificarea ei o generaţie importantă de personalităţi precum: regele Ferdinand, Ionel Brătianu, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Ion Nistor, Take Ionescu, Ion Inculeţ, Pantelimon Halipa, Nicolae Iorga şi mulţi alţii. Acestora li s-au alăturat un număr însemnat de slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române - episcopi, vicari, consilieri, profesori de teologie şi preoţi de parohie, călugări etc. - care s-au aflat în

primele rânduri ale luptătorilor pentru unitate. De a lungul timpului, slujitorii

Bisericii Ortodoxe Române s-au identificat mereu cu năzuinţele poporului nostru de

dreptate socială, libertate şi unitate naţională.

Unitatea poporului a reprezentat împlinirea unei aspiraţii de veacuri a neamului românesc de pretutindeni, a tuturor celor ce au grăit româneşte, celor ce s-au

închinat la altarele Bisericii, a celor ce-au purtat aceleaşi straie, au cântat aceleaşi

balade. Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului afirma: „Istoria românilor e

biografia extraordinară a unui popor de viţă veche, din strămoşi viteji şi drepţi, cumpăniţi în gândire şi hotărâţi în faptă“. Ca orice moment important al neamului românesc şi Unirea de la 1 Decembrie 1918 poartă amprenta Bisericii, prin reprezentanţii ei de seamă, între acestia Miron Cristea, Episcopul Caransebeşului pe atunci, care a rostit: „Nu putem şi nici nu avem lipsă să retezăm Carpaţii, căci ei sunt şi trebuie să rămână şi în viitor inima românismului, dar simţesc că

astăzi, prin glasul unanim al mulţimii celei mari, vom deschide larg şi pentru totdeauna porţile Carpaţilor, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viaţă

românească...” Repere din viaţa şi activitatea pe ''Ogorul Domnului" a vrednicului de pomenire patriarhul Miron Cristea, sunt menționate de părintele Ciprian

Apetrei în ziarul ''Lumina'' din 6 martie 2018 : ''A văzut lumina zilei la 18 iulie 1868, în Topliţa, judeţul Harghita, din binecredincioşii ţărani de frunte George şi Domniţa Cristea. La botez a primit numele de Ilie, fiind botezat chiar în ziua Sfântului

Proroc Ilie (la două zile după naştere), când naş i-a fost un vestit cioban din Săliştea

Sibiului, Ioan Herţa. După cum a rămas în tradiţie, acesta i-ar fi făcut finului urarea ce avea să se împlinească întocmai: Să crească mare, să fie sănătos şi popă să se facă! Și-a început cariera vieţii după absolvirea înaltei şcoli teologice de la Sibiu,

ca învăţător şi director la Şcoala primară din Orăştie (1890-1891). S-a remarcat imediat printr-o bogată activitate didactică de reînviorare a vieţii spirituale de aici. La 16 iulie 1891, a trimis o cerere Consistoriului arhidiecezan din Sibiu, prin care solicita o bursă la Universitatea din Cernăuţi. A primit aprobarea, prin intermediul fostului său profesor de la Sibiu, Ioan Popescu, la Universitatea din Budapesta. Aici a fost student la Facultatea de Litere şi Filosofie (1891-1895), unde a obţinut şi doctoratul cu teza: Eminescu, viaţa şi opera (în limba maghiară), o premieră în cultura românească.

خn aceeaşi perioadă a publicat articole virulente la adresa şovinismului maghiar,

apărând drepturile românilor, atitudine manifestată şi în cadrul Societăţii studenţeşti

Petru Maior din Budapesta. Reîntors la Sibiu, i-au fost încredinţate diferite misiuni: secretar eparhial (1895- 1902), asesor (consilier) la Arhiepiscopia Sibiului (1902-1909); între timp a fost hirotonit diacon celibatar (necăsătorit) - în 30 ianuarie 1900; hirotonit arhidiacon (în 8 septembrie 1901) şi în următorul an (1902) a

fost călugărit, sub numele de Miron (nume dat în cinstea Mitropolitului Miron

Romanul), la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, din părţile Aradului; la 13 aprilie 1903 a fost hirotonit în preot (ieromonah), iar la 1 iunie 1908, hirotesit protosinghel. خn perioada sibiană, în paralel, a fost redactor la Telegraful Romגn (1898-1900) şi preşedinte al Despărţămגntului Astra din Sibiu (în 1905); preşedinte al Reuniunii Române de Muzică din Sibiu, membru şi preşedinte al altor instituţii culturale româneşti; şi-a adus o importantă contribuţie la întemeierea Băncii Lumina din Sibiu, precum şi la înălţarea Catedralei Mitropolitane sibiene. Datorită pregătirii sale intelectuale alese, dar şi bogatei experienţe administrative acumulată la Centrul mitropolitan din Sibiu, în 21 noiembrie/3 decembrie 1909 a fost ales Episcop al Caransebeşului şi înscăunat la 25 aprilie/8 mai 1910. La Caransebeş a apărat

şcolile confesionale româneşti din Banat în faţa încercărilor guvernului din Budapesta de a le desfiinţa. În acelaşi timp, a militat pentru unitatea naţională a românilor, fiind prezent la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, când s-a înfăptuit visul de veacuri al poporului român: Unirea cea Mare; de asemenea, a făcut parte din delegaţia care a prezentat la Bucureşti regelui Ferdinand Declaraţia de unire a Transilvaniei cu țara-mumă. În urma retragerii din scaun a Mitropolitului Primat Conon Arămescu Donici, gândurile multor clerici şi oameni destat s-au îndreptat înspre Miron Cristea, Episcopul Caransebeşului. Astfel că, în 18/31

decembrie 1919, Marele Colegiu Electoral Bisericesc l-a ales Mitropolit Primat al

României întregite, înscăunarea sa făcându-se a doua zi, 19 decembrie 1919/1 ianuarie 1920. Prin înălţarea Bisericii noastre la rang de Patriarhat, în 4 februarie 1925, Miron Cristea devine primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind instalat în noua demnitate la 1 noiembrie 1925. Pentru activitatea culturală şi naţională deosebită a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Patriarhul Miron Cristea a trecut la cele veşnice la Cannes, în Franţa, la 6 martie

1939, și a fost înmormântat în Catedrala Patriarhală din Bucureşti. Unul dintre visele sale neîndeplinite din pricina timpurilor pe care le-a trăit, a fost construirea Catedralei Mântuirii Neamului. Acum, la 100 de ani de la Marea Unire, iată că visul său devine realitate prin osteneala urmaşului său în demnitatea de Patriarh al României, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Cu ajutorul Bunului Dumnezeu la Centenarul Marii Uniri ne vom ruga în Catedrala Naţională din Bucureşti''. Tradiţia poporului român de a-şi cinsti faptele de vitejie ale fiilor săi ne-a fost transmisă din generaţie în generaţie, aceasta având o profundă semnificaţie religioasă şi laică, cu valenţe morale, spirituale, civice şi militare. Marile momente istorice care au marcat

poporul român s-au petrecut în vremuri de mari sacrificii omenești. Operele

comemorative ne amintesc despre curajul, spiritul de sacrificiu şi eroismul înaintaşilor noştri. Pe data de 20 iulie 2018, ca prinos de ''aducere aminte şi cinstire a înaintaşilor'', împreună cu doamna Mihaela Marina Popa, originară din zona binecuvântată a râului Mureș, am participat la Sărbătoarea Sfântului

Ilie Tesviteanul la Mănăstirea din Toplița. Spre bucuria şi surpriza mea, Mihaela este

descendenta patriarhului Miron Cristea. Despre frumoasa mănăstire, ctitoria marelui

ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, Preasfințitul Părinte Lucian afirma: „Aflândune

astăzi în Bethleemul primului Patriarh al Bisericii noastre ortodoxe, nu putem decât să medităm la credința cu care acesta, născut în preajma praznicului Sf.Proroc Ilie, a oferit drept ofrandă ocrotitorului său ceresc casa părintească, și împrejurimile acesteia, loc unde a și adus această preafrumoasă bisericuță de lemn. Remarcându-se prin atributul de a fi ctitor de neam, Patriarhul Miron a creat o legătură indestructibilă între prima sa Eparhie arhipăstorită, cea a Caransebeșului și locurile sale natale din Toplița Română, astăzi aparținătoare canonic de Eparhia Covasnei și Harghitei”. Centenarul reprezintă pentru tinerii de astăzi rememorarea faptelor înaintașilor și o cuvenită reverență față de jertfele lor de pe câmpurile de luptă din ţară şi

de peste hotare.

Zenovia ZAMFIR

Somn lin, suflet blând

Este greu să vorbeşti despre un scriitor în plină efervescenţă creatoare la trecut. Este greu să anunţi că Ştefan Nemecşek , numai este printre noi când doar în urmă cu două luni de zile organizase festivitatea de premiere a concursului ''Mineriada internaţională a tinerilor liceeni'', la Vulcan . Uneori cuvintele sunt prea puţine pentru a descrie un Om , un jurnalist , un scriitor şi mai presus de toate un prieten al Vâlcii , al tinerilor liceeni şi al scriitorilor de pretutindeni.În perioada 2012-2014 , Ştefan Nemecşek devenise o prezenţă constantă în Râmnicu Vâlcea .Ediţia a II a concursului a fost lansată la Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul” Vâlcea şi adjudecată de tineri de la Liceul Tehnologic Oltchim , printre care Patricia Gherman dar şi de Alexandru Crăciun de la Călimăneşti. Cunoscător al mineritului , prieten al ortacilor , născut şi crescut în Valea Jiului , Ştefan a considerat că prin cultură , prin evenimente culturale , tinerii pot schimba opinia publicului despre violenţă , despre Valea Jiului.„Televiziunile, ziarele şi nu numai, se întrec în a comemora violenţele minerilor din Valea Jiului, săvârşite cu mulţi ani în urmă. Intrigat de cele revăzute a nu ştiu câta oară, mineri cu cozi de topor lovind în stânga şi dreapta, imobile şi maşini incendiate, violenţe săvârşite de indivizi-mineri care nu erau mineri, imagini care au ampretat imaginea Văii Jiului cu un stigmat necuvenit, decid organizarea unei contraacţiuni culturale, care să fie săvârşită de fiii şi fiicele celor acuzaţi de derularea violenţelor de tristă amintire”, spunea Ştefan Nemecşek.Cea de-a treia ediţie a Concursului literar al liceenilor precum şi a premiului Literar „Ştefan Nemecsek” a fost lansat la finele lunii noiembrie 2013, la Mănăstirea Cozia. La eveniment au paticipat nume reprezentative din jurnalistica românească, scriitori cunoscuţi precum şi reprezentanţi ai administraţiei publice locale. Si la această editie tineri vâceni au fost laureaţi:Elena Burcuş , Mădălina Diaconu , iar la Liceul ''Constantin Brâncoveanu'' din Horezu a ajuns placheta trofeului. Despre Ştefan ştim:în anul 1956, luna iunie, ziua 19, într-o casă de colonie din cartierul KOKOSVAR - Vulcan, se naşte Ştefan NEMECŞEK, primul copil al familiei Susana şi Ştefan NEMECŞEK. Urmează cursurile primare la şcoala Generală nr. 4 şi nr. 5 Vulcan. În anul 1975, termină cursurile Liceului Real-Uman din Vulcan. În anul 1981 termină cursurile Facultăţii de Maşini şi Instalaţii Miniere din cadrul Institutului de Mine Petroşani, obtinând licenţa în electromecanică-tehnologică. Cinci ani mai târziu, obţine licenţa în ziaristică, absolvind cursurile Facultăţii de Ziaristică Bucureşti. Preocupat de continuarea studiilor şi perfectarea pregătirii jurnalistice obţine un masterat în filosofie-jurnalism fiind şeful primei promţii de master specializare filosofie-jurnalism din România, la Facultatea de Filosofie şi Jurnalism Bucureşti. Continuă studiile doctorale fiind doctorand al Institutului de Filosofie şi Psihologie "Constantin Rădulescu Motru" din cadrul Academiei Române (specializarea filosofie-psihologie) şi doctorand al Facultăţii de Filologie şi Istorie din cadrul "Universităţii 1 Decembrie" 1918 Alba Iulia, specilizarea Jurnalism şi comunicare. La începutul anului 2008 autorul reuşeşte să scoată de sub tipar încă doua volume cu tematică filsofică: "Teme filosofice mereu actuale" şi "Politică, religie şi morală". Încă de la lansarea cărţilor acestea s-au bucurat de o atenţie deosebită "Controverse filosofice" şi "Toleranţa în filosofia lockeeană" au reuşit să depăşească limitele judeţului Hunedoara, graniţele ţării, fiind apreciate chiar într-o bază NATO din Germania, la Parlamentul European şi Consiliul Europei de la Strasbourg, unde a avut loc o lansare oficială.
Cele doua volume ale "PRESEI HUNEDORENE (de la origini până în prezent)" apărute la Editura Realitatea Românească (editor ing. Daniela Miklos, coperta ing. Elisabeta Kocsik, ing. Cristian Nemecşek, tehnoredactarea computerizată ing. Zoltan Miklos, ing. Cristian Nemecşek, Adrian Catana, Culegere text Mădălina Căprar, corectura Ioan Dubek, Anamaria Nedelcoff) fiind apreciate ca lucrări originale şi inedite primesc Premiul Naţional al Uniunii Ziariştilor Profesionişti pentru carte de presă. Mai mult decât onorabil pentru autor a fost acţiunea de lansare a "PRESEI HUNEDORENE (de la începuturi până în prezent)" la Muzeul Naţional de Istorie din Cairo, cele două volume de istorie jurnalistică hunedoreană găsindu-şi loc împreună cu "Toleranţa în filosofia lockeeană" şi "Controverse filosofice" pe rafturile Bibliotecii din Alexandria şi în sacra bibliotecă a Mănăstirii Sinai, una dintre cele mai valoroase biblioteci creştine din lume.
Prin temele abordate, prin expunerea ideilor filosofice într-un limbaj accesibil, fară ca cititorul să aibă nevoie de un dicţionar filosofic pentru a înţelege şi reţine problematica prezentată, volumele "Teme filosofice mereu actuale" şi "Politică, religie şi morală" cunosc acelaşi succes de librărie, tirajele tipărite fiind epuizate chiar mai repede decât credea autorul.
Pe Ştefan l-am cunoscut în primăvara anului 2012 când împreună cu domnul Virgil Şerbu Cisteianu am vizitat mai multe localităţi din Basarabia. Un om bun , un jurnalist şi scriitor cu vocaţie de ctitor. Ne-am revăzut la diferite manifestări culturale organizate în Valea Jiului , Vâlcea , Curtea de Argeş. Acum la finalul călătoriei- Somn lin, suflet bun!

Zenovia Zamfir